Vulnerabilitatea ființei umane între cura și sine cura
Preliminarii ironofile. Stimați cura-tori și sine-cureni, urmați o cale greșită. Nu-i nicidecum ca-n cer, aici, pe pământ. Fiți lucizi și nu v-apropiați; iar din aceste spuse, voi singuri luați de judecați:
„Aşadar, după ce au scăpat de el [de Momus], zeii petrec acum mai slobod şi mai plăcut, ducând – cum spune [H]omer – «o viaţă departe de griji», adică fără un moralist în coapsă.”
(Erasmus din Rotterdam, Elogiul Nebuniei)
„Activitatea omului atât de lesne lâncezeşte,
Odihna el prea grabnic şi-o doreşte.
De-aceea bucuros îi dau părtaş pe unul care-aţâţă,
Pe unul care, deşi diavol, nevoit e să creeze.”
(Domnul, „Prolog în cer”, în Faust, J.W. von Goethe)
„Un om tare, când e lovit, își sporește puterea.”
(Seneca, Scrisoarea a XIII-a către Luciliu)
„Din şcoala de război a vieții. – Ceea ce nu mă ucide, mă face mai puternic.”
(Friedrich W. Nietzsche, Amurgul idolilor)
Când stați cuminți și cugetați, cât de plăpânzi suntem cu toții, de-o grijă să nu vă luați: în patetism s-alunecați. Iar de gândiți că prin indiferență sunteți ca și salvați, invulnerabili vindecați – așa-zicând: „de nu-mi pasă, nu pot fi rănit” – atunci să știți că de-o iluzie vă agățați, uitând cum se trăiește în lume, precum și printre frați.
*
Prin tot ceea ce scriu, analizând dintr-un unghi de vedere gnoseologic, îmi deschid propria minte, permițându-le astfel și altora să privească în ea. În același timp, îmi place să cred că întredeschid uși filosofice al căror prag, însă, puțini îndrăznesc să-l treacă. Moment în care simt nevoia de a-i împinge puțin, mișcând din cot cu subînțeles din umbra unui surâs. Dar în clipele cele mai apăsătoare, când totul pare a fi acoperit de futilitate, ceea ce mă ține pe linia de plutire a existenței umane nu este speranța sau încrederea naivă că totul va fi bine – după cum îmi șoptea cineva cu sinceră bunăvoință: „atunci când o poartă a fericirii se închide, o alta se deschide” – Nu! Ceea ce rămâne oarecum constant în propria fire este entuziasmul, chiar dacă uneori se manifestă în revers, printr-o implozie amarnică sau printr-un cinism nedisimulat de respingere brutală. Faptul de a simți o forță interioară care te învăluie și te surprinde nu doar în plină veselie, ci și în cele mai odioase zile face parte dintr-un mecanism de apărare pe care îl cultiv neîncetat. Fără acest „daimon bun” care este entuziasmul, probabil că m-aș fi scufundat iremediabil într-un ocean de non-sens. Dar nu asupra entuziasmului mi-am propus să reflectez aici, deși ar merita la un moment dat să-l abordez și să-l înțeleg mai bine, ci despre vulnerabilitatea umană, acesta fiind și motivul pentru care mi-am început textul în stilul acesta confesiv – „marcă înregistrată” a dezvăluirii de sine și, deci, a creării unei „breșe” prin care ajungem să ne expunem ceva din slăbiciunile noastre.
Înainte de orice, aș zice că omul este vulnerabil prin însăși natura sa, nu în chip accidental. Vulnerabilitatea umană nu este un defect al naturii sau al creației divine, ci condiția fundamentală a existenței umane. Mai întâi, copiii au nevoie de atenție parentală pe o perioadă mai lungă decât în cazul altor specii de primate, cel puțin: „Unul dintre aspectele cele mai semnificative ale dezvoltării umane este acela că progeniturile se nasc practic neajutorate şi au o perioadă a copilăriei prelungită”[1]. Iar fără acest interval relativ lung al copilăriei educația nu ar putea fi posibilă. Oricât de amicală ar fi relația dintre profesor și elev, întotdeauna este vorba de o relație de inegalitate absolut necesară actului pedagogic, de tipul: știutor-neștiutor, protector-vulnerabil etc. Acest lucru s-a întâmplat nu pentru că omul și-a dat seama la un moment dat că este mai bine să își educe progeniturile, ci pentru că evoluția biologică l-a adus treptat în situația de a avea grijă de acestea mai mult decât se întâmplă în cazul multor animale. De remarcat aici un aspect antropologic important. Raportat la dimensiunile creierului, puiul de om se naște întotdeauna mai devreme decât ar trebui:
„Starea de neajutorare a noilor-născuţi umani este, cu toate acestea, în mai mică măsură o adaptare culturală, fiind mai degrabă o necesitate de ordin biologic. Copiii vin pe lume prea devreme; aceasta fiind o consecinţă a dimensiunilor cerebrale mari şi deci a constrângerilor impuse de construcţia bazinului. Biologii au ajuns recent la concluzia că dimensiunile cerebrale nu influenţează numai gradul de inteligenţă ci se corelează şi cu numeroase evenimente din timpul vieţii, cum ar fi vârsta la care are loc înţărcarea, vârsta atingerii maturităţii sexuale, durata gestaţiei şi longevitatea. La speciile cu creier mărit, aceste evenimente sunt întârziate: puii sunt înţărcaţi mai târziu decât cei ai speciilor cu creier mai mic, maturitatea sexuală este atinsă mai târziu, gestaţia este mai lungă, iar speranţa de viaţă a indivizilor este mai mare. Un calcul simplu bazat pe compararea cu alte primate arată că gestaţia la Homo sapiens, al cărui volum cerebral este în medie de 1350 cm3, ar trebui să dureze douăzeci şi una de luni în loc de nouă, cât durează în realitate. Copiii au ca urmare de «recuperat» un an de creştere atunci când se nasc, de unde şi faptul că sunt neajutoraţi”[2].
Așadar, nu e nimic opțional în a avea nevoie de protecția celorlalți. În acest sens, grija apare nu ca un antidot al fragilității noastre proverbiale, ci ca un răspuns punctual și firesc ce se derulează pe trei mari direcții: grijă față de sine, grijă față de ceilalți și grijă față de lume. În absența ipotetică a grijii, existența umană ar fi scurtă și complet lipsită de coerență. Cu alte cuvinte, dacă nu-ți pasă de nimeni și de nimic, nu poți exista în sens uman – ești doar o ființă care (se) ignoră și intră foarte curând în uitare.
În acest punct, fără a contrazice în vreun fel datele antropologiei fizice menționate mai sus, antropologia filosofică obișnuiește să vină în completare cu idei de felul acesta:
„Dar din toate făpturile pământești, omul era animalul cel mai inteligent (deci cel mai expus a suferi) și, în aparență, cel mai dezarmat în lupta pentru viețuire. Natura nu-l înzestrase cu nici una din armele firești cu care luptă celelalte ființe: el nu avea nici veninul șarpelui, nici ghearele și dinții tigrului, nici tăria masivă a elefantului cu trompa lui, nici zborul ușor al păsării. Era o făptură stângace, greoaie, rătăcită. Avea, în schimb, o singură unealtă de luptă – mai mult umană decât «naturală»: inteligența, puterea de a pătrunde în țesătura cauzelor și efectelor, de a cunoaște pricinile lucrurilor, de a le prevedea și prin urmare de a le stăpâni. Știința este floarea măiastră a sufletului omenesc, este resortul puterii omenești”[3].
Inteligența pe care o invocă Mircea Florian nu este inteligența de tipul celei pe care o au și alte animale, ci o inteligență aparte pe care aș numi-o într-un chip mai potrivit înțelepciune. Iar legătura dintre înțelepciune și capacitatea de a în-dura o suferință (durere, umilință, nedreptate) nu este o idee care ar aparține exclusiv gândirii occidentale. În secolul al III-lea î.Hr., filosoful chinez Mencius scria:
„Când Cerul este pe punctul de a oferi o mare responsabilitate unui om, el îi va exersa mintea cu suferință, îi va supune tendoanele și oasele la muncă grea, îi va expune trupul la foamete, îl va trece prin sărăcie, va ridica obstacole în calea faptelor sale – iar asta pentru a-i stimula mintea, a-i întări caracterul și a îmbunătăți orice aspect la care nu e priceput”[4].
Faptul de a suferi devine astfel un catalizator nu doar al inteligenței ca atare, ci și al virtuții și, nu în ultimul rând, un avertizor al unui înalt grad de conștientizare care dă seama de ceva care în filosofia minții nici nu este înțeleasă pe deplin: conștiința de sine.
Dar ce ne-a adus conștiința de sine, pe lângă multe întrebări fără răspuns? Cred că o bună înțelegere a realității și a felului cum funcționează lucrurile, ceea ce ne-a permis să ne îmbunătățim propria viață, într-un mod extrem de neașteptat date fiind mai ales condițiile și trăsăturile care ne definesc ca specie: „Vârsta medie a mamiferelor este proporțională cu mărimea animalului, ritmul respirator și cardiac. Omul trăiește de 3 ori mai mult decât ar trebui, deși ritmurile sunt corect corelate cu dimensiunea”[5]. Aceasta se întâmplă, desigur, deoarece calitatea vieții umane a fost în mod constant crescută prin avansul tehnologic, dar și prin atenția mai mare acordată îngrijirii personale în general: în sens medical, alimentar, spiritual și educațional.[6]
Într-un studiu publicat anterior analizam grija ca valoare personală și comunitară, sesizând mai curând absența acesteia din viața publică și, în același timp, evidențiind faptul că egoismul și altruismul sunt insuficient înțelese atunci când sunt duse la extrem, cu consecințe uneori deosebit de grave.[7] De data aceasta îmi voi orienta reflecțiile spre felul cum grija excesivă poate fi la fel de nocivă ca lipsa acesteia. Pentru că ceea ce ne menține în viață (de ex., oxigenul) ne poate și arde.
Fragilitatea noastră trupească este adesea recunoscută ca fiind destul de jenantă, numai dacă ne gândim cum ar fi să fim abandonați undeva într-o pădure sau într-un spațiu complet lipsit de tehnologie, dar și de companie. Am deveni destul de rapid personajele unui scenariu foarte trist. Pentru că – nu-i așa? –, nu avem foarte multe șanse de supraviețuire fără grija familiei sau a comunității în genere. Doar că aici începe partea întunecată a grijii, care începe să fie vizibilă analizând tendința de a ne exagera fragilitatea. Știm că, în ceea ce privește dezvoltarea noastră neurocognitivă, „grija, responsabilitatea și sensibilitatea părinților se răsfrâng în comportamentul copiilor astfel: au mai multă încredere în ei înșiși, sunt mai deschiși la confidențe în fața părinților, mai maturi în relațiile sociale și au avantaje intelectuale”[8]. Dar ce se întâmplă atunci când grija și afecțiunea părinților sunt exacerbate? Nu cumva fragilitatea copiilor este accentuată de un exces de facere-de-bine părintească, în așa fel încât putem vorbi chiar de un fel de agresivitate a binelui? Filosoful francez Jean-François Braunstein susține această interpretare aducând în discuție o carte de beletristică, povestirea Running Wild, de J.G. Ballard, care surprinde exemplar ceea ce se poate întâmpla tocmai atunci când copiii sunt educați ireproșabil, respectiv când le este asigurată fericirea și absența oricăror pericole și sentimente negative pe care ni le putem imagina. Practic, în povestire, copiii ajung să se revolte până la crimă, dar nu din cauza unor traume sau a unor părinți care i-au abuzat fizic sau verbal: „Obiectul revoltei lor era un despotism al bunătăţii. Au ucis pentru a se elibera de o tiranie, o tiranie a iubirii şi a bunăvoinţei”[9]. Ficțiunea pare a fi ea însăși o exagerare, dar avem și exemple reale de „bine făcut cu forța”, atât din istorie, precum și din viața obișnuită, în care putem descoperi în ce constă acest efect de recul asupra unei familii sau asupra societății în ansamblu.
Trăim într-o lume obsedată de idealul fericirii, dar care, în același timp, se prezintă ca fiind obosită, ezitantă sau resemnată în fața provocărilor cotidiene. Iată cum: dorim să avem liniște și să fim împăcați. Dar cu cine să ne împăcăm și mai ales de ce ar fi mai bună liniștea? În același spirit, vrem să fim și „acceptați”, motiv pentru care repetăm mantra „acceptării” de sine. Apoi, auzim adeseori cuvinte ca „vindecare” sau „vreau să mă fac bine”, la modul cel mai general și lipsit de obiect; însă de ce afecțiune (psihosomatică, oare?!) căutăm să ne vindecăm cu atâta entuziasm? Nu poți să-ți dorești „vindecarea” fără să ai măcar un diagnostic. Altfel spus, înainte de a te grăbi să te vindeci, ar trebuie să te asiguri că suferi într-adevăr de ceva. Să medităm puțin la ce spunea Seneca: „Noi sau ne sporim durerea, sau ne-o creăm singuri, sau ne-o facem mai înainte de vreme”[10].
Există un efect cultural mai degrabă sordid al creștinismului, derivat din convingerea că „fiecare om trebuie să-și ducă crucea”. Pentru că, indiferent de situație, credem că suferința este mereu acolo, a priori, cu și în noi. Apoi, mai este specifică religiei creștine ideea că prin slăbiciunile noastre ne înfățișăm puternici. Atunci când suntem cei mai vulnerabili suntem și cei mai tari. Și tocmai în asta constă, după Pascal Bruckner, „lovitura de geniu a creștinismului și singularitatea sa absolută, noul contract propus speciei omenești: inventarea unui om-Dumnezeu care deține slăbiciunile celui dintâi și transcendența celui de-al doilea”[11]. Problematică este însă fragilitatea etalată ca un fel de armă, mai scrie autorul: „Știm că această cvasidivinitate a vulnerabilului constituie apanajul civilizației. Suntem legatarii revoluției hristice și în ce are aceasta mai bun, dar și în ce are mai rău. În decursul ultimelor două milenii, deseori împotriva opiniei Bisericilor, această revoluție a dat consistență drepturilor femeilor, copiilor, exploataților, sclavilor, colonizaților. Numai că pe invenția asta s-a grefat o strategie derivată: victimizarea, care se regăsește și în ierarhia statelor, și între indivizi”[12]. Similar, într-un eseu mai vechi, Ironism și victimizare, scriam despre felul cum auto-victimizarea devine o formă insidioasă de manipulare în era corectitudinii politice, în timp ce orice ironie tinde să fie repudiată și condamnată in nuce.[13] În acel context menționam o lucrare în care tinerii erau etichetați ironic drept snowflakes, după o sintagmă apărută inițial în filmul-cult Fight Club, ecranizarea romanului omonim al scriitorului Chuck Palahniuk.[14] În spiritul cărții lui Claire Fox, putem vorbi, astăzi, despre o irono-fobie (teamă de ironie) mai ales în rândul tinerilor.
În sfârșit, în analiza sa mai recentă despre victimizare și alte tare ale culturii Woke, Braunstein ne prezintă și modul cum aceste idei s-au infiltrat chiar în mediul universitar. El scrie la un moment dat despre limitele Obamacare, limite punctate cu o justă ironie chiar de către președintele Obama:
„Cultura victimizării este încurajată de o birocraţie universitară din ce în ce mai invazivă, care vrea să-şi justifice existenţa. În trecut, misiunea universităţii era aceea de a transmite şi îmbogăţi cunoştinţele, permiţând dezbaterea liberă a unor puncte de vedere argumentate. Astăzi, birocraţia universitară este preocupată în primul rând de combaterea discriminării prin promovarea «diversităţii», «echităţii» şi «incluziunii». Animată de ideologia acordării de asistenţă (care), administraţia este preocupată în primul rând de bunăstarea psihologică a elevilor. Şi totuşi, în 2015, studenţilor care cereau «spaţii protejate» preşedintele Obama le-a reamintit că rolul universităţii nu e de a-i «cocoloşi»”[15].
Așa se face că am ajuns să transformăm orice disconfort într-un potențial dezastru. Braunstein subliniază cum purtarea de grijă a devenit tiranică, mai ales că s-a răspândit și în domenii în care predomină spiritul cazon și, nu în ultimul rând, în special în aspectele vieții cotidiene ale fiecăruia dintre noi. „Societăţile noastre sunt din ce în ce mai mult societăţi ale lamentării şi ale solicitării de atenţie şi grijă”[16]. Dacă la nivel pur biologic suntem expuși unor riscuri legitime, la nivel psihologic uneori devenim cam… dramatici, neînțelegând faptul că securitatea excesivă poate duce la hipervigilență, la evitarea riscurilor necesare și, paradoxal, la o fragilitate și mai mare. Ca un fel de mușchi – dacă îl protejezi prea mult, se atrofiază, sugerează Nassim Taleb în celebra sa carte Antifragil, unde compară stilul hiperprotectiv al părinților cu sedentarismul.[17] Prin antifragilitate, Taleb nu vizează o robustețe de fier, cum că ar trebui să fii „tare ca piatra și iute ca săgeata”, altfel spus nu trebuie să adopți un stoicism statuar. Conceptul de antifragil se referă mai curând la un fel de anduranță, obținută prin antrenament continuu, cu tot ce presupune acesta: stres fizic și psihic.
Fără îndoială, trebuie să recunoaștem că grija corectitudinii politice a condus la succese importante, îmbunătățind viața femeilor, a minorităților de toate culorile și orientările, dar și a românilor din diaspora occidentală, care, în absența acestei ideologii, probabil că ar fi avut mari probleme și nu s-ar fi integrat atât de ușor și în număr atât de mare în oricare dintre țările Europei de Vest. Însă, astăzi, devine tot mai clar că politicile așa-zisei „stângi culturale” ne aduc în postura în care condiția umană este sabotată din interior. Filosoful american Richard Rorty, departe de a nega meritele stângii culturale, susținea într-un interviu, încă din 1997, că a sosit momentul să ne întoarcem la problemele obișnuite ale societății, deși își dădea bine seamă cum ar fi percepută o astfel de încercare:
„Este o împrejurare foarte delicată că trebuie să spunem acelor oameni merituoşi care şi-au consacrat viaţa politicii de apărare a drepturilor minorităţilor: faceţi o pauză. Interesaţi-vă, vă rog, acum din nou, de problemele bărbaţilor albi heterosexuali care nu găsesc o slujbă şi nu îşi pot întreţine familia. Heterosexualii albi săraci nu sunt preocupaţi de subtilităţile teoretice dragi intelectualilor care aparţin păturii de mijloc a vieţii culturale”[18].
Pare o crasă banalitate, dar problemele perene ale vieții sociale cu care se confruntă majoritatea nu dispar, ba chiar se adâncesc când sunt ignorate sau asumate ca fiind „rezolvate”. Dar cel mai perfid efect al acestei gândiri se petrece atunci când se caută „vinovați” și se face din țânțar armăsar. Pentru că, actualmente, observă auto-ironic Pascal Bruckner,
„noi, europenii și americanii secolului XXI, am ajuns hipersensibili și la cea mai neînsemnată neplăcere. Suntem atinși cu toții de sindromul prințesei cu-al ei bob de mazăre, personajul lui Andersen care face o noapte albă din cauza bobiței strecurate sub salteau ei. Emotivitatea ne sporește pe măsură ce medicina ne ameliorează condițiile de viață”[19].
În atare condiții existențiale, care „vindecare” să fie mai utilă decât cea propusă de filosofia terapeutică stoică, după principiul general al căreia „suferim mai mult în imaginație decât în realitate”[20]?
Este dificil și uneori chiar stupid să tragi concluzii ferme, dar cred că putem afirma câteva lucruri general valabile și, în cele din urmă, putem încheia prin deschiderea pe care ne-o oferă practicarea filosofiei.
Așadar, omul pare a fi ființa care se îngrijorează că nu se îngrijește suficient. În ultimă instanță, devenim atât de fragili nu pentru că ne-ar păsa prea mult sau prea puțin, ci pentru că nu știm de ce anume ar trebui să ne pese cu adevărat. Ne facem o datorie din a purta povara lucrurilor pe care nu le putem schimba, și numim asta „responsabilitate”. Concomitent, neglijăm puținele lucruri pe care le putem schimba, și numim asta „soartă”. Deși aspirăm la o viață lipsită de griji (sine cura), cu cât ne apropiem mai mult de aceasta, cu atât devenim mai copleșiți de grijă (cura). Dar vă las acum în compania unui bun prieten al epicureismului: Seneca. De fapt, vă provoc să aplicați exercițiile sale filosofice, cercetându-vă pe voi înșivă, după felul cum i se adresează lui Luciliu:
„Promite-mi doar atât: de câte ori se vor strânge în jurul tău oameni, ca să te convingă că ești nenorocit, gândește-te nu la ce auzi, ci la ce simți tu, analizează-ți durerea și întreabă-te tu însuți, care te cunoști mai bine decât alții: «De ce mă plâng ăștia, de ce se tulbură, de ce se tem parcă să se atingă de mine, ca și cum nenorocirea se ia? Este vorba, într-adevăr, de o nenorocire? Sau întâmplarea asta e mai degrabă o sperietoare decât o nenorocire?» Întreabă-te singur: «Nu cumva mă chinuiesc și mă amărăsc degeaba, nu cumva răul îl inventez eu?»”[21]
În alte cuvinte, ați face bine să fiți agili, nu fragili!
[1] Richard Leakey, Originea omului, Humanitas, București, 1995, p. 65.
[2] Ibidem, pp. 66-67.
[3] Mircea Florian, Arta de a suferi. Trepetnic sufletesc, Editura Garamond, București, f.a., p. 11.
[4] The Book of Mencius, în Chan (1963), p. 78, apud Jonathan Haidt, Greg Lukianoff, Mofturile rațiunii americane. Cum intenţiile bune şi ideile proaste pregătesc o generaţie destinată eşecului, trad. Ioana Pătrăşcanu, Curtea Veche, Bucureşti, 2021, p. 37.
[5] Florentina Pluteanu, Introducere în neurobiologie, Editura Universității din București, 2005, p. 143.
[6] Cu toate acestea, Pascal Bruckner notează că, deși nu ne-am pierdut complet încrederea în progres, „evoluțiile incontestabile de trei secole încoace sunt plătite cu terifiante mișcări de recul: fiecare cucerire este totodată o înfrângere, fiecare demonstrație de forță, o recunoaștere a slăbiciunii.” (Pascal Bruckner, Sufăr, deci exist. Portretul victimei ca erou, Editura Trei, București, 2024, p. 30)
[7] Cf. Liviu Iulian Cocei, „O moștenire a lui Epicur. Etica grijii ca domeniu de reflecție asupra distincției public și privat”, în: Bogdan Olaru, Ionuț Bârliba (coord.), Libertate, autenticitate, spațiu privat. Studii de filosofie moral-politică, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2026.
[8] Florentina Pluteanu, op. cit., p. 142.
[9] J.G. Ballard, Sauvagerie, trad. Robert Louit, Tristram, Paris, 2013, p. 50 apud Jean-François Braunstein, Religia Woke. Cum a căzut pradă Occidentul unei mișcări iraționale, Humanitas, București, 2024, p. 83.
[10] Seneca, Scrisori către Luciliu, Editura Științifică, București, 1967, p. 29.
[11] Pascal Bruckner, op. cit., p. 12.
[12] Ibidem, p. 13.
[13] Cf. Liviu I. Cocei, „Ironism și victimizare. Eseu despre limitele culturale ale libertății de exprimare”, în SimpliCitate. Meditații sentențioase, Editura Muzeului de Istorie Galați, 2020, pp. 85-112.
[14] Adolescenții și tinerii „have been reared on stories about how vulnerable and in need of protection they are. Adult society has fed them a diet of anxieties and provided the language of safety and risk aversion that now threatens liberal values of tolerance and resilience. We are reaping what we have sown – and the young Snowflake Generation, so quick to shout offence, are merely ventriloquising our own fears imposed on them as children.” (Claire Fox, I find that offensive!, Biteback Publishing, London, 2016, p. 36)
„There is, of course, so much more to say on this issue, but suffice to conclude that one of society’s obsessions over recent years has been safeguarding children. It might have begun as a noble aim, but it has in the event institutionalised a climate of distrust and fear that undoubtedly has been internalised by those who now demand safe spaces. Having grown up in an environment where their protection was the first priority, those children have become adults and are still demanding to be protected.”(Ibidem, p. 44)
„Preloaded with anxiety, they are ill-equipped to deal with a whole new set of grown-up challenges associated with leaving home and dealing with the expectations and responsibilities of maturity. So now Generation Snowflake goes off to college scared, over-protected, risk-averse and preoccupied by their well-being. What happens next should surprise no one.” (Ibidem, p. 50)
[15] Jean-François Braunstein, op. cit., p. 74.
[16] Ibidem, p. 79.
[17] Nassim Taleb, Antifragil. Ce avem de câștigat de pe urma dezordinii, Curtea Veche, București, 2019, p. 17. („Exact așa cum o lună petrecută în pat […] duce la atrofierea mușchilor, la fel și sistemele complexe sunt slăbite, chiar ucise atunci când sunt private de factorii de stres. Mare parte din lumea noastră modernă și structurată ne-a vătămat cu strategii implementate de sus în jos și cu născociri […] care tocmai asta fac: insultă antifragilitatea sistemelor. Iată tragedia modernității: la fel ca în cazul părinților nevrotici excesiv de protectori, adeseori aceia care încearcă să ne ajute ne fac cel mai mare rău.”)
[18] Richard Rorty, „Discuţie cu Jörg Lau şi Thomas Assheuer, în «Die Zeit», Nr. 30, 18 iulie 1997”, în Contingență, ironie, solidaritate, Editura ALL, București, 1998, p. 312.
[19] Pascal Bruckner, op. cit., p. 29.
[20] Este vorba despre o aproximare a citatului senecan următor: „Suntem, Luciliu, mai mult înspăimântați decât apăsați de greutăți. Ne chinuim mai mult cu închipuirea decât cu viața adevărată.” (Seneca, op. cit., p. 29)
[21] Ibidem, pp. 29-30.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Vulnerabilitatea ființei umane între cura și sine cura” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 