ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Martina-Maria POPESCU

Max Blecher –Filosofia ipseității ca alteritate schizoidă, coșmarescă

Sanatoriul Berck-sur-Mer (Franța), unde a fost internat o perioadă Max Blecher (1909 – 1938) de tuberculoză osoasă (acesta nefiind singurul sanatoriu vizitat), boala acționând încă din anii tinereții (de la vârsta de nouăsprezece ani), reprezintă o ,,heterotopie” (Michel Foucault) a maladivului, un loc liminal unde experiența se lovește de zidul neputinței. Imobilizat la pat, artistul scrie în ultima parte a vieții un volum de poezii, Corp transparent (1934), două romane, Întâmplări în irealitatea imediată (1936) și Inimi cicatrizate (1937), ținând în același timp și un jurnal, Vizuina luminată, care va apărea postum (în 1971).

Expresionist și avangardist prin expresie, Blecher are totuși și un fond romantic-negru prin impresia nihilistă, a inutilității vieții umane, percepută ca vis în imaterialitatea ei aparentă care emană din paginile scrierilor sale. Bântuit de hiperluciditatea neurasteniei ilariante, cum el însuși își descrie starea, și de un realism-halucinatoriu al viziunii artistice, Max Blecher percepe obiectele cotidianului macroscopic, privindu-le cu ocheanul dimovian întors; asta pentru că există asemănări de nuanță între el și Leonid Dimov în ceea ce privește onirismul coșmaresc, de esență macabru-ironică. Alte asemănări se înregistrează, așa cum remarca Paul Cernat în M. Blecher, opere necicatrizate (Observatorul cultural, nr. 888/ 7 septembrie 2017), între Blecher și Bacovia la nivel de sunet poetic. Blecher din Corp transparent este Bacovia din Stanțe burgheze (1946): un expresionist in nuce, cu o aplecare spre abstracționism și torturat de coagularea antimateriei în ex-vidul Istoriei. Boala care le macină țesuturile lui Blecher, Bacovia și Dimov este, în esență, aceeași: o afectare a țesuturilor nervoase, cu receptaculi sensibili la șocul estetic, de unde rezultă o escapadă în psihologismul patologic. Identitatea scriitorului bolnav Max Blecher este așezată astfel sub semnul dezintegrării organice, din care rezultă o estetică a urâtului microcelular. Textele blecheriene sunt toate memorialist-confesive, sub o formă sau alta, fiindcă conștiința maladivă se stratifică sensibil la întâlnirea cu iminența morții. Reflexive până la preaplin, aceste texte reprezintă transferul fatalității de a trăi într-o realitate imaginară, proiectivă, unde Eul se eliberează de temporalitate și emerge în desfrâul senzorial. Blecher simte fiecare obiect, fiecare fir de praf până la extazul infantil. Și tocmai acest extaz agonic este formula paradoxală pentru coșmarul viu.

Așa cum observă Andreea Piloiu, ,,scrierile lui Blecher mimează introspecția și psihologismul, așa cum personajele mimează viul, naturalul, într-o lume sub amprenta artificialului, a vidului interior” (Piloiu 131). Astfel, remarcăm pasaje în Întâmplări… unde Eul se disociază, pierzându-se unitatea organicului:

,,Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai știu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci o lipsă a identității mele de departe, ca și cum aș fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină. Acest personagiu abstract și persoana mea reală îmi dispută convingerea cu forțe egale” (Blecher Întâmplări în irealitatea imediată 19).

Aici, identitatea se scindează, rezultând un alter-ego străin, care vrea să pună stăpânire pe ipseitatea slăbită de boală. Autorul devine Personaj, iar Eul devine un Altul prin acțiunea distanțării prin imobilizare. Nemișcarea aduce cu sine un alt mod de a exista în lume, unul bazat pe iluzie și pierderea în abisul propriilor cugetări autoreflexive. Blecher-cel-care-se-privește este de fapt oglinda adevăratului personaj-autor, cea care reflectă conștiința maladivă și o întoarce cu ascuțișul spre sine însăși. Este un act masochist de autoflagelare această meditație estetică tacită despre condiția ontologică a Sinelui bolnav. Pentru Blecher, ,,resorturile biografice ale scrisului” (Cernat 280) sunt instrumente de tortură. În acest sens, remarcăm o corespondență cu poemul bacovian Nihil novi: ,,Aceste cuvinte / Ți le trimit / De lângă lampa arzândă. / Acuși mă culc, / Dar făr-a dormi / Voi asculta / Derizorii ecouri” (Bacovia 207). La fel ca în cazul lui Blecher, singurătatea îi produce lui Bacovia un sentiment acut de înstrăinare de sine, efectul obținut fiind repetarea în bucla mentală a acelorași gânduri contondente. Sângerarea este una conceptuală, intrinsecă și nevăzută pentru ochiul lumii, ermetic închis la suferința celor doi poeți damnați. Somnul este unul cu pupilele dilatate, larg deschise, o reverie accentuată de hiperluciditatea imposibilității salvării. Conștiința neantului este la Blecher și Bacovia una nietzscheeană, unde niciun fals idol nu garantează răscumpărarea sufletului bântuit de demonii autoamăgirilor.  

Iar aceste autoamăgiri sunt pentru Blecher cu atât mai intense cu cât ele sunt produsul spațiului distopic al spitalului. În Vizuina luminată citim: ,,În sala de mâncare a bolnavilor din sanatoriul din Berck unde zăceam internat și unde bolnavii își luau masa întinși pe cărucioare, aduși la masă de brancardieri, în această sală vastă și de aparențe normale, orice apariție nouă stârnea întotdeauna un mic interes care nu era, de altfel, decât refluxul îndelungilor ore de plictiseală și solitudine din odăile închise” (Blecher Vizuina luminată 12). Izolarea produce viziuni elucubrante și fascinații obsesive pentru lumea cotidiană, care altfel este de o banalitate aproape dureroasă. Psihologismul aparent al prozei blecheriene, de care vorbea Andreea Piloiu, provine și din impresia realului mărit la microscop. Realul este cancerigen la Blecher, remarcându-se metastaze ale ordinarului în senzațiile de vertij și rătăcire ale Eului în concretul evenimentelor din timpul prezent. Prezentul este aproape oniric la Blecher prin dimensiunea coșmarescă în care se găsesc ideile și senzațiile personajului-autor, captiv în propria microlume. Blecher într-adevăr ,,mizează pe o indefinibilă teatralitate a lumii, care determină permanenta intruziune a obiectualului în intimitatea avidă a povestitorului, generând un soi de prizonierat” (Piloiu 134). Numai că această permeabilitate a membranei organicului nu este intenționată. Ea este o consecință directă a bolii și a accentuării perisabilității ființei care deodată se vede fragilă în fața Istoriei.

Ceva asemănător vedem la Bacovia în Sine die: ,,Nu trebuie / Să-ți spui gândurile / Dacă regreți / Trecute scrisele rânduri/ Șadă mintea-n Neant/ Din câte veacuri zvonesc,/ Nimic a nu mai reține/ Din multe ce se vorbesc. / Nu este, și nici n-a fost;/ Trec zile șirag. / Orizont suspect, / Și metafizic prag” (Bacovia 203). Regretele derivă din împărtășirea experienței personale cu lumea neofită, care nu poate înțelege presiunea metafizică care apasă pe protagonistul liric. Vedem cum evenimentul trăit, odată ajuns în spațiul comun, se neantizează ca esență, fiindcă încetează să aparțină individului excepțional. Blecher se pierde deci pe sine și din cauza notelor intimist-confesive ale scrierilor sale.

În poezie, Blecher este mai personal ca oricând pentru că lirismul subiectiv este cea mai facilă cale spre dezvăluire prin aparentul ermetism al frazei: ,,De-ar fi să-mi lase ziua o piatră într-o cutie / Şi-un fluture de aur pe geam ca un vitraliu / De-ar fi să-mi lase noaptea o mână de cristale / Din țurțurii de febră, – din visuri o păpuşă / De-ar fi să am obiecte ce-n inimă au viață / Şi gânduri în mătase şi amintiri în sticlă / Din vizitele tale aş vrea brățări de sânge / Colierul unui zâmbet şi-inelul unei clipe.” (Blecher Corp transparent 14). Poetul vorbește aici despre efemeritatea vieții văzută ca suvenir al memoriei. Duhurile nevăzute ale zilei – piatra, fluturele de aur – sunt mostre ale memoriei afective, involuntare, cristalizate precum țurțurii de gheață pe membrana senzitivă a spiritului care palpită în fața amintirii carnale a  iubitei. Temporalitatea se comprimă și o clipă valorează cât un veac sub influența bolii care răpește până și ultimul zâmbet. La fel ca la Bacovia, pare că nimic ,,nu este, și nici n-a fost” (Bacovia 203). Totul este o iluzie a minții efervescente, care în fierberea dragostei uită și ce a știut cândva. Erotismul lui Blecher este astfel unul intens, de esență tare, visceral. Imaginile onirice care îl însoțesc, cum ar fi imaginea acvariului cu pești negri din Inimi cicatrizate, sunt menite a accentua senzația umedă de uitare: ,,Emanuel mai mult căzu decât se aşeză într- un fotoliu. Observă cu surprindere umbre parcurgând odaia şi descoperi subit că geamul din fund era în realitate un acvariu în care pluteau lent peşti negri, bulbucaţi şi graşi. Câteva secunde rămase cu ochii mari deschişi urmărindu-le alunecarea leneşă, uitând aproape pentru ce venise” (Blecher Inimi cicatrizate 19). Este ca și când sinestezia ar contribui la mecanismele psihice de recunoaștere a lumii. Pentru Blecher, erotismul echivalează deci cu uitarea de sine. Prin Celălalt, Eul se estompează ca esență și dispare ca individualitate afectivă, topindu-se în impresia imediatului.

Boala îl face pe Blecher să maximizeze orice lucru mărunt, conferindu-i dimensiuni macroscopice. Dar tot la el mai remarcăm și un umor negru dimovian, care se recunoaște în chiar acest interes exagerat pentru cotidian. În poemul Stampă a lui Leonid Dimov citim: ,,E amiază. Paradis / Duce vântul la vecini, / Galben, cu mașini de scris / și-un canon la clavecin. / Cârtiță, ce galerii / Ai săpat să scapi de sapă? / Vin fecioare în dimii / Și Iisus călcând pe apă” (Dimov 280). Absurdul care emană din aceste versuri este exact dilema blecheriană a ființării din neant, într-o veșnică încercare de a scăpa de moarte. La Dimov umorul negru se asociază cu un ateism mimat, care se naște dintr-un biografism tragic, dar care nu șterge un anume surâs leonardesc bizar al poetului. Dimov este un romantic în germene, la fel cum Blecher este un romantic întors. E o dublă întoarcere această mișcare de rotație în jurul axului personei: odată Blecher se întoarce cu fața spre imaginea suprarealistă a lumii în descompunere, apoi se întoarce spre sine, lepădându-se de oglinda deformatoare și contemplând ca într-un spectacol actorul gol care este el însuși. Lumea devine o scenă pentru Blecher. Scriitura lui este un act performativ de revoltă. El este, precum Dimov, clovnul trist care joacă singur comedia umană.

Dumitru Tucan remarca într-un articol intitulat Receptarea literară în context comparativ. Studiu de caz: Bruno Schulz și Max Blecher (2014) că: ,,Haina metaforică a stilului spectacularizează densitatea materială a lucrurilor banale. Universul mărunt se dilată, iar eul narant devine el însuși o prelungire a acestui univers. «Materia» se metamorfozează  în organic și viceversa, iar eul narant dă glas unei aventuri a interiorității care se reconstruiește neîncetat prin perspectivele defamiliarizatoare asupra lumii” (Tucan 351). Astfel, Blecher este un miniaturist avangardist care șlefuiește în materie organică experiențele unei lumi haotice, care îl exclude din miezul ei. La început un marginal, ca toți marii esteți ai literaturii române, Blecher devine repede centru de canon. Corespondența sa cu nume importante precum André Bréton, Ilarie Voronca, Geo Bogza etc. îl ridică mult în sensul dobândirii unei experiențe literare.

La început pornit pe drumul unei cariere în medicină, Blecher ajunge repede pacient. Realitatea a fost pentru el coșmarul de a simți lucrurile ca un Altul, decorporalizat, depersonalizat, un exuviu al propriului Eu. El este ,,marele bolnav al literaturii române”, după cum se spune în mod clișeic, dar în același timp este și marele ei inadaptat, redus la condiția mizerabilisimă a ființei minuscule, lipsite de forță în fața destinului care o înghite ca o gaură neagră supradimensionată, anistorică, fatală. Blecher este un personaj al propriului coșmar de a trăi, un mise-en-abîme autodiegetic, devastator, oniric-fantastic de factură macabră.

Bibliografie:

Bacovia, George, Plumb, Editura Litera, București, 2020.

Blecher, Max, Întâmplări în irealitatea imediată: roman, cuvânt-înainte de Nicolae Manolescu, ediție îngrijită de Florin Ioniță, Edtura ART, București, 2009.

Idem, Vizuina luminată: jurnal de sanatoriu, postfață de Nicolae Manolescu, ediție îngrijită de Florin Ioniță, Editura ART, București, 2009.

Idem, Inimi cicatrizate: roman e-book, ediție îngrijită și prefață de Marieva Ionescu, Editura Humanitas, București, 2017.

Idem, Corp transparent: e-book,tehnoredactare: Adrian Grauenfels, ilustrații: Joan Miro, text stabilit de Doris Mironescu, Editura SAGA, Israel, 2017.

Dimov, Leonid, Opere, vol. I: Poezie, proză, dramaturgie, ediție realizată sub coordonarea lui Ion Bogdan Lefter, text ales și stabilit, note și comentarii, tabel cronologic de Alexandru Dumitriu, Andreea Teliban, Ion Bogdan Lefter, studiu introductiv de Ion Bogdan Lefter, Editura Știința, București, 2023.

Cernat, Paul, Vase comunicante. (Inter)fețe ale avangardei românești interbelice, Editura Polirom, Iași, 2018.

Cernat, Paul, M. Blecher: opere necicatrizate, în Observatorul cultural, nr. 888/ 7 septembrie 2017, disponibil online la adresa web: https://www.observatorcultural.ro/articol/m-blecher-opere-necicatrizate/

Piloiu, Andreea, Reprezentări ale maladivului la M. Blecher și Thomas Mann, Caietele Lucian Blaga, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Vol. XXIII, 2022.

Tucan, Dumitru, Receptarea literară în context comparatist. Studiu de caz: Bruno Schulz și Max Blecher, Universitatea de Vest din Timișoara, CICCRE III, 2014.

INDICAȚII DE CITARE

Martina-Maria Popescu, „Max Blecher –Filosofia ipseității ca alteritate schizoidă, coșmarescă” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.