Mat Messerschmidt
Bunătatea în Stăpânul inelelor: Frodo Baggins este eroul de care avem nevoie
La sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000, Stăpânul inelelor de J.R.R. Tolkien a cunoscut o adevărată renaștere. La 26 iunie 1997 (chiar în ziua în care împlineam unsprezece ani) a apărut primul volum Harry Potter și aproape imediat au început comparațiile cu Stăpânul inelelor — cele mai multe favorabile operei lui Tolkien, în pofida uriașei popularități a seriei Harry Potter. Mulți lăudau cărțile lui Rowling fiindcă îi făceau pe copii să citească, însă alții le considerau o manifestare a culturii televizuale, televiziune transpusă în pagină — critică ce, în anii ’90, reprezenta aproape cea mai gravă acuzație pe care un intelectual boem și foarte serios cu sine o putea aduce, ei bine, oricărui lucru. Harold Bloom, probabil criticul literar cel mai cunoscut publicului american, a declarat că volumele lui Rowling sunt „o lătură” și „un șir nesfârșit de clișee”; același sentiment era exprimat de numeroși oameni cultivați care, în fraza următoare, invocau Stăpânul inelelor drept termen de comparație pozitiv.
Pe lângă comparația stilistică, în defavoarea lui Harry Potter era trasată și o opoziție morală severă: creștini devotați susțineau că seria lui Rowling „estompează granițele dintre bine și rău” — formulă repetată adesea cuvânt cu cuvânt —, pe când trilogia lui Tolkien nu le-ar fi estompat. Cum totalitatea celor care se socoteau fie prea rafinați pentru „cultura televizuală”, fie prea puri pentru ambiguitatea morală alcătuia, în Statele Unite ale sfârșitului anilor ’90, o categorie numeroasă și foarte diversă ideologic, comparațiile cu seria Harry Potter, devenită un fenomen, au lucrat enorm în favoarea Stăpânului inelelor. Mulți tineri, printre care și eu, citiseră deja trilogia în anii imediat anteriori apariției, în 2001, a filmelor care aveau să se bucure de un succes extraordinar.
Odată cu filmele, Stăpânul inelelor a urcat pe o treaptă nouă a prestigiului cultural: chiar și urbanii ostentativ de cultivați care, în anii ’90 și 2000, repetau fără încetare că „întotdeauna cartea este mai bună decât filmul” spuneau despre ecranizările lui Tolkien că „filmele fac cărțile mai bune” — lucru pe care, din câte știu, nu l-au mai recunoscut despre nicio altă adaptare cinematografică, nici înainte, nici după aceea.
Astăzi, renașterea Stăpânului inelelor pare foarte îndepărtată: termenii în care erau discutate atunci trilogia și filmele par desueți. Din fericire, am depășit în mare măsură epoca în care ultrarafinații ne informau asupra propriei rafinări declarând solemn că ei citesc cărți, în loc să „consume” filme și televiziune asemenea maselor decăzute. Mai important însă, îmi este greu să-mi imaginez astăzi pe cineva dintre cunoscuții mei lăudând o operă de artă fiindcă trasează o linie roșie fermă între bine și rău — pur și simplu pentru că toată lumea, indiferent de orientarea ideologică, s-a obișnuit cu lipsa extremă a consensului asupra a ceea ce este bine și a ceea ce este rău.
În epoca algoritmului, toate întrebările etice sunt politizate, iar politica este balcanizată. Mai apropiată de lumea noastră socială este cultura populară care încearcă să ne convingă ce este bine și ce este rău sau care ne lasă în incertitudine, cel puțin pentru o vreme, asupra locului exact în care se află forțele binelui și ale răului în povestea spusă. Aceasta contrastează cu opera lui Tolkien, unde granițele dintre bine („Comitatul”, „Rohan”, „Gondor”) și rău („Mordor”) sunt literalmente desenate pe o hartă din anexă, pe care o poți examina înainte chiar de a începe lectura.
Dacă astăzi nu mai putem crea sau aprecia lumi precum aceea a lui Tolkien, ce spune acest lucru despre noi?
Mi se pare că petrecerea unui timp în universul moral al Pământului de Mijloc comportă deopotrivă un pericol și un câștig. Pe de o parte, dorința prea insistentă de a avea o lume care nu „estompează granițele dintre bine și rău” riscă să devină, la un moment dat, delirantă și autocomplezentă. Dilemele etice sunt o realitate umană permanentă și erau astfel cu mult înaintea confruntării dintre concepțiile morale concurente din societatea multiculturală. Dacă lăudarea lumii lui Tolkien pentru că păstrează binele net separat de rău urmărește să sugereze că volumele sale pot oferi minților tinere o înțelegere sănătoasă a felului în care funcționează realmente lumea, atunci o asemenea afirmație nu poate veni decât din partea cuiva cu totul rupt de realitate.
Povestea unei misiuni eroice, care presupune prin însăși natura genului parcurgerea unui drum lung, este atât de atrăgătoare dintotdeauna și pentru că permite ca apărarea binelui să fie aproape cuantificată în mile, pe măsură ce eroul sau grupul eroic se apropie de destinația finală. Dacă Frodo reușește doar să ajungă la Muntele Osândei, înseamnă că a luptat cu succes în slujba binelui. Dar atracția psihologică a acestei simplități provine, cel puțin parțial, din faptul că, în lumea reală, a fi bun este întotdeauna mai complicat. Chiar și atunci când știm ce scopuri ar fi bune, mijloacele de a le atinge sunt rareori la fel de simple precum închiderea distanței dintre două puncte de pe o hartă.
Uneori, felul în care filmele comprimă dialogul și acțiunea distilează grila morală tranșantă în interiorul căreia acționează personajele, câteodată atât de hiperbolic încât devine amuzant. „El adună în jurul său tot răul”, îi spune Saruman lui Gandalf — și apoi, numai câteva replici mai târziu: „trebuie să i ne alăturăm”. Ce criză de conștiință trebuie să fi trăit Gandalf luând în considerare această ofertă! Fiecare personaj uman sau umanoid din Stăpânul inelelor la care mă pot gândi și care alege să slujească răului în locul binelui o face sub vraja, la propriu, a Inelului Unic al Puterii: Isildur, Gollum, Boromir, Saruman. Toate acestea înseamnă doar că Pământul de Mijloc este o lume fantastică nu numai prin locuitorii săi, ci și prin construcția sa morală. A lăsa fantezia să devină prea reală, sugerând minților tinere că lumea lui Tolkien nu este decât o reprezentare metaforică a realității morale, ar însemna să încurajăm naivitatea.
Dar două lucruri pot fi adevărate simultan, iar în simplitatea morală a luptei pentru Pământul de Mijloc se află totuși o lecție: acțiunea eroică precum aceea a lui Frodo devine posibilă prin existența unui simț al binelui atât de adânc înrădăcinat încât nu mai poate fi pus sub semnul întrebării. Dacă, într-o versiune alternativă a poveștii lui Tolkien, Frodo ar fi avut o relație ambivalentă cu Comitatul, dacă nu ar fi fost sigur că acesta este în esență bun și merită în esență salvat, Stăpânul inelelor ar fi fost o operă foarte diferită.
Să presupunem că Frodo s-ar fi convins pe deplin de necesitatea distrugerii Inelului abia după ce ar fi ascultat o filipică înflăcărată în favoarea Comitatului, rostită de un politician care se prezintă drept naționalist al Comitatului sau drept hobbit anticolonialist ce se împotrivește hegemoniei Mordorului. Înarmat, în sfârșit, cu toate argumentele potrivite, ar mai porni Frodo către Muntele Osândei? Iar dacă ar porni în aceste împrejurări, am mai crede în puterea lui de a rezista atât de mult influenței Inelului? Forța lui Frodo depinde de simplitatea morală a lumii în care se găsește, de faptul că natura fundamental bună a Comitatului este la fel de evidentă precum farmecul tradițiilor sale — „al doilea mic dejun” și „gustarea de la unsprezece”.
Gradul de simplitate al acestui univers moral este nerealistă, dar opera lui Tolkien vorbește cu adevărat despre puterea unui anumit fel de simplitate: aaceea de a ști ce este bine într-un mod atât de profund încât să nu mai poată fi contestat, de a avea o stea polară etică puternică și statornică — de a nu supune, am putea spune, Binele unei revizuiri perpetue, nici în inimile noastre, nici în discursul public. Într-adevăr, tot ce ține de caracterul lui Frodo Baggins mărturisește despre puterea care se găsește în statornicie și simplitate. Această simplitate nu este doar naivitate.
Radicalitatea eroismului lui Frodo se datorează nu numai primejdiilor cărora li se expune, ci și faptului că își împlinește misiunea aproape nevăzut. Într-adevăr, a nu fi văzut reprezintă preocuparea sa constantă, iar vizibilitatea și invizibilitatea sunt teme obsesive ale cărților lui Tolkien. Inelul îi îngăduie — sau nu-i îngăduie! — lui Frodo să treacă neobservat; la fel, statura sa de hobbit. Frăția își croiește drum pe sub munți, prin Moria, ca să nu fie observată, iar apoi Frodo și Sam se feresc de Ochiul cel Mare folosind trecătoarea secretă către Mordor. Însuși simbolul răului, Ochiul, ar supune totul și pe toți unei vizibilități permanente.
Dacă epoca rețelelor sociale este epoca în care comportamentul moral este înțeles ca spectacol declarativ, ca actul de a te face văzut declarând că te afli în tabăra opusă lucrului pe care îl socotești rău, mai poate o asemenea epocă să înțeleagă un asemenea personaj? Poate că Frodo Baggins este eroul de care avem nevoie astăzi.
INDICAȚII DE CITARE
Mat Messerschmidt ,,Bunătatea în Stăpânul inelelor: Frodo Baggins este eroul de care avem nevoie’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
