ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Liviu Cocei

Măștile iubirii – interviu cu George Colang

Când iubim cu adevărat? – iată titlul incitant al unei cărți care a captat deja atenția publicului, atât în mediul online, cât și în spațiul de emisie al televiziunii. Redactat de un specialist în filosofie, dar care nu recurge la un vocabular tehnic fără a contextualiza termenii utilizați, volumul are și un subtitlu provocator: „minciuni, săgeți, aporii”. George Colang a acceptat să acorde un interviu revistei Anthropos, deși nu ne cunoaștem decât prin mijlocirea rețelelor sociale digitale și, unilateral, prin intermediul micului ecran. Îi mulțumesc, în acest sens, pentru onoarea și încrederea acordate, în numele consiliului editorial și redacțional deopotrivă!

Liviu Cocei: Care este publicul căruia i se adresează cartea? Este unul specializat în filosofie sau oricine poate citi Când iubim cu adevărat? Sau poate este un exercițiu filosofic de tipul Gândurilor către sine ale lui Marcus Aurelius? Apoi, ce înseamnă „a iubi cu adevărat”?

George Colang: Aceasta este o „carte în carte” care își propune să încalce ceea ce în marketing se numește „majority fallacy”, eroarea majorității, adică nu are un public stabilit, ci are o structură în care se poate regăsi oricine. Cine are ochi să vadă, să treacă dincolo de poleiala epistemică, atunci o să găsească subiecte de natură filosofice destul de „tari”. Pe de altă parte, o carte de filosofie nu devine bestseller doar dacă rămâne în spațiul filosofiei, deci trebuia cumva să dansez în jurul acestei idei, să mă adresez tuturor și totuși nimănui. Și se pare că până acum mi-a ieșit destul de bine. Dacă aș fi gândit doar tehnic, atunci titlul ar fi fost Cartea plăsmuirilor, dar cu siguranță nimeni nu ar fi deschis o carte cu acest titlu. În plus, subiectul iubirii a fost pregnant în scrierile mele, chiar dacă era cumva în subsidiar, chiar dacă era vorba de axiologie, de etică, de probleme născute din comunicare, mereu făceam apel la „iubire”. De unde a rezultat și titlul actual, pentru că eu vorbesc în carte de entropie insurecțională, adică de o căutare în spațiul măștilor, de un drum „fără de țintă”, care trebuie să ne ducă la ceea ce suntem, la „sine”, dar mai mult ne închide, pentru că totul este devenire, dacă ne gândim la Heraclit. Ei bine, în acest „dans al măștilor”, cum ar fi spus George Bondor, un dans nietzschean, iubirea este tot o plăsmuire, deci un fel de minciună sofisticată, un ideal, un proiect. Mai simplu spus, majoritatea rămân în spațiul proiectului și astfel falsifică posibilitatea iubirii genuine, pentru că o asociază cu anumite trăiri, produse, cu actul de la notar, cu stabilitatea, cu fiscalizarea patului nupțial, cu ceea ce eu numesc iubirea de turmă, adică o iubire darwiniană, de care avem toți parte sub o formă sau alta. Iar aici nu este o critică, nu este într-o notă peiorativă, ci pur și simplu trebuie privită ca atare. Ce rămâne însă? Serendipitatea! Iubirea autentică este legată de accident, nu este proiect în sine, deși este, deci în ultimă instanță, iubirea se transformă în dragoste, prin complinire, prin împletire nu cu idealul ei, cu factualul ei. Adică, iubirea este ideal în proiect, dragoste în concret. De unde poate fi  și falsificată, pentru că dragostea este concretă, iar iubirea este ideală. În cartea Când este o femeie frumoasă? am făcut această distincție între iubire și dragoste. O să dau aici un fragment: Dar iubirea poate fi și singură, nu are nevoie de complicitate. Iubirea nu este dragoste. Trebuie să înţelegem că în iubire există şi poate să existe numai unul. Iubirea nu implică relația, schimbul de focuri dintre cei doi. Iubirea este pură şi se poate consuma pur platonic. Nu necesită gloanțe, priviri seduse de virtutea efemeră a focului. Iubirea celui care te soarbe în ascuns se petrece în taină. Aici, neajunsul capătă frământări cabalistice, ba chiar lacrimi contopite în speranțe deșarte. Dimensiunea se construiește în taină și nu ține să se consume. Astfel, totul este presărat cu gânduri inefabile şi esențe ce sunt moarte în ideal. Taina, în acest caz, este reperul idealului, al sângelui care nu se lasă mânuit de dorința cu care se pulsează focul dintre două persoane. Dragostea, spre deosebire de iubire, se construiește în concretul situației. Dragostea implică iubirea, însă iubirea nu implică neapărat dragostea. În dragoste, soluția fermă se consumă în intimitate, şi nu în taină. Astfel, putem să ajungem să vedem dragostea ca pe o fâșie în care sacrul devine profan. Iubirea poate să fie sacră, dragostea corupe, pune în scenă fantezia animalică a iubirii. În dragoste, sacrul devine profan. Nu poţi să faci „iubire” cu o persoană, cu ea faci dragoste, te lași prădat şi sedus de nevoile sfinte cu care ai fost botezat de corporalitate şi instinct. În sens platonic, dragostea este copia iubirii, ea falsifică „trăirea” ideală. De aici apar şi neajunsurile înțelegerii noastre, căci noi ne frământăm oarecum peratologic atunci când vine vorba să punem în scenă ceea ce trăim cu adevărat. Ei bine, pornind de aici, căci cele două cărți sunt complementare, am construit tot acest scenariu hermeneutic.

L.C.: O întrebare tehnică: de ce textul este structurat în „minciuni, săgeți și aporii”? Într-un fel, conținutul fiecărei secțiuni reflectă cam aceleași subiecte și sub aceeași formă (aforismul, fragmentul). Sau există niște subtilități filosofice pe care trebuie să le descoperim ca cititori?

G. C.: Cum am arătat și-n carte, despre iubire nu putem să spunem ce este în esență, pentru că ar însemna să o falsificăm, dar putem să spunem ce nu este. În acest sens, putem să arătăm minciunile legate de iubire, situațiile contradictorii, săgețile din cuplu, deci toate acele perspective ontice în care noi percepem iubirea în viața de zi cu zi. Deci, dacă ar fi să ne gândim la o „subtilitate”, atunci ar fi legată de faptul că putem să vorbim de iubire, dar pe dos, în sensul în care nu încercăm să o falsificăm epistemic. Orice răspuns, orice „sfârșit totalizator” cu privire la iubire, ar însemna de fapt falsificarea ei. Cum am spus mai sus, noi putem să vedem iubirea în proiectul ei, în idealul ei, dar cum este acesta, cum este el reprezentat pentru fiecare în parte, în cuplu, de pe stradă, din poveste și așa mai departe, nu știm și nici nu putem spune cum este în esență. Mai simplu spus, putem să vorbim de iubire, dar nu neapărat de sus, ontologic, ci cumva de jos, ontic, la nivel de vulg, de palpabil, iar asta înseamnă și-o doză de falsificare, de proiectare, de experimentare subiectivă; pentru că într-un final tot de pe tărâmul mundaneității ne extragem sensul, ori proiectivitatea cu privire la iubire. Deci este un demers hermeneutic, în ultimă instanță.

L.C. Miza cărții este teoretică sau practică? Iar dacă este practică, intră în categoria vastă a dezvoltării personale? Care sunt argumentele filosofice ale acestei cărți în privința iubirii? O întrebare filosofică: este iubirea legată în mod necesar de fericire?

G. C: Nu intră neapărat în sfera vastă a dezvoltării personale, dar se află și la raftul „de dezvoltare personală”, „de cuplu”, „filosofie” și așa mai departe. Având în vedere că nu mi-am propus să fie ceva anume, poate fi totul, de aia o găsești în diverse rafturi la cât mai multe domenii. Referitor la bătălia „teoretic-practic”, consider că suntem într-o lume postmodernă care nu mai are timp să citească, inclusiv scrisul tehnic acum poate fi replicat de inteligența artificială, deci forma cumva o să ajungă la lada de gunoi a istoriei, iar fondul o să iasă la suprafață. Noi de foarte multe ori ne pierdem în probleme născute din „formă”, știm prea bine revistele tehnice și tot travaliul legat de formă, unde poți să spui orice, aproape orice banalitate, dar dacă respectă formă, atunci este în regulă. Ei bine, în acest context, unde inteligența artificială livrează formă, iar în curând o să livreze și fond, cred că oamenii au nevoie, înainte de răspunsuri, de întrebări fundamentale, de frământări epistemice autentice, nu de simulacre, nu de rețete de tip motivațional. Însă, cu o exclamație, nu te poți bate cu pleiada de cărți motivaționale decât de pe tărâmul ei. Să nu uităm că Bertrand Russel a luat parcă premiul Nobel pentru literatură, a scris cărți de popularizare și totodată a fost un logician de mare clasă. Deci, butada asta de tipul „eu scriu tehnic și sunt cel mai frumos din parcare”, nu mai ține. Eu consider, așa cum spunea și Einstein, că adevărul este simplu. Și mai consider că orice individ poate să fie criptic, nu e mare lucru. Însă, în momentul în care reușești să scoți la lumină ceva complex și să-l pui în cuvintele potrivite, să-l faci digerabil, ei bine…. acolo este de fapt adevărul, miza, esența. Referitor la iubire ca fericire, evident că iubirea nu este legată de fericire, de aia în carte am spus că-i prefer mai degrabă pe cei care mor pentru iubire, și nu pentru fericire. În altă notă, dacă fericirea este un ideal de turmă, atunci și iubirea este tot un ideal de turmă. Este practic luată la pachet de turme. Cei care spun cu mâna pe inimă că sunt fericiți, pleacă automat de la ideea că și iubesc. Dar mai multe găsiți în carte, nu pot da chiar totul din casă!  

L.C: Cum îți explici succesul cărții? Te așteptai să existe această receptivitate a publicului? Este o receptivitate față de problematica abordată, față de metoda și stilul adoptate de tine? Sau față de filosofie în general? Consideri că există o lipsă pe piața de carte, o lipsă pe care tu ai identificat-o și căreia cartea ta îi răspunde? Care este acea lipsa?

G. C. Inițial, cartea a fost scrisă ca un eseu, după care mi-am dat seama că nimeni nu o să citească așa ceva, pentru că toți sunt ocupați acum, toți au altceva mai bun de făcut. Și atunci… am spart-o în bucăți, de aia apar acele aforisme, rânduri scurte, aporii, pentru că ele sunt de fapt părți din textul inițial. Citite ca atare, poate că nu spun mare lucru, dar dacă le privești în contextul lucrării, în ansamblu, dacă „începi cu începutul”, atunci o să le găsești și sensul, o să vezi că se deschid  și se închid ca un palimpsest, iar cartea începe să capete un contur, să aibă o logică interioară. Deși par rupte din context, sunt chiar în „mirabilul centru”, cum ar fi spus Rilke. Asta e chestiunea legată de metodă care poate explica succesul cărții. O alta ține și de algoritmi, de faptul că problematica este strâns legată de frământările oamenilor; majoritatea, sub o formă sau alta, spunându-mi: mă regăsesc și eu aici. Iar aceasta chestiune este dată de faptul că experiența mea din zona de blogging a ajutat foarte mult. Așa am reușit să văd ce căutau oamenii pe site-ul meu, care erau subiectele interesante pentru ei, ce abordam eu și totodată felul în care se reflecta toată această babilonie în scrisul meu. În ultimă instanță, nu există o rețetă, ci o căutare veșnică.

George Colang este doctor în filosofie, lector universitar și autor al mai multor volume, între care amintim: Dimensiuni și perspective etice asupra barbariei actuale (2018), Când este o femeie frumoasă? (2022), Când iubim cu adevărat? Minciuni, săgeți, aporii (2022). Domeniile sale principale de interes sunt: etica aplicată, hermeneutica, fenomenologia și existențialismul.

INDICAȚII DE CITARE:

Liviuc Cocei „Măștile iubirii – interviu cu George Colang” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.