ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Maria Cernat

Războaiele feministe de ieri și de azi

Încă din 1976 cunoscuta activistă feministă Jo Freeman publica un eseu ce avea să devină un punct de referință în cercurile feministe și nu numai: „Denigrarea: Fața întunecată a surorității” (Freeman, 1976). În cercurile conservatoare panicile morale legate de cultura anulării sunt de dată recentă, dar anularea, denigrarea, asasinatul caracterial au fost parte a mișcării feministe încă de la începuturi. Într-unul dintre cele mai reușite video-eseuri realizate vreodată cunoscuta persoană trans Natalie Whynn, alias Contrapoints, prezintă elementele esențiale ale anulării și pornește în excursia ei prin tărâmul acestei forme de asasinat caracterial de la articolul scris de Jo Feeman („Contrapoints”, 2020). Anularea sau denigrarea publică se bazează pe câteva elemente: esențializarea (nimic din ceea ce face o persoană în general nu mai contează, totul se reduce la o afirmație sau un simplu like pe rețelele sociale) și vina prin asociere (dacă te asociezi fie și prin cele mai mici gesturi cu o persoană deja ostracizată, vei risca la rândul tău ostracizarea). Munca de organizare din mișcările feministe și încercările structurilor de securiate de a infiltra și distruge sau îmblânzi activismul feminist în special în SUA s-au dovedit impedimente majore în calea unei mișcări armonioase și solidare. La fel ca și denigrarea, infiltrarea mișcării feministe de către FBI s-a petrecut tot de la începuturi. Colectivul RedStockings Collective a publicat o amplă anchetă în care o acuza pe figura iconică a feminismului, cea care s-a angajat ca agentă sub acoperire la Playboy în anii 60, celebra Gloria Steinem, că este agentă CIA (Our Hidden History, 2019). De altminteri, există un video în care Gloria Steinem, inițiatoarea cunoscutei reviste MsMagazine, recunoaște că a colaborat cu agenția (MarlandX, 2017). Scopul ei era de la bun început să se asigure că feminismul nu devine prea de stânga și să identifice elementele care l-ar fi putut duce într-o direcție prea revoluționară. Scopul ei era de la bun început să îmblânzează feminismul și să-l transforme într-o formă de activism compatibil cu interesele liberale. În video-ul menționat ea declară că a descoperit în CIA nu o instituție retrogradă de dreapta, ci o instituție cu liberali luminați. Discutăm de anii în care se organizau operațiuni în Guatemala, Iran, ca să le numim doar pe cele mai importante.

Puțini șitu azi, de pildă, că în anul 1971 feministele au trecut prin Congresul American o lege care le ofererea concediu de maternitate americancelor – lucru de care nu se bucură nici azi – și acces la creșe și grădinițe. Richard Nixon și-a folosit dreptul de veto de care se bucura ca președinte în exercițiu ca să blocheze inițiativa pretinzând că nu dorește ca femeile americane să devină precum cele sovietice. În demonizarea maternității în genere și în accentuarea autonomiei și eliberării sexuale, feminismul a devenit, paradoxal, un aliat de nădejde al ultraindividualismului capitalist. În fond, așa cum observau Victoria Smith sau Marry Harrington, maternitatea, dependența emoțională, sunt lucruri numai bune de disprețuit de feminista care profețește eliberarea individuală. Acest feminism cu sclipici în care trebuie să te eliberezi de afecțiune, empatie maternitate, dar niciodată de muncă plătită, în care, din contra, munca plătită este calea spre eliberare vine mănușă peste interesele corporatiste care au văzut în femei o nouă armată de muncitori exploatabili tocmai bună de folosit. Iar ceea ce este și mai îngrijorător în acest context este că dacă feministele recunosc pericolul conservator și se feresc cu acribie aproape fanatică de orice asociere cu organizații sau persoane din această zonă, când vine vorba despre corporații și participarea lor tot mai activă la evenimente progresiste, ele eșuează de multe ori lamentabil în a vedea pericolul. Campaniile de responsabilitate socială corporativă și fenomenul de femvertising pulverizează cu generozitate valori feministe peste produse și servicii precum și peste corporații. Vedem sedii de instituții de securitate ale căror practici de interogare „avansată” ar face inchizitorii catolici să pară niște amatori benigni drapate în culorile curcubeului și asistăm la aceste manifestări anesteziate de mirajul progresismului de fațadă de care nu realizăm cât de important este să ne ferim de asemenea folosiri ale feminismului de către noile biserici ale societății de consum și ale capitalismului – corporațiile și serviciile de securitate (Greenwald, 2015). 

Această introducere este menită să ne arate că feminismul nu este o mișcare armonioasă și lipsită de asperități sau conflicte.  În plus, ea ne arată că feminismul n-a luat în calcul faptul că dincolo de biserică ca instituție princeps a conservatorismului, corporațiile și instituțiile de securitate pot fi chiar mai periculoase în destructurarea unei încercări reale de schimbare a societății de la rădăcină. Feminismul radical este astăzi tot mai izolat și este antrenat într-o bătălie epică împotriva feminismului liberal. 

Dispute au existat de-a lungul timpului mereu în mișcarea feministă. Maternitatea a fost în centrul unor controverse în care s-a mers atât de departe încât feministele au declarat că dacă în eventualitateea în care ar da naștere unor băieți, i-ar da spre adopție. Mulți bărbați de bine se uită cu mare uimire la aceste manifestări. Poate dacă s-ar uita în oglindă ar vedea că ei și strămoșii lor au transformat feminitatea în genere și maternitatea în particular în instituții atât de opresive încât femeile au ales nu odată să fugă din ele ca dintr-o casă în flăcări. La fel se întâmplă și azi. Doar că problema trans, nu maternitatea, este în centrul disputelor. Și, la fel ca odinioară, luptele sunt pe viață și pe moarte. 

Cartea pe care urmează să o discutăm în acest episod al dialogurilor feministe este una publicată de reputata editură Oxford University Press și este scrisă de profesoara Holly Lawford Smith. Numele ei: „Gender Critical Feminism”. Pentru novici, titlul poate părea să trimită la o altă carte de feminism. Pentru inițiați este numele pentru rebelele care nu acceptă ortodoxia queer. E destul de dificil pentru inocenți să perceapă întreaga încărcătură a disputelor de azi. Holly Lawford Smith este o luptătoare redutabilă din tabăra radicală. Bazându-se pe un doctorat în filosofie și posedând răbdarea, profunzimea și antrenamentul filosofilor de formație analitică ea cercetează în cele mai mici detalii problematici care, așa cum spuneam, suscită dezbateri furtunoase în câmpul feminist: intersecționalitatea, prostituția, relația feminismului cu liberalismul și, desigur, problematica transgender. Holly Lawford Smith începe discuția tocmai din puncul în care am început-o și eu în acest eseu. În feminism au existat războaie de-o rară violență între facțiunile rivale. Războaie care s-au purtat nu oricum, ci cu ranga în mână: 

De exemplu, în documentarul Rebel Dykes (2019), femeile implicate în feminismul lesbian din Londra anilor 1980 descriu un peisaj social în care homofobia era foarte răspândită și în care lipseau drepturile și protecțiile legale pentru persoanele gay și lesbiene. Mișcarea feministă din al doilea val, care a început la sfârșitul anilor 1960 și a luat avânt la începutul anilor 1970, a creat o scenă underground înfloritoare de lesbiene, multe dintre ele fiind separatiste (refuzând în totalitate compania bărbaților). Dar feministele radicale și lesbienele separatiste criticau romantismul lesbian și sexul lesbian care imitau heterosexualitatea și se opuneau vehement violenței masculine împotriva femeilor, pe care considerau că sadomasochismul lesbian o imita. Acest lucru a creat un conflict la vremea respectivă, cu lesbienele care doreau să exploreze și să se bucure de toate formele de sexualitate, inclusiv de cele despre care se putea spune că imitau heterosexualitatea sau violența masculină. „Lesbienele rebele” erau lesbiene „sex pozitive”, purtătoare de haine de piele, motocicliste, multe dintre ele implicate în cluburi clandestine în care aveau loc spectacole de sex lesbian live, inclusiv spectacole de sex sadomasochist. Documentarul arată clar că opoziția dintre „lesbienele rebele” și celelalte lesbiene feministe era acerbă, unele dintre femeile intervievate în film descriind un raid al feministelor radicale și al lesbienelor separatiste asupra unuia dintre cluburile lor de sex, în care mobilierul a fost distrus cu ranga și femeile au fost amenințate. (Lawford-Smith, 2022, XI)

Disputele activiste îmbracă unele dintre cele mai violente forme. Femei care au îndrăznit să conteste ortodoxia queer au fost agresate fizic de activiști trans. Activista Kelly Jay Keen a fost cu greutate escortată de gărzile de corp printr-o mulțime de activiști trans gata să o nimicească. Ceea ce Lawford-Smith nu discută este potențiala sursă a acestor dispute. Pe de o parte puternica investiție emoțională. Oamenii implicați în activism simt că sunt de partea bună a istoriei și că prin acțiunile lor bazate pe pasiune și sacrificiu de sine ajung să schimbe societatea. Mai dificil este când persoane cuprinse de asemenea puternice trăiri mesianice servesc cauze opuse. Dialogul și negocierea dispar brusc din peisaj. Pentru aparatul de securitate asemenea dispute sunt oportunitățile perfecte de infiltrare și destructurare a mișcărilor de acest tip care altminteri ar risca să schimbe status-quo-ul. De curând, studenții de la Oxford s-au organizat pentru a o bloca pe Kathleen Stock, autoare a lucrării „Material Girls”, să vorbească în universitatea lor (Stock, 2021). Legea însă e pe cale să se schimbe și asemenea mesianice încercări de cenzură nu-și vor mai găsi locul în universități. Faptul că Oxford University Press a publicat-o pe Lawford-Smith este semnul că lucrurile încep să se schimbe și vocile disidente nu vor mai putea fi înăbușite de ortodocșii queer organizați în forme de activism ce amintesc ce organizațiile religioase. 

Însă lupta e încă în desfășurare chiar dacă feministele radicale sunt tot mai îndrăznețe în ciuda amenințărilor și violențelor de nedescris îndeptate împotriva lor. Autoarea însăși a scăpat zilele trecute de acuzațiile intentate de activiștii trans. Universitatea din Melbourne unde Lawford-Smith este profesoară a investigat vreme de doi ani acuzațiile de transfobie îndreptate împotriva ei. Printre altele, unul dintre păcatele capitale ale profesoarei este că a participat în timpul ei liber la un marș intitulat, în mod ironic, „Let Women Speak” (Lăsați femeile să vorbească) la care, din nefericire, s-au alăturat adepți ai extremei drepte, fără să fie invitați sau susținuți de organizatoarele evenimentului. La rândul ei profesoara și-a acuzat universitatea că nu-i oferă un spațiu sigur în care să-și desfășoare activitatea. Universitatea a decis să plaseze gărzi de corp și personal responsabil cu securitatea pe holurile și în fața sălii unde Lawford-Smith urmeasă să își desfășoare cursurile de feminism. Când sufragetele ieșeau în stradă pentru drepturi și libertăți civile o asemenea imagine nu le-ar fi trecut probabil prin cap. Lawford-Smith nu e prima feministă radicală care își acuză universitatea de neglijență când vine vorba de asigurarea unui mediu de lucru sigur. Profesoara Jo Phoenix a dat în judecată o altă instituție academică, the Open University, pentru că a fost hărțuită în ciuda respectabilei sale cariere de criminologistă angajată să cerceteze vulnerabilitatea femeilor în sistemul britanic de justiție. (Smith et al., 2021) Nu este singurul caz în care femeile cu cariere solide în lumea academică și care se definesc ca fiind de stânga se trezesc ostracizate și marginalizate. (Outspoken Women, n.d.). Ceea ce e nou este faptul că nu mai cedează. De pildă, Kathleen Stock a plecat în 2021 de la Sussex University în toiul unei campanii care aducea cu vânătoarea de vrăjitoare pentru vina de a fi scris o carte în care abordează analitic problemele și contradicțiile logice care rezultă din acceptarea necritică a dogmelor queer precum și efectele asupra siguranței femeilor și fetelor. (Stock, 2021). Dar Lawford-Smith nu renunță, publică lucrări foarte detaliate în care prezintă un feminism diferit de cel queer intersecțional și o face cu ambiție și curaj. Lupta e departe de final, însă e cert că lucrarea publicată de Oxford University Press și ambiția autoarei sunt un punct de referință în actualul conflict feminist.

În această primă parte voi analiza prima parte a ideilor expuse în lucrarea „Gender Critical Feminism”. În prima parte autoarea încearcă să explice mai bine ce este „gender critical feminism” – feminismul critic cu privire la gen. Ei bine, autoarea își începe excursia definirii acestui concept din punctul în care ea consideră că mișcarea feministă s-a diluat extraordinar de mult. Feminismul trebuie să fie și anti-rasist și anti-imperialist și anti-schimbări climatice și anti-clasist. Autoarea găsește rădăcinile acestei probleme în faptul că mișcarea feministă a asistat nu odată la denunțări publice în care grupuri minoritate de femei de culoare, de lesbiene sau persoane cu handicap au denunțat ierarhiile de putere care funcționau chiar în cadrul mișcării. Betty Friedan a publicat celebra Feminine Mystique în 1963 despre oprimarea femeilor casnice, însă, cu, bine punctau criticii ei, femeile de culoare erau de multă vreme în câmpul muncii (Friedan, 1963). Mișcarea feministă lesbiană secesionistă cunoscută sub numele de Lavander Menace este portretizată în documentarul de mare succes „She’s beautiful when she’s angry” (Dore, 2014). Aceste rupturi, controverse și denunțarea ierarhiei care privilegiază femeia albă din clasa mijlocie au făcut ca feminismul să fie foarte sensibil la ideea de incluziune. Holly Lawford-Smith e de părere că această vulnerabilitate a fost exploatată în timp cu sau fără intenție și asta a condus la situația în care feminismul este despre toate și despre nimic. 

Una dintre trăsăturile centrale ale feminismului critic al genului este aceea că se concentrează pe problematica femeilor și a violenței bazate pe sex. Mutilarea genitală, femicidul, ostracizarea menstruației, prostituția, traficul de femei pentru exploatare sexuală, pornografia, restrângerea drepturilor reproductive și lipsa accesului la avort – toate acestea stau în centrul preocupărilor feministelor critice cu privire la gen. În ceea ce le privește, sunt perfect de acord cu separarea între sex și gen în sensul în care sexul se referă la un traseu de dezvoltare biologică dictat de cromozomi, iar genul se referă la setul de norme sociale pe care îl asociem cu un anumit tip de corp. Însă ceea ce feministele critice ale genului afirmă este că discriminarea femeilor nu are la bază genul ca set de reguli, ci corpul. Ea nu are la bază nici modul în care feministele queer definesc identitatea ca fiind performarea normelor de gen. O femeie este discriminată ca urmare a tipului de corp pe care îl are, nu ca urmare a modului în care performează feminitatea și a modului în care se identifică. 

Nu doar disputele interne le-au făcut pe femei susceptibile la a include în feminism teme și preocupări care nu țin în primul rând de discriminarea bazată pe sex. Ideea că există sisteme de orpimare mai adânci decât sexul care trebuie să fie demontate înainte de a ne ocupa de discriminarea pe bază de sex reprezintă o spinoasă problemă. Holly Lawford-Smith o citează pe Julie Bindel, cunoscută activistă britanică și autoare de importante lucrări, în momentul în care se referă la odioasa practică a bărbaților de stânga de a explica feminismul femeilor. Owen Johnes este un cunoscut jurnalist britanic care a stat în spatele ostracizării unor figuri feministe importante ca anterior menționata Julie Bindel sau la fel de cunoscuta Suzanne Moore. În această privință sunt perfect de acord cu autoarea. Așa cum remarcă și Gail Dines, bărbații de stânga se pot dovedi extrem de perspicace în depistarea mecanismelor odios de opresive din industria combustibililor fosili, a cărnii, a mâncării de tip fast-food, dar când vine vorba despre industria sexului mecanismul critic al bărbatului de stânga se blochează inexplicabil. Mai mult, nu doar că devine complet incapabil să aplice același tip de critică, dar, cuprins de un bizar fior pasional, devine un apărător fanatic al industriei sexuale, al pornografiei, al păpușilor sexuale, al only-fan-ului, al video-chat-ului. Purtat de aburii fanteziei bărbatul de stânga se agață de declarațiile femeilor care spun că se bucură că fac parte din aceste industrii. Și se complace complice în ideea că n-ai ce-i face, așa sunt femeile – bucuroase nevoie mare să fie exploatate sexual. La fel ca lacurile care se bucură să fie secate de companiile de băuturi răcoritoare, găinile ucise industrial și pământurile îngrășate cu azotați până la refuz. Totul e, de fapt, în armonie! Și în centrul sistemului se află el și plăcerea lui pe care doar niște individe cusurgii și insuficient iubite vin s-o tulbure. Sau dacă acceptă, cum spuneam, să-și pună creierul de pe umeri la contribuție când vine vorba de industria petrolieră, vestimentară sau alimentară, când vine vorba despre industria sexuală se pare că alt organ conducător pune stăpânire pe sărmanul bărbat de stânga care se face deodată prietenul traficanților, al clienților prostituatelor, al patronilor PornHub și al altor elemente „progresiste” și „de stânga” ale societății. 

Locul în care nu sunt de acord cu Holly Lawford-Smith este acela în care ea consideră că derapajele lui Owen Johnes și a altor bărbați de stânga prieteni ai pornografiei trebuie să ne facă să divorțăm feminismul de clasism și să abandonăm ideea conform căreia discriminarea pe bază de sex este în strânsă legătură cu sistemul capitalist. Fără a înțelege dinamicile acestui sistem nu putem înțelege de ce femeile sărace ajung să fie afectate de discriminarea pe bază de sex, de industria prostituției, a traficului de persoane, a pornografiei în formă clasică sau bazată pe rețele sociale. În fond, dacă elementul clasă nu joacă niciun rol în explicația acestor fenomene, ele le-ar afecta în egală măsură pe femeile privilegiate financiar. Or, tocmai asta este problema de bază: există o corelație evidentă între sărăcie și violența împotriva femeilor. În capitolul destinat definirii feminismului critic al genului autoarea aduce în discuție modul în care feminista radicală Gerda Lerner inversează analiza lui Engels privind originea familiei, a proprietății private și a statului.  (Lerner, 1986). În celebra analiză marxistă proprietatea privată a condus la sclavia femeilor și nașterea patriarhatului. Proprietatea privată a fost motivul pentru care bărbații au început să controleze sexualitatea femeilor pentru a se asigura că bunurile vor fi lăsate cu adevărat moștenilorilor biologici. (Marx & Engels, 1967) Gerda Lerner insistă asupra faptului subliniat și de Holly Lawford-Smith că tranformarea femeilor în sclavie a precedat proprietatea privată și că a fost nevoie de nașterea patriarhatului pentru a vorbi despre proprietate privată. (Lerner, 1986). Aceste considerații privind precedența partriarhatului asupra proprietății private sunt insuficiente pentru a respinge ideea că sărăcia și inegalitatea stau la baza exploatării sexuale și că nicio mișcare reformistă nu va avea succes până când nu va găsi căi de depășire a acestora. Dacă feminismul se va încăpățâna să rămână cantonat pe problemele femeilor fără să atace chestiuni legate de sărăcie și inegalitate economică sau să fie antiimperialist, va risca să rămână un manierim elitist specific femeilor educate din zona urbană activistă. În termenii Albenei Azmanova, vom câștiga lupta pentru emancipare, dar vom pierde șansa eliberării (Azmanova, 2016). Paradoxul emancipării presupune că în vreme ce luptăm pentru integrarea unui grup dezavantajat în sistem, dar lăsăm intact sistemul opresiv, am câștigat lupta, dar am pierdut războiul. Amplificând temele unui feminism bazat pe drepturi individuale, feministele au luptat pentru integrarea femeilor pe o piață a muncii nedreaptă unde se găsesc egal exploatate cu bărbații. Holly Lawford-Smith aduce în discuție abolirea prostituției ca ideal al feminismului critic al genului. Or, acest obiectiv este incompatibil cu ideea unui feminism care este cantonat teoretic doar în lupta împotriva violenței bazate pe sex. Dacă în plan activist o asemenea strategie poate să fie demnă de luat în calcul pentru feminism, în plan teoretic, a te cantona pe violența bazată pe sex într-o societate capitalistă și imperialistă este ca și cum ai face curățenie într-o singură cameră și ai insista că asta e cel mai important deși camera se află într-o casă în flăcări. 

S-ar putea oare ca, pe măsură ce femeile au câștigat bătălia pentru egalitate, să fi pierdut războiul pentru emancipare? Pe măsură ce femeile s-au mobilizat cu succes în  a doua jumătate a secolului XX pentru eliberarea de patriarhat  și pentru paritate cu bărbații pe piața muncii și la locul de muncă, nu au reușit să ducă o luptă mai ambițioasă. Ele nu au reușit să aspire la o transformare radicală care ar fi putut să-i emancipeze și pe bărbați de la productivismul  imperativele de obținere a profitului competitiv, care au stabilit parametrii societăților noastre. (Azmanova, 2016, 749) Consider explicația oferită de Albena Azmanova mult mai cuprinzătoare și mai ambițioasă. Femeile au luptat pentru porții egale de inegalitate, în termenii expuși de Nancy Frazer. Cu alte cuvinte, au deschis ușile celulei, dar au lăsat închise ușile închisorii. Au scăpat de familie, ceea ce n-a fost chiar ușor. Nu este cazul să dimininuăm enoma luptă de a scăpa de familie așa cum arăta ea în anii 50. Acum putem să ne jucăm relaxați cu ideea de a ne întoarce la „comunismul familial” în termenii lui Marry Harrington, la ideea de a sta la țară cu soțul și copiii și a planta usturoi într-un peisaj bucolic. Și putem face asta pentru că înaintașele noastre au luptat să avem alegerea aceasta. Și facem această alegere în momentul în care am avut șansa unei educații, a unei cariere, a unui loc de muncă unde patronului îi este interzis să te dea afară pentru că te-ai măritat, unde este interzis prin lege să fii hărțuită, unde este acceptabil să crești singură copii. Însă, din nefericire, ceea ce nicio autoare dintre cele citate nu întrevede este cum anume feminismul a fost modelat de elitele financiare și de securitate pentru a deveni compatibil cu exploatarea la locul de muncă. Câtă vreme atacăm, așa cum o face Holly Lawford Smith, doar feminismul care este despre toate și despre nimic și vrem să-l concentrăm activist și teoretic pe violența bazată pe sex și nu imaginăm moduri alternative de organizare a producției și de separare a capacităților productive de imperativul producției competitive de profit este foarte nerealist să ne imaginăm că vom putea avansa în direcția abolirii prostituției, a pornografiei, a traficului de persoane și combaterii femicidului.

Și totuși, ce e feminismul critic al genului? E un feminism care afirmă cu tărie că sexul contează. Că ceea ce face ca numărul de fete care doresc să traziționeze să fie de zeci de ori mai mare decât în trecut este faptul că feminitatea este construită ca un set de norme imposibil de urmat, degradante și opresive. Fetele ajung să fugă de corpul lor  ca soluție individuală la o problemă socială. În societatea noastră a fi fată atrage atenție nedorită asupra corpului tău și te face vulnerabilă în fața agresiunilor de tot felul. Soluția simplă să scapi de hărțuire și obiectualizare este să evadezi din propriul corp și să-l alterezi chirurgical în așa fel încât să oprești violența îndreptată împotriva ta. Feminismul critic al genului preia multe elemente din feminismul radical lăsând în urmă elementele sectare care caracterizau unele mișcări ce doreau să respingă întru totul compania bărbaților. Sursele feminismului critic al genului se află în mișcările radicale din anii 60, 70. Feminismul grijii este cel care pornește de la diferențele dintre bărbați și femei și consideră că ar fi de urmat calea în care tranformăm aceste diferențe în ceva pozitiv. Maternitatea, atașamentul emoțional, empatia sunt caracteristici care ar trebui să fie valorizate pozitiv (Lawford-Smith, 2022, 39). Din contra, la polul opus Shulamith Firestone considera că sursa opresiunii se află în modul în care funcționează corpul nostru. Considera că femeile sunt impedicate să-și urmeze visele și să se realizeze profesional din pricina propriului corp. Ea visează la ectogeneză, la producerea și gestația embrionilor umani în laborator. Andreea Dworkin se temea de faptul că în societatea capitalistă dominată de profit aceste tehnologii vor ajunge să fie folosite în moduri foarte bizare. În fond, dacă o corporație ar avea tehnologia reproductivă – așa cum e plauzibil că se va întâmpla câtă vreme nu schimbăm modul actual de producție al bunurilor și serviciilor – va fi ea mama copiilor pe care îi va produce în incubator? Ce drepturi vor avea donatorii de material genetic față aceste produse umane? În capitolul destinat urmăririi rădăcinilor radicale ale feminismului critic al genului Holly Lawford-Smith aduce cu acribie în discuție o serie întreagă de dispute și idei ce dovedesc o impresionantă cunoaștere a istoriei feminismului radical. Nu o să insist aici asupra tuturor curentelor pe care le discută. Am vorbit despre maternitate pentru că cel puțin trei dintre autoarele foarte influente acum – Louise Perry, Victoria Smith, Marry Harrington – o tratează cu maxim interes.

Definiția de profunzime a feminismului critic al genului ar fi că este un feminism aboliționist al genului în sensul în care idealul social spre care ar trebui să ne îndreptăm ar fi acela în care recunoaștem diferențele sexuale, dar luptăm pentru abolirea steretotipurilor de gen. De altminteri, într-un articol în care Holly Lawford-Smith își dovedește din nou incredibila capacitate analitică și arată că dacă genul funcționează ca o cușcă, sau, mai exact, ca două cuști, una pentru bărbați și alta pentru femei, calea spre progres este să distrugi cuștile. (Lawford-Smith, 2018) De aceea feminismul critic al genului este un feminism ce recunoaște diferențele biologice dintre femei și bărbați, dar își propune să înlăture genul înțeles ca set de prejudecăți și stereotipuri, ca set de norme opresive. 

După ce definește feminismul critic al genului autoarea se concentrează pe problemele cheie care împart azi mișcarea feministă în tabere opuse. Feminismul critic al genului este aboliționist. Criminalizarea asimetrică a prostituției pe modelul nordic presupune pedepsirea clienților și traficanților. Criminalizarea asimetrică trebuie însoțită de programe de exit. Autoarea dedică pagini întregi examinării argumentelor care ar conduce către soluții mai pragmatice. Atât avocații decriminalizării și trasformării prostituției în muncă obișnuită, cât și adepții aboliționismului doresc, până la urmă, o societate în care femeile să nu fie silite să recurgă vânzarea accesului la propriul corp pentru a supraviețui. Însă adepții decriminalizării sunt fataliști și consideră că nu se poate rezolva problema printr-o legislație vizând criminalizarea asimetrică întrucât asta ar produce mai mult rău decât bine. Totuși, programe de exit bine dezvoltate și sprijin ar contribui la reducerea fenomenului. Este cinic și fatalist să ne bazăm pe alegerea între prostituție ilegală periculoasă și prostituție legală sigură. Există alte căi de combatere a fenomenului care presupun existența altor soluții. Criminalizarea asimetrică însoțită de programe de reconversie reprezintă, în opinia autoarei, o asemenea soluție. 

Probabil că cel mai controversat prin prisma dezbaterilor actuale este capitolul dedicat problemei transgenderismului. Feminismul critic al genului își propune să investigheze doar problematica legată de dorința fetelor și femeilor de a tranziționa. 

(…) feministele critice ale genului consideră că a fi „femeie” înseamnă a fi o reprezentantă adultă a sexului femeiesc; o membră al unei categorii de persoane definite pe bază de sex care are o istorie de opresiune și ale cărei membre sunt încă oprimate în unele țări sau se confruntă cu o situație discriminatorie continuă. (…) Pentru feminismul critic al genului, feminismul se referă la persoanele de sex feminin. Folosim termenii „femeie” și „reprezentantă adultă a sexului femeiesc” în mod interschimbabil pentru a ne referi la aceste persoane. Feministele critice ale genului fac distincția între sex și gen, considerând sexul ca fiind un fapt biologic, iar genul ca un sistem de norme impuse pe baza sexului. (Lawford-Smith, 2022, 92)

Firește, pentru novici, această definiție poate părea banală. Dar pentru cei familiarizați cu teoria feministă queer această definiție este una care nu permite reprezentanților adulți al sexului bărbătesc să se considere femei și din acest motiv este, în opinia lor, o formă exclusivistă de feminism. Adică, în teoria queer, o femeie este orice persoană care performează feminitatea, care se conformează normelor de gen. Pentru o feministă care dorește să abolească normele de gen lăsând femeile să se îmbrace cu ce doresc, să aleagă ce profesie doresc, lăsând fetele să se joace cu ce jucării doresc, evident că această definiție a femeii este retrogradă. Este retrogradă pentru că dacă a fi femeie înseamnă a performa feminitatea și rolul de gen, înseamnă că ai nevoie de acel rol/stereotip de gen ca să te definești ca femeie. Și totuși, autoarea își declară suportul pentru persoanele trans. 

În timp ce feministele critice ale genului resping confuzia juridică între sex și identitatea de gen, și pledează pentru continuarea protecției sexului în cadrul

legii, nu există nicio tensiune în ceea ce privește susținerea, de asemenea, a protecției genului, a identității de gen, a statutului transsexual sau a expresiei de gen. Limita sprijinului nostru pentru aceste aceste lucruri înseamnă că sprijinim identitatea de gen fără să credem că această identitate schimbă biologic sexul unei persoane. Feminismul critic de gen nu este anti-trans. De fapt, caracterizarea sa ca fiind „anti-trans” este un fel de propagandă anti-feministă, o distorsionare a unei mișcări și a unei teorii pentru femei și drepturile femeilor bazate pe sex, etichetând-o  în funcție de ceea ce nu este (mai multe în Capitolul 6). Ar fi ca și cum am spune că femeile și fetele care se află în tabăra „pro-viață” a dezbaterii privind avortul s-ar referi la cele din tabăra „pro-alegere” ca fiind „anti-fetus”. La fel cum o femeie nu întrerupe o sarcină pentru că urăște fetușii, și ar fi evident absurd să se afirme că o feministă critică a genului neagă faptul că „femeile trans sunt femei”, sau nu respinge legea de permite autoidentificare ca femeie pe bază de declarații, pentru că urăște femeile transsexuale. (Lawford-Smith, 2018, 94-95)

În capitolul dedicat motivelor pentru care femeile aleg să tranziționeze autorea insistă asupra elementelor care țin de cultura noastră – de la standarde de frumusețe la practici sexuale desprinse din ponografie – care le fac pe fete să fugă de propriul corp. De altminteri autoarea citează studii ce indică faptul că mult mai multe femei se consideră non-binare (Lawford-Smith, 2022, 103).

În privința exclusivismului atribuit, în opinia autoarei abuziv, feminismului critic al genului, ea este de părere că bărbații trans (cei născuți femei care se identifică mai târziu ca femei) sunt în centrul preocupărilor acestui tip de feminism. Autoarea citează studii ce indică faptul că violența sexuală în cadrul comunităților trans vizează în special femeile ce tranziționează spre bărbați. 

Un sondaj australian din 2018 a arătat că persoanele trans au fost supuse violenței sexuale în proporții mai mari decât publicul general, însă transsexualii și persoanele nonbinare de sex feminin au fost cele care au experimentat cele mai mari rate, cu 61,8 la sută dintre acești respondenți au răspuns „da” la întrebarea „Ați fost vreodată forțat sau amenințat(ă) să faceți un act sexual pe care nu ați dorit să îl faceți?”. Dintre participanții transsexuali și bărbați nonbinari, 39,3 la sută au răspuns „da” la această întrebare. Persoanele nonbinare de sex feminin au fost cele mai expuse riscului (66,1 la sută la sută), urmate de transsexuali (54,2 la sută), apoi de persoanele nonbinare de sex masculin (44,5 la sută) și, în cele din urmă, femeile trans (36,1 la sută). (Lawford-Smith, 2022, 102)

Sexul determină frecvența agresiunilor sexuale chiar în comunitățile trans, unde cele mai expuse sunt tot persoanele născute femei. De aceea autoarea consideră că feminismul critic al genului trebuie să aibă în vedere femeile care doresc să devină bărbați cu ajutorul medicației și chirurgiei. 

Pătrunderea persoanelor cu corp de bărbat în spațiile destinate femeilor este o altă chestiune dezbătută intens în câmpul feminist. Aici trebuie să facem o importantă observație. Conservatorii își găsesc adesea calea de a „proteja” femeile tocmai când vine vorba despre persoanele trans. Este greu de avut o conversație cinstită pe această temă când ai persoane cu adevărat vindicative și resentimentare care își rezolvă frustrările prin ura față de minoritatea trans. Este greu și să scrii o asemenea recenzie fără teama că ea o să fie preluată de noii apostoli ai așa-zisei „normalități” care tocmai și-au găsit noua țintă și motivația pentru o menține o viziune îngustă asupra sexualității umane. Totuși, teama de bigoți resentimentari nu înseamnă că trebuie să îmbrățișăm necritic legislație și idei controversate care pot face rău femeilor. Autoarea, la fel ca multe alte feministe critice ale genului, se arată împotriva ideii de a introduce persoane cu corp de bărbat care se consideră femei în spațiile/sporturile destinate femeilor. Aceasta este, de fapt, cea mai rebelă afirmație a feministelor critice ale genului. Mai mult, autoarea le acuză pe feministele adepte ale identității de gen că au fost atât de preocupate să se alieze cu femeile trans încât au uitat să le ceară femeilor trans să se alieze cu femeile. (Lawford-Smith, 2022,113). Ceea ce autoarea nu subliniază însă este important, e faptul că persoanele trans sugerează că nu se conformează genului. Or, tocmai asta fac. Se conformează însă stereotipurilor de gen ale celuilalt sex, nu ale celui cu care s-au născut. 

Lucrarea ai cărei primă parte am prezentat-o aici foarte pe scurt este de o rară acribie academică, dovedind un strălucit spirit analitic. E drept că scriitura este foarte încărcată. Teama de a exprima cât mai bine și fără să lase loc de echivoc o fac pe autoare să se refugieze într-un stil cât se poate de arid și uneori chiar complicat, lucru care scade din valoarea explicativă a textului. În partea a doua a prezentării voi relua teme legate de problematica trans, dar și de relația feminismului critic al genului cu intersecționalitatea și liberalismul.

Așa cum spuneam la început, feminismul nu este ferit de războaie. Holly Lawford-Smith este o temerară luptătoare ce se opune unei susținute campanii de ostracizare publică și luptă din răsputeri pentru a-și face ideile auzite. Sigur că sunt elemente cu care nu putem fi de acord în textele ei, cum este de pildă izolarea teoretică a feminismului față de critica societății capitaliste în genere, însă prin ignorarea textelor ei de o rară minuțiozitate a documentarăii și o indiscutabilă acribie academică, primii care pierd sunt tocmai cei ce aleg această cale. 

References

Azmanova, A. (2016). Empowerment as Surrender: How Women Lost the Battle for Emancipation as They Won Equality and Inclusion. Social Research, 83(3), 749–76.

Contrapoints [TV series episode]. (2020). In N. Whynn (Executive Producer), Cancelling. youtube. https://www.youtube.com/watch?v=OjMPJVmXxV8

Dore, M. (Director). (2014). She’s Beautiful when She’s Angry [(E frumoasă când e furioasă)] [Film]. http://www.shesbeautifulwhenshesangry.com/thefilmmakers

Freeman, J., & Trad. Maria Cernat. (2022, January 21). Denigrarea: Partea întunecată a sororității – Baricada. Baricada. Retrieved May 28, 2023, from https://ro.baricada.org/denigrarea-partea-intunecata-a-sororitatii/

Friedan, B. (2001). The Feminine Mystique. W. W. Norton.

Greenwald, G. (2015, May 18). GCHQ’s Rainbow Lights: Exploiting Social Issues for Militarism and Imperialism. The Intercept. https://theintercept.com/2015/05/18/exploitation-social-issues-generate-support-militarism-imperialism/

Lawford-Smith, H. (2018, July 30). Eliminarea opresiunii bazate pe sex: căi de tranziție. Baricada. Retrieved May 28, 2023, from https://ro.baricada.org/tacerea-nu-e-de-aur-daca-ascunde-suferinta/

Lawford-Smith, H. (2022). Gender-Critical Feminism. Oxford University Press.

Lerner, G. (1986). Women and history. Oxford University Press.

MarlandX (Writer). (2017). MarlandX [TV series episode]. In Women’s March Co-Chair Gloria Steinem Admits Being a CIA Agent. https://www.youtube.com/watch?v=nzy1BdiGHb4

Marx, K., & Engels, F. F. (1967). Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului. In Opere alese în două volume (a 3-a ed., Vol. 2, pp. 154-304). Editura Politică.

Our Hidden History (Writer). (2019, decembrie). Gloria Steinem and the CIA: Kathie Sarachild of Redstockings (KPFA, 1975) [TV series episode]. In Our Hidden History. https://www.youtube.com/watch?v=Fdi_5cckbXA

Outspoken Women. (n.d.). Silecing Women. youtube. Retrieved May 28, 2023, from https://www.youtube.com/watch?v=o54yeaLCX08&t=2910s

Smith, J., Foster, L., Pinkstone, J., Deacon, M., & Martin, D. (2021, November 4). ‘My colleague compared me to a racist uncle at the dinner table for my views on gender’. The Telegraph. https://www.telegraph.co.uk/women/life/colleague-compared-racist-uncle-dinner-table-views-gender/

Stock, K. (2021). Material Girls: Why Reality Matters for Feminism. Fleet.

INDICAȚII DE CITARE:

Maria Cernat „Războaiele feministe de ieri și de azi” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.