Mahler
Simfonia a 8-a (Simfonia celor o mie)
Partea I. Hymnus: Veni, Creator Spiritus
Textul original în latină:
Veni, Creator Spiritus,
Mentes tuorum visita,
Imple superna gratia,
Quae tu creasti pectora.
Qui diceris Paraclitus,
Altissimi donum Dei,
Fons vivus, ignis, caritas
Et spiritalis unctio.
Tu septiformis munere,
Digitus paternae dexterae,
Tu rite promissum
Patris Sermone ditans guttura.
Accende lumen sensibus,
Infunde amorem cordibus,
Infirma nostri corporis,
Virtute firmans perpeti.
Hostem repellas longius,
Pacemque dones protinus;
Ductore sic te praevio
Vitemus omne noxium.
Per Te sciamus da Patrem,
noscamus atque Filium,
Te utriusque Spiritum
credamus omni tempore.
Deo Patri sit gloria,
et Filio qui a mortuis surrexit,
ac Oaraclito,
in saeculorum saecula. Amen.
Traducere proprie (Leonard Boga)
Vino, Duhule Sfânt
Pătrunde-n minţile noastre,
Umple cu harul Tău
Inimile pe care Le-ai creat.
Ție Îți spunem Mântuitorul
Darul de la Dumnezeu,
Sursa vieţii, a focului, a bunătăţii
Şi a ungerii spirituale.
Tu eşti spiritul cu şapte daruri,
Degetul mâinii divine,
Tu garantezi promisiunea Tatălui
Celor ce se roagă.
Fă să strălucească în noi lumina Ta,
Răspândeşte dragostea în inimile noastre,
Susţine corpul nostru infirm,
Cu forţa Ta eternă.
Îndepărtează-ne duşmanii,
Dă-ne nouă pace veșnică
Iar sub oblăduirea Ta
Ferește-ne de tot răul și greșala.
Prin Tine pe Tatăl
și Fiul să-I cunoaștem
Iar Tu, spiritul lor comun,
Fă-ne să credem în Tine veşnic.
Slavă lui Dumnezeu Tatăl
și Fiului care a înviat din morți
și Sfântului Duh (Paracletul)
În vecii vecilor. Amin.
Partea a II-a. Schlußszene aus „Faust”1
- quasi cantată-
Textul original în germană
de Johann Wolfgang Goethe
Chor und Echo
Waldung, sie schwankt heran,
Felsen, sie lasten dran,
Wurzeln, sie klammern an,
Stamm dicht an Stamm hinan.
Woge nach Woge spritzt,
Höhle, die tiefste, schützt.
Löwen, sie schleichen stumm-
Freundlich um uns herum,
Ehren geweihten Ort,
Heiligen Liebeshort.
Pater ecstaticus
(auf und abschwebend)
Ewiger Wonnebrand,
Glühendes Liebeband,
Siedender Schmerz der Brust,
Schäumende Gotteslust.
Pfeile, durchdringet mich,
Lanzen, bezwinget mich,
Keulen, zerschmettert mich,
Blitze, durchwettert mich!
Dass ja das Nichtige
Alles verflüchtige,
Glänze der Dauerstern,
Ewiger Liebe Kern.
Pater profundus
(tiefe Region)
Wie Felsenabgrund mir zu Füßen
Auf tiefem Abgrund lastend ruht,
Wie tausend Bäche strahlend fließen
Zum grausen Sturz des Schaums der Flut,
Wie strack mit eignem kräftigen Triebe
Der Stamm sich in die Lüfte trägt –
So ist es die allmächtige Liebe,
Die alles bildet, alles hegt.
Ist um mich her ein wildes Brausen,
Als wogte Wald und Felsengrund,
Und doch stürzt, liebevoll im Sausen,
Die Wasserfülle sich zum Schlund,
Berufen, gleich das Tal zu wässern;
Der Blitz, der flammend niederschlug,
Die Atmosphäre zu verbessern,
Die Gift und Dunst im Busen trug –
Sind Liebesboten, sie verkünden,
Was ewig schaffend uns umwallt.
Mein Innres mög’ es auch entzünden,
Wo sich der Geist, verworren, kalt,
Verquält in stumpfer Sinne Schranken,
Scharf angeschlossnem Kettenschmerz.
O Gott! Beschwichtige die Gedanken,
Erleuchte mein bedürftig Herz!
Engel (schwebend in der höheren Atmo-
sphäre, Faustens Unsterbliches tragend)
Gerettet ist das edle Glied
Der Geisterwelt vom Bösen:
„Wer immer strebend sich bemüht,
Den können wir erlösen.“
Und hat an ihm die Liebe gar
Von oben teilgenommen,
Begegnet ihm die selige Schar
Mit herzlichem Willkommen.
Chor seliger Knaben
(um die höchsten Gipfel kreisend)
Hände verschlinget
Freudig zum Ringverein,
Regt euch und singet
Heil’ge Gefühle drein!
Göttlich belehret,
Dürft ihr vertrauen;
Den ihr verehret,
Werdet ihr schauen.
Die jüngeren Engel
Jene Rosen aus den Händen
Liebend-heiliger Büßerinnen
Halfen uns den Sieg gewinnen,
Uns das hohe Werk vollenden,
Diesen Seelenschatz erbeuten.
Böse wichen, als wir streuten,
Teufel flohen, als wir trafen.
Statt gewohnter Höllenstrafen
Fühlten Liebesqual die Geister;
Selbst der alte Satansmeister
War von spitzer Pein durchdrungen.
Jauchzet auf! Es ist gelungen.
Die vollendeteren Engel
Uns bleibt ein Erdenrest
Zu tragen peinlich;
Und wär’ er von Asbest,
Er ist nicht reinlich.
Wenn starke Geisteskraft
Die Elemente
An sich herangerafft,
Kein Engel trennte
Geeinte Zwienatur
Der innigen beiden,
Die ewige Liebe nur
Vermag’s zu scheiden.
Die jüngeren Engel
Ich spür’ soeben,
Nebelnd und Felsenhöh’,
Ein Geisterleben
Regend sich in der Näh’.
Seliger Knaben
Seh’ ich bewegte Schar.
Los von der Erde Druck,
Im Kreis gesellt,
Die sich erlaben
Am neuen Lenz und Schmuck
Der obern Welt.
Sei er zum Anbeginn,
Steigendem Vollgewinn
Diesen gesellt!
Die seligen Knaben
Freudig empfangen wir
Diesen im Puppenstand;
Also erlangen wir
Englisches Unterpfand.
Löset die Flocken los,
Die ihn umgeben!
Schon ist er schön und groß
Von heiligem Leben.
Doktor Marianus
(in der höchsten, reinlichsten Zelle)
Hier ist die Aussicht frei,
Der Geist erhoben.
Dort ziehen Fraun vorbei,
Schwebend nach oben.
Die Herrliche mittenin
Im Sternenkranze,
Die Himmelskönigin,
Ich seh’s am Glanze.
Höchste Herrscherin der Welt!
Lasse mich im blauen,
Ausgespannten Himmelszelt
Dein Geheimnis schauen.
Billige, was des Mannes Brust
Ernst und zart beweget
Und mit heiliger Liebeslust
Dir entgegenträget.
Unbezwinglich unser Mut,
Wenn du hehr gebietest;
Plötzlich mildert sich die Glut,
Wie du uns befriedest.
Doctor Marianus und Chor
Jungfrau rein im schönsten Sinn,
Mutter, Ehren würdig,
Uns erwählte Königin,
Göttern ebenbürtig.
Chor
Dir, der Unberührbaren,
Ist es nicht benommen,
Dass die leicht Verführbaren
Traulich zu dir kommen.
In die Schwachheit hingerafft,
Sind sie schwer zu retten;
Wer zerreißt aus eigner Kraft
Der Gelüste Ketten?
Wie entgleitet schnell der Fuß
Schiefem, glattem Boden?
Chor der Büsserinnen
Du schwebst zu Höhen
Der ewigen Reiche;
Vernimm das Flehen,
Du Gnadenreiche!
Du Ohnegleiche!
Tu plină de har!
Magna peccatrix (St. Lucae VII, 36)
Bei der Liebe, die den Füßen
Deines gottverklärten Sohnes
Tränen ließ zum Balsam fließen
Trotz des Pharisäerhohnes;
Beim Gefäße, das so reichlich
Tropfte Wohlgeruch hernieder;
Bei den Locken, die so weichlich
Trockneten die heil’gen Glieder –
Mulier Samaritana (St. Joh. IV, 4-42)
Bei dem Bronn, zu dem schon weiland
Abram ließ die Herde führen;
Bei dem Eimer, der dem Heiland
Kühl die Lippe durft’ berühren;
Bei der reinen, reichen Quelle,
Die nun dorther sich ergießet,
Überflüssig, ewig helle
Rings durch alle Welten fließet –
Maria Aegyptiaca (Acta Sanctorum)
Bei dem hoch geweihten Orte,
Wo den Herrn man niederließ;
Bei dem Arm, der von der Pforte
Warnend mich zurücke stieß;
Bei der vierzigjährigen Buße,
Der ich treu in Wüsten blieb;
Bei dem seligen Scheidegruße,
Den im Sand ich niederschrieb –
Zu drei
Die du großen Sünderinnen
Deine Nähe nicht verweigerst
Und ein büßendes Gewinnen
In die Ewigkeiten steigerst,
Gönn’ auch dieser guten Seele,
Die sich einmal nur vergessen,
Die nicht ahnte, dass sie fehlte,
Dein Verzeihen angemessen!
Una Poenitentium
Neige, neige,
Du Ohnegleiche,
Du Strahlenreiche,
Dein Antlitz gnädig meinem Glück!
Der früh Geliebte,
Nicht mehr Getrübte,
Er kommt zurück.
Selige Knaben
(in Kreisbewegung sich nähernd)
Er überwächst uns schon
An mächtigen Gliedern,
Wird treuer Pflege Lohn
Reichlich erwidern.
Wir wurden früh entfernt
Von Lebechören;
Doch dieser hat gelernt,
Er wird uns lehren.
Una Poenitentium (Gretchen)
Vom edlen Geisterchor umgeben,
Wird sich der Neue kaum gewahr,
Er ahnet kaum das frische Leben,
So gleicht er schon der heiligen Schar.
Sieh! Wie er jedem Erdenbande
Der alten Hülle sich entrafft
Und aus ätherischem Gewande
Hervortritt erste Jugendkraft!
Vergönne mir, ihn zu belehren,
Noch blendet ihn der neue Tag.
Mater Gloriosa
Komm! Hebe dich zu höhern Sphären!
Wenn er dich ahnet, folgt er nach.
Doktor Marianus
(auf dem Angesicht anbetend)
Blicket auf zum Retterblick,
Alle reuig Zarten,
Euch zu seligem Geschick
Dankend umzuarten.
Werde jeder bessre Sinn
Dir zum Dienst erbötig;
Jungfrau, Mutter, Königin,
Göttin, bleibe gnädig!
Chorus mysticus
Alles Vergängliche
Ist nur ein Gleichnis;
Das Unzulängliche,
Hier wird’s Ereignis;
Das Unbeschreibliche,
Hier ist’s getan;
Das Ewig-Weibliche
Zieht uns hinan.
Traducere de Lucian Blaga2
Cor şi Echo
Crângul în sus o-nălţa,
Stânca stăruie grea.
Se-nalţă mănunchi
Trunchi lângă trunchi.
Valul stropeşte,
Peştera dăruie scut.
Leul ne ocoleşte
Prieteneşte şi mut,
Cinsteşte, lăcaş,
Sfânta iubire.
Pater ecstaticus 4
(plutind în sus şi în jos)
Veşnică ardere,
Dragoste-jar,
Dumnezeiescul,
Aprigul har!
Arc săgetează-mă,
Suliţă, spintecă,
Spadă scurtează-mă,
Fulgere, vindecă!
Deşertăciunea,
Toată să piară,
Ardă iubirea,
Veşnica pară.
Pater profundus5
(în regiune adâncă)
Cum la picioare-abis de stânci,
Odihneşte peste alt abis,
Cum râuri luminoase curg
Spre mari căderi ce s-au deschis,
Cum vajnice ca nişte duhuri
Se-nalţă trunchiuri în văzduhuri,
Aşa atotputernica iubire,
Ea totul plămădeşte şi-ntreţine.
În juru-mi e sălbatic vuiet,
Dumbrăvi cu şuier mă pătrund,
Şi cade totuşi dulce-n murmur
Pârâul plin – până-n străfund,
Menit cumva să-nvie valea;
Iar trăsnetul căzu pe creasta rea,
Să-mprospăteze atmosfera
Ce neguri şi venin purta în ea;
Sunt crainici ai iubirii – ei vestesc
Ce ne împrejmuie etern creînd.
O, de-ar isca şi-n mine focul,
Unde-ncurcat şi rece, spiritul nătâng
Se zbate-n marginile simţurilor tâmpe,
Ca în dureri de lanţuri care strâng.
O, Doamne, mulţumeşte-mi mintea
zbuciumată
Şi luminează-mi inima-nsetată!
Îngeri (plutind prin văzduhul înalt,
ducând partea nemuritoare a lui Faust
Salvat de rău e duhul
Ce-a străbătut văzduhul:
„Cine cu zel s-a străduit,
Poate să fie mântuit.”
Şi dacă dragostea de sus
Ea însăşi i s-a-mpărtăşit
L-aşteaptă cete îngereşti
Cu bucurii nepământeşti.
Corul băieţilor fericiţi
(horă în jurul celor mai înalte piscuri)
Mâinile daţi-vă,
Horă încingeţi,
Dorul vi-l stingeţi
Cânte privirile,
Sfinte simţirile!
Învăţămintele
Cele divine
Să vă pătrundă,
Ca în senine
Ceruri, înalt
Să vedeţi pe
Cel lăudat.
Îngerii mai tineri
Rozele6, ce le primirăm
Din curate mâini, albite,
De la sfinte pocăite,
La izbândă ne-ajutară,
Să desăvârşim lucrarea,
Răpind sufletul-comoară.
Risipirăm, răi fugiră,
Dracii chiar, când nimerirăm.
Şi în loc de iad, pedepse,
Chinul dragostei simţiră.
Chiar Satan, bătrânul meşter,
Fost-a-n inimă muncit.
Jubilaţi, c-am izbândit!
Îngerii mai desăvârşiţi
Rămâne pământesc un rest
Greu de purtat
Chiar dac-ar fi de azbest,
Nu e curat.
Când un puternic spirit
Stihiile din necuprins
La sine şi le-a strâns,
Nu-i înger care,
Să poată despărţi
Ce s-a unit.
Iubirea numai, veşnică,
Îi poate despica.
Îngeri mai tineri
Lângă piscuri, ca neguri,
Simt în văzduhuri
Mişcând pe aproape
Viaţă de duhuri.
Destramă-se ceţuri,
Văd ceată mişcată,
Băieţi fericiţi,
În cerc, izbăviţi
De greul nespus,
Uşori se desfată
Privind primăvara
Lumii de sus.
Acum cu aceştia,
Pe treapta lor pus,
Pornească-mpreună
Pe trepte în sus.
Băieţii fericiţi
Cu bucurie va să-l primim,
E-n crisalidă7.
Dovezi dobândim
Că şi noi suim.
Despuiaţi-l de scame
Ce-l mai îmbracă.
De sfântă viaţă
Mai mare şi tot mai frumos să se facă.
Doctor Marianus8
(în celula cea mai înaltă şi mai curată)
Priveliştea-i deschisă
Şi duhul înălţat.
Femei îmi trec prin faţă,
Se-nalţă ne-ncetat.
La mijloc stăpână,
Cu stele se-ngână
A cerului regină
De strălucire plină.
Doamna lumii, doamna noastră,
Lasă-mă sub cort de cer,
Să văd taina ta albastră,
Doar atâta eu îţi cer.
Şi îngăduie ce-n piept
Gingaş mă frământă,
Să te-ntâmpin ca un drept
Cu iubire sfântă.
Nimenea nu ne înfrânge
Când sublimă porunceşti
Scade repede văpaia
Când cu har ne potoleşti.
Doctor Marianus şi Corul
Tu Fecioară, prea curată,
Maică, tu aleasa mea,
Peste toate tu regină,
Zeilor asemenea.
Cor
Ție, ce eşti neatinsă,
Ți-e dat, neluat,
La tine să vie acei ce
Ispitelor cad.
Ce-i ce-n slăbiciuni se zbat
Anevoie-s de salvat.
Singur-cin’ şi-a sfărâmat
Lanţ de pofte şi păcat?
Cât de lesne-aluneci,
Pe pământ te-ntuneci.
Cine nu a-nnebunit
De-o privire ce-a vrăjit?
Corul pocăitelor
Pluteşti spre înalturi,
Spre veşnicie.
Ascultă tu ruga,
Primită să fie
Tu fără-de-seamăn, tu da,
Tu plină de har!
Magna peccatrix9 (Luca VII, 36)
Pentru dragostea ce lacrimi
Fiului tău la picioare
Cu balsamul picurase
Ca să-i fie-mprospătare
Pentru vasul, ce din plinu-i
Mirodenii a vărsat,
Pentru părul care moale
Sfinte glezne a uscat –
Mulier Samaritana10 (Ioan IV, 4-42)
Pentru piatra de fântână
Unde-Avram şi-aduse turma,
Pentru ciutura pe care
Şi-a lăsat şi Domnul urma
Bând din ea cu sete mare,
Pentru apa cea bogată
Cea de-atuncea, veşnic vie,
Lin adapă lumea toată
Maria Aegyptiaca11
Pentru locul sfânt în care
Domnul fost-a coborât,
Pentru braţul ce din poartă
Cu-nfruntare m-a gonit,
Pentru lunga pocăinţă
Prin zeci ani de pustnicie,
Pentru gândul ce-n nisipuri
Eu l-am scris cu bucurie –
Câteşitrele
Tu stăpână-ndurătoare,
Care şi de păcătoase
Cari te îngrijeşti, şi care
Tot câştigul pocăinţei
Îl sporeşti prin veşnicie.
Dă iertare şi acestui
Suflet bun, ce doar o dată,
S-a uitat pe sine, iată,
Şi-a greşit fără să ştie.
O pocăită
Cea fără seamăn
Şi peste fire,
Tu plină de raze,
Îndură-te,
Apleacă-te spre a mea fericire,
Iubitul din zori
Se-ntoarce prin nori.
Băieţii fericiţi
(apropiindu-se cu mişcări încercuitoare)
Ne-ntrece, ne-ntrece,
Crescând puternic.
El grijii fidele
Răspunde-i cucernic.
Noi grabnic am fost
Luaţi din viaţă,
Dar el a-nvăţat –
Acum ne învaţă.12
O pocăită
Înconjurat de cor de duhuri,
Cel nou nu ştie ce-i cu el.
Nu bănuieşte sfânta ceată,
Aşa de mult el e la fel.
De pământeşi el se desprinde,
Din învelişul vechi îmi iese,
Şi în veşmântul său eteric
S-arată-n chip de tinereţe.
Dă-mi voie a-l povăţui,
Îl mai orbeşte noua zi.
Mater Gloriosa
Ridică-te spre sfere mai înalte
De te presimte, te urmează.
Doktor Marianus
(se roagă aplecat)
Spre privirea salvatoare
Ridicaţi-vă privirea,
Voi cei gingaşi prin căinţă,
Spre un chip prea-fericit
Schibe-vi-se blândă firea.
Tu Fecioară, Maică, tu regină
Tu zeiţă, dă-ne graţie deplină.
Chorus mysticus
Tot ce-i vremelnic
E numai simbol.
Inaccesibilul
Faptă devine-n ocol.
Izbândă-i aci.
Etern femininul
Ne-nalţă-n tării.
- Scena finală din Faust de Johann Wolfgang Goethe ↩︎
- Johann Wolfgang Goethe, Faust, traducere de Lucian Blaga. Editura de Stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1955 ↩︎
- Pater ecstaticus, sfânt cuprins de ardoarea extazului ↩︎
- Pater profundus, sfânt adânc simțitor, profund ↩︎
- Rozele iubirii, cu care îngerii au izbutit să-i contamineze pe diavoli. ↩︎
- Băieţii fericiţi, care conduc sufletul lui Faust, socot sufletul acestuia încă unit cu resturi de materie, ca pe un fluture, care iese din crisalidă, spre a zbura tot mai sus. ↩︎
- Doctor Marianus, sfânt închinat Mariei ↩︎
- Magna peccatrix – Maria Magdalena. Aluzie la cele arătate în Evanghelia după Luca, capitolul VII, 36 ↩︎
- Mulier Samaritana – Samariteanca, cu care Isus a stat de vorbă la fântîna lui Iacob. Aluzie la cele arătate în Evanghelia după Ioan, capitolul IV, 4-42. ↩︎
- Maria Aegyptiaca, Maria Egipteanca, a cărei viață e descrisă în Viețile Sfinților. Versurile cuprind o aluzie la mâna nevăzută care a oprit-o, fiind păcătoasă, să intre în lăcaşul Sfântului Mormânt. După această întîmplare, ea s-a retras în deşert, unde a trăit ca o sfântă. ↩︎
- Sufletul lui Faust, purificându-se, a întrecut pe acela al băieților fericiți care pot „învăța” de la el. ↩︎
INDICAȚII DE CITARE
Mahler – Simfonia a 8-a – text și traducere în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11 / 2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.


