ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Mat Messerschmidt

Despre frumusețe

În 1999, criticul literar Elaine Scarry se plângea, în cartea sa On Beauty and Being Just, de „alungarea frumuseții din științele umaniste în ultimele două decenii”. Un sfert de secol mai târziu, pare corect să spunem că, în privința statutului frumuseții, lucrurile au rămas mai curând neschimbate. Sunt invocate mai multe motive pentru această neîncredere față de frumos. Aprecierea frumuseții a fost mult timp asociată cu naivitatea, însă naivitatea este considerată astăzi un rău mai clar și mai pur decât era odinioară. Dacă, în fața frumosului, stau cu uimire naivă, această uimire nu este o stare care să permită gândirea critică limpede. În starea mea necritică, puteri insidioase pot folosi frumusețea pentru a mă manipula, utilizând fascinația mea pentru a mă supune voinței lor. Acest lucru este periculos pentru oricine, dar mai ales pentru un intelectual, din moment ce menirea intelectualului este să pună lumea sub semnul întrebării, să interogheze starea de fapt: uimirea în fața frumuseții este o imersiune în aparențe, nu o interogare a aparențelor. Frumusețea – sau acceptarea langurosă a frumosului ca frumos – ajunge astfel să fie văzută drept inamicul acelei atitudini critice, subversive, care ar putea să ne împingă spre o schimbare socială pozitivă.

Dar există și un alt argument împotriva frumuseții: în bucuria mea față de frumos pot deveni eu însumi un agent problematic. Pentru că suntem captivați de frumusețe și ne produce plăcere, putem, intenționat sau nu, să reducem coercitiv obiectul frumos al atenției noastre la ceea ce dorim să fie, diminuându-l mental la simpla sa frumusețe senzorială. Critica acestei forme de coerciție poate lua, de pildă, forma unei preocupări feministe legate de „privirea masculină” în întâlnirea ei cu frumusețea feminină. Critici literari au identificat această dinamică în poemul lui William Wordsworth din 1807, The Solitary Reaper, pe care îl redăm integral mai jos:

The Solitary Reaper

Behold her, single in the field,
Yon solitary Highland Lass!
Reaping and singing by herself;
Stop here, or gently pass!
Alone she cuts and binds the grain,
And sings a melancholy strain;
O listen! for the Vale profound
Is overflowing with the sound.

No Nightingale did ever chaunt
More welcome notes to weary bands
Of travellers in some shady haunt,
Among Arabian sands:
A voice so thrilling ne'er was heard
In spring-time from the Cuckoo-bird,
Breaking the silence of the seas
Among the farthest Hebrides.

Will no one tell me what she sings?—
Perhaps the plaintive numbers flow
For old, unhappy, far-off things,
And battles long ago:
Or is it some more humble lay,
Familiar matter of to-day?
Some natural sorrow, loss, or pain,
That has been, and may be again?

Whate'er the theme, the Maiden sang
As if her song could have no ending;
I saw her singing at her work,
And o'er the sickle bending;—
I listened, motionless and still;
And, as I mounted up the hill,
The music in my heart I bore,
Long after it was heard no more.

Tânăra din Highlands cântă în gaelica scoțiană, astfel încât Wordsworth nu îi poate înțelege cântecul. Din poziția sa de putere – ca bărbat, ca englez și ca persoană educată – se susține că el poate, și chiar o face, să impună coercitiv propriul său sens asupra cuvintelor fetei, care este femeie, scoțiană și țărancă. Wordsworth ar reduce-o astfel la tăcere, i-ar fura vocea, transformând-o într-un simplu obiect frumos, într-un recipient gol ce poate fi umplut cu orice sens dorește el.

Avem, așadar, două moduri diferite în care frumusețea a fost descrisă drept insidioasă: atunci când întâlnesc frumusețea, experiența poate fie (1) să permită altcuiva să mă manipuleze, orbit fiind, făcându-mă să accept necritic orice nedreptate se află în fața mea, fie (2) să-mi ofere mie însumi ocazia de a reduce manipulativ ceea ce sau pe cine privesc la statutul de simplu obiect. Acestea sunt, în linii mari, argumentele împotriva frumuseții reluate de Scarry.

Împotriva argumentului că frumusețea ne face necritici, se poate spune însă următorul lucru: frumosul ne poate capta atenția tocmai pentru a ne face să apreciem ceea ce nu dorim să apreciem. Răspunsul nostru la frumusețe poate încălca în mod forțat simțul nostru ideologizat despre ceea ce ar trebui să apreciem. În acest fel, frumosul poate fi, paradoxal, subversiv. În artă, de pildă, războiul poate apărea ca frumos chiar și pentru un pacifist convins. Corpurile umane frumoase pot crea dificultăți convingerilor noastre conștiente, atunci când erosul intră în contradicție cu ele. Un corp frumos, care subminează granițele de gen, poate tulbura confortul și convingerile unui tradiționalist; fascinația unui bărbat feminist față de un corp feminin frumos, blond, voluptuos și tradițional feminin poate submina opiniile sale sloganizate despre standardele de frumusețe fizică care ar trebui (sau nu) să existe. Cu alte cuvinte, naivitatea frumuseții, rezistența ei la argumentația rațională, îi permite să ocolească respingerile prefabricate pe care mințile noastre raționale le-ar pregăti dinainte. Frumusețea poate fi, așadar, subversivă în felul ei propriu, tocmai datorită naivității sale – subversivă față de prejudecățile minții noastre raționale.

Dar trebuie oare ca judecata finală asupra frumuseții să depindă de faptul că ea este „subversivă”, ca și cum singura ei valoare ar putea rezida în mod necesar în capacitatea de a perturba? Poate că frumusețea ar trebui celebrată, așa cum pare să fi crezut Platon, Heidegger și poeții romantici ai naturii, pentru capacitatea ei de a ne readuce la ceva ce am avut dintotdeauna, într-un sens, dar pe care l-am pierdut, într-un alt sens. Poate că frumusețea nu ne transformă și nu subminează atât ordini stabilite, cât ne restaurează, oprindu-ne din mers într-un mod care face ca neesențialul să cadă din câmpul vizual și permite reapariția a ceea ce este esențial, dar uitat. Dar ce anume redescoperim în experiența frumuseții, ce anume reapare? Nemurirea sufletului, ca la Platon? Ființa, ca la Heidegger? Inima naturii, așa cum pare să creadă Wordsworth? Sau sinele nostru animal ca voință de putere, așa cum susține Nietzsche despre frumusețe? Și dacă convingerea că frumusețea inițiază o recuperare decisivă reapare atât de frecvent și de intens, de ce sunt atât de variate răspunsurile noastre cu privire la ceea ce anume este recuperat prin experiența frumuseții?

Aș dori să revin la poemul lui Wordsworth pentru a încerca schița cea mai modestă a unui răspuns la aceste întrebări. Problema mea cu atacul critic asupra Secerătoarei singuratice, pe care l-am rezumat mai sus, este că Wordsworth oferă, de fapt, toate indiciile posibile că nu poate traduce cântecul – că versurile poemului său nu ne dau esența cântecului fetei. El nu decide coercitiv în locul ei ce înseamnă cântecul, ci afirmă că doar ea deține secretul. Confruntat cu frumosul, călătorul recunoaște că ceea ce îi captează atenția îi depășește înțelegerea. El ne spune explicit ce nu pot face cuvintele sale în fața frumuseții – și totuși, frumusețea i-a schimbat și lărgit conștiința, în pofida lipsei de comprehensiune. Frumusețea este cea care îl apucă cu forță pe Wordsworth, nu invers. Puterea ei revoluționară și restauratoare nu depinde de λόγος, ci îl depășește.

La ce este adus „înapoi” Wordsworth, departe de casă, în Scoția, prin experiența frumuseții? La natură (totul depinde de faptul că este o scenă naturală)? La Ființă (întrucât cântecul depășește timpul și spațiul infinit)? Sau la sine (reflecția finală privește starea schimbată a propriei sale inimi)? Poate că acele „lucruri” la care s-a spus că frumusețea ne readuce – sinele, natura, Ființa – nu pot fi descoperite sau redescoperite decât dacă sunt întâlnite ca o constelație, în relație unele cu altele. Dacă acest lucru este adevărat, atunci puterea anamnestică a frumuseții poate apărea ca fiind conservatoare, în măsura în care recuperează aceste relații primordiale, sau ca revoluționară, în măsura în care desface lanțurile unei lumi cotidiene care a ajuns să fie „prea mult cu noi”, pentru a-l cita pe Wordsworth din sonetul său din 1802 – lumea nepătrunsă de frumusețe.

INDICAȚII DE CITARE

Mat Messerschmidt ,,Despre frumusețe’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12 / 2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.