ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Il male dentro

Cosa ti sorregge,
questo cielo
non ha peso
sulla linea orizzontale,
cosa batte dentro
e trasmette
fiele, veleno
alla tua mente,
terremoto
alle ciglia, neurotrasmettitori –
guardi le foto
e ti senti improvvisamente
vecchio,
le giri
e trovi tracce di te
negli occhi di una figlia
ma a vista
naviga
questa vita
che stenta a lasciare
il segno.

Răul înăuntru

Ce te susține,
cerul acesta
n-are greutate
pe linia orizontală,
ce bate înăuntru
și transmite
fiere, venin
minții tale,
cutremur
le gene, neurotransmiţători –
privești pozele
și pe neașteptate te simţi
bătrân,
le întorci
și găsești urme de-ale tale
în ochii unei fiice
dar nesigură
navighează
viața aceasta
care abia lasă
un semn.

Richiesta

Dimmi una parola,
non è che insisto,
quella sera avevo il cuore a mille,
il sole già freddo
e tu eri troppo lontana
per comunicare –
un gomitolo
da dipanare,
io non avevo accesso
alla tua lingua
per la mia presunzione
e la mia debolezza,
su quella linea di terra
accesi una prima sigaretta
bruciandomi l’indice,
un Ave Maria
che poco si addice.

Rugăminte

Spune-mi un cuvânt,
nu cumva insist,
seara aceea inima îmi bătea tare,
soarele deja rece
și tu erai mult prea departe
ca să comunici –
un ghem
de depănat,
eu n-aveam acces
limbii tale
din cauza îngâmfării mele
și a slăbiciunii mele,
pe acea linia pământului
aprinsei o primă țigară
arzându-mi arătătorul,
o Ave Maria
care se potrivește puțin.

Madre

Non è facile riconoscerti,
ti si vedono le ossa
e dietro la tua afasia
anni di sofferenza,
fuori un cielo quieto
richiama altri lidi,
io ricordo chi eri
e lo ricorda mio padre,
oggi per te il sole
fa inutilmente capolino
dinanzi al Rosa,
se non siedi, lo sguardo ancora intenso,
ti addormenti presto
che già il mondo è
un peso,
io lavoro e tuttavia
non riesco più a piangere.

Mamă

Nu e ușor să te recunosc,
ți se vad oasele
și după afazia ta
ani de durere,
pe-afară un cer liniștit
evocă alte țărmuri,
eu îmi amintesc cine erai
și-l amintește tatăl meu,
astăzi pentru tine soarele
iese degeaba la iveală
în fața muntelui Rosa,
dacă nu te așezi, privirea tot intensă,
adormi devreme
că lumea este deja
o povară,
eu lucrez și totuși
nu mai pot să plâng.