Veșnica reîntoarcere a idolilor
Aprilie, 1992. În timpul grandiosului concert în memoria lui Freddie Mercury, pe scena Stadionului Wembley din Londra, urcau mai multe celebrități și formații rock, printre care și Guns N’ Roses, al cărei solist, Axl Rose, în ascensiune fulminantă la acea vreme, își șoca audiența purtând un tricou pe care era imprimat chipul lui Iisus Hristos cu coroană de spini, dar la baza căruia se putea citi mesajul cu tentă baconiană și întrucâtva nietzscheană: „KILL YOUR IDOLS”. Să ne gândim un moment în cât de multe feluri este ironic acest mesaj, corelat cu imaginea hristică și cu întregul context de atunci. Este ironic, în primul rând, pentru că un idol (Axl Rose însuși) își îndeamnă fanii să își ucidă idolii. Ironic este și modul cum acest „kill your idols” intră în contradicție chiar cu numele dublului album al formației din acel an: Use your illusion. Tipic nietzschean: la fel ca filosoful german care scrisese atât de apăsat despre moartea lui Dumnezeu și amurgul idolilor, și care, în același timp, anunța cu surle și trâmbițe descinderea unui nou idol – Supraomul. Însă, amarnic de ironic este faptul că un mare idol ce tocmai murise (Freddie Mercury) era omagiat de un mare admirator al său (Axl Rose) chiar în felul acesta: purtând tricoul cu pricina.
Dimensiunea ironică a imaginii și a mesajului însoțitor este însă mult mai amplă. Pentru a o cuprinde ar fi necesar să abordăm latura filosofică a ironiei, punând întrebări precum aceasta: la ce idoli se referă mesajul și în ce sens? Înțelesul cel mai general al îndemnului ar fi acela că trebuie să învățăm să gândim liber, aruncând peste bord orice fel de autoritate, nu numai religioasă, ci și politică și chiar epistemică. Această interpretare își are originea în „teoria idolilor” a filosofului englez Francis Bacon, care înțelea prin „idoli” acele imagini înșelătoare și idei false (idola mentis) cu care mintea umană se încarcă în decursul timpului. Voi reveni puțin mai târziu asupra clasificării lui Bacon și a relevanței acesteia pentru lumea de azi.
Un alt înțeles ironologic – pentru că imaginea lui Hristos de pe tricou nu este întâmplătoare și nu poate fi eludată – ține de natura divină a Mântuitorului. E un filon neoprotestant în această interpretare, care subminează divinitatea lui Hristos, așezând deasupra umanitatea Sa (adică mortalitatea). Dar ironia filosofică a mesajului „kill your idols” poate fi înțeleasă mai bine dacă analizăm puțin sintagma „Dumnezeu a murit”, cu referire la Fiul lui Dumnezeu. Pentru că, într-adevăr, chiar a murit – de fapt, a fost omorât – cu mențiunea că a înviat, dovedind astfel că este mai mult decât un om. Nu mi-am propus să ating chestiuni teologice prea profunde, dar ceea ce vreau să spun este că zeul, prin natura sa, nu poate fi omorât. De aici și posibilitatea unei ironii hristologice în tricoul purtat de Axl Rose, ca și cum Iisus Hristos însuși ar fi enunțat îndemnul de a-ți ucide idolii. Altfel spus, uciderea idolilor nu se referă sub nicio formă la divinitatea reală. Comentând afirmația celebră a „nebunului” lui Nietzsche, „Dumnezeu a murit”, Jean-Luc Marion atrage atenția asupra aspectului ei contradictoriu: „«Dumnezeu» nu a murit decât dacă «Dumnezeu» poate muri, adică dacă, dintru început, în demonstrație nu era vorba despre Dumnezeu”[1]. Și tocmai de aceea trebuie să înțelegem că „Idolul nu îl personifică pe zeu și, prin urmare, nu-l amăgește pe adorator, care nu vede în el zeul în persoană. Dimpotrivă, adoratorul se știe artizanul care, din metal, din lemn sau din pietre, a lucrat până la a-i oferi zeului o imagine de văzut (εἴδωλον), ca să consimtă să ia chip în el. Divinul nu produce idolul și nu se produce ca un idol. Adoratorul e deplin conștient că zeul nu coincide cu idolul”[2]. Numai că, idolul pe care ajungem să îl preamărim, indiferent de semnificația particulară a acestuia, reprezintă o încercare mereu ratată a omului de a micșora distanța care ne desparte de transcendență. La fel ca și în cazul muzei, idolul nu poate fi decât contemplat, nicidecum atins sau luat în brațe. Dar revenind la Nietzsche, poate că cea mai sănătoasă raportare la idoli este auto-ironia și auto-creația, după cum poetic se exprimă în preambulul Științei voioase:
„Trăiesc sub acoperişul meu,
Pe nimeni nu l-am urmat fidel
Şi – râs-am de-orice maestru eu
Ce singur nu şi-a râs de el.”
„V a d e m e c u m – v a d e t e c u m
Mă iei de-a-ntregul ca model,
În toate mă urmezi fidel?
Doar ţie să-ţi rămâi fidel: –
Aşa-mi urmezi – încetinel!”
În accepțiunea curentă, cuvântul idol este legat de existența unui cult religios. Inițial a apărut în contextul în care era vorba de o formă de manifestare supranaturală, cel puțin dacă ne raportăm la originea grecească a termenului, εἴδωλον, care însemna în primul rând „vedenie” sau „nălucă” (în legătură cu umbrele morților în Hades), apoi „imagine” (cu sensul de imagine a ceva), „închipuire”, „fantasmă”, „iluzie”, dar și „reprezentare (plastică)”, „efigie” sau „statuie”, iar alteori chiar „copie” sau „replică”, și abia în cele din urmă să se consacre cu sensul propriu pe care-l utilizăm și astăzi: cel de „idol” înțeles ca zeitate, valoare sau personalitate semi-divină, căruia obișnuim să ne supunem necondiționat.[5] Finalmente, idolul nu ar fi altceva decât fața umană a ceea ce în filosofie se mai numește și eon.
Așa se face că, în diferite culturi și perioade istorice, oamenii au acordat un statut special anumitor obiecte, persoane și chiar manifestări naturale, investindu-le cu admirație și devoțiune profundă. Însă idolatrizarea pare a fi o constantă la nivelul oricăror societăți, sacralizate sau nu. Deși termenul-cheie este asociat adeseori cu religia, observăm cum societățile moderne continuă să creeze idoli sub diverse forme: celebritățile muzicale, sportive și de film ocupă primele poziții într-o ierarhie a influencerilor și a personalităților emblematice ale culturii de masă.
Antropologia ca domeniu care înglobează mai multe sectoare ale cunoașterii umane privește idolii mai mult prin prisma funcției lor sociale, nu a legitimității lor religioase. Desigur, un idol servește drept întruchipare tangibilă a unor valori, în general, sacre. Comunitățile concentrează adesea aspirațiile, credințele și idealurile lor în simboluri ce pot fi ușor recunoscute și împărtășite de fiecare membru în parte. Spre exemplu, un sfânt poate întruchipa sfințenia sau milostenia, un monument național identitatea culturală a unui popor, iar un actor succesul, frumusețea sau libertatea. În acest sens, idolii întrupează niște noțiuni care altfel ar rămâne abstracte, greu de atins și de aprehendat. Prin aceștia valorile capătă ceea ce în filosofia scolastică se numea hecceitate, aici fiind vorba propriu-zis despre acea trăsătură prin care ceva poate fi arătat cu degetul. De asemenea, idolii funcționează și ca o punte de legătură la nivelul expresiei emoțiilor colective. Pentru că oamenii nu doar gândesc împreună, ci și simt împreună. Comunitățile își canalizează adeseori admirația, apartenența și speranțele către figuri simbolice care ajung să reprezinte ceva mult mai mare decât ele însele. Idolul devine astfel un recipient înzestrat cu semnificații care depășesc persoana și chiar comunitatea în sine, stârnind în noi acel așa-numit sentiment oceanic al existenței. Deși idolul poate fi identificat cu o anumită persoană, el simbolizează adesea ceea ce este demn de prețuire într-o întreagă comunitate. Prin urmare, oamenii nu adoră idolul ca atare, ci idealurile cele mai înalte pe care acesta a ajuns să le reprezinte.
Apariția idolilor culturii de masă, la care m-am referit în primă instanță, ne arată că modernitatea nu a eliminat procesul de idolatrizare, ci l-a reconfigurat. Celebritatea îndeplinește multe dintre funcțiile sociale pe care simbolurile religioase le îndeplineau odinioară. Fanii (luând locul credincioșilor religioși) arareori admiră o vedetă doar ca persoană privată, raportându-se la aceasta ca la o emblemă culturală. Faima devine exemplul succesului obținut prin propriile forțe, al rebelului care sfidează convențiile sociale sau al supraviețuitorului dificultăților existențiale de tot felul. Narațiunile modernității (și chiar ale postmodernității) seamănă cu vechile mituri prin capacitatea lor de a furniza înțelesuri și modele demne de urmat. Idolul cultural (supereroul, de pildă) funcționează ca o marcă simbolică prin intermediul căreia oamenii își imaginează posibile versiuni ale propriei persoane.
În perspectiva antropologiei filosofice a lui Sir Roger Scruton, idolul specific culturii de masă există prin fanii săi (și viceversa), capătând cu atât mai multă realitate cu cât este mai adulat, exact ca în cazul unuia de natură religioasă:
„Fanul aparţine grupului său, după cum grupul îi aparține lui. Ca şi animalul totemic pentru trib, starul pop e o icoană a participării la grup, aşezată departe de lumea cotidiană, într-un loc sacru propriu. Apariţia sa pe scenă nu se aseamănă cu cea a unei orchestre ori a unui actor: e o «prezenţă reală», o încarnare a unei fiinţe dintr-o altă lume, întâmpinată de o descărcare de emoţie colectivă comparabilă cu cea din orgiile dionisiace înfăţişate de Euripide. Totemurile tribale sunt specii – aşadar sunt nemuritoare. Identificându-te cu totemul, te împărtăşeşti din nemurirea lui şi-ţi afli locul în trib. Starul pop e un individ, dar în felul său este etern, imortalizat pe disc, reliefat prin contrast cu un zgomot de fond care dramatizează eterna sa reîntoarcere. De aici decurge tratarea ritmului, a melodiei, a armoniei: această muzică procesată e ca sfânta procesiune către altar, vestitoarea unei încarnări.”[6]
Să ne gândim numai la „ritualurile” asociate culturii de masă. Concertele și evenimentele dedicate fanilor în cinstea idolilor manifestă de multe ori trăsături comparabile cu cele ale ritualurilor pur religioase. Fanii cei mai devotați călătoresc pe distanțe mari pentru a participa la spectacole (ca niște pelerini medievali), colecționează și poartă obiecte asociate idolului (brățări, lănțișoare, figurine; echivalente ale iconițelor, statuetelor și mătăniilor), dar se implică și în activități tematice care s-au născut în jurul obiectului comun al admirației (comic con-urile, fan-cluburile). Aceste practici nu conduc spre întemeierea unei religii propriu-zise, însă scot în relief persistența unor mecanisme psiho-sociale similare. Ideea e că oamenii continuă să caute simboluri în jurul cărora să își așeze emoțiile, identitățile și dorințele cele mai arzătoare.
Un aspect important al idolatrizării moderne este mecanismul proiecției. Fanii atribuie adesea idolilor calități care depășesc realitatea observabilă a persoanei respective. Notorietatea devine un fel de ecran imens pe care sunt proiectate nu doar valori, ci și fantasmagorii. Admiratorii pot fi convinși în sinea lor că au de-a face cu o personalitate excepțională („nu se va mai naște altul ca idolul respectiv”), genialitate și superioritate morală, chiar și atunci când aceste percepții sunt doar parțial întemeiate în realitate. Vorbind despre o astfel de tendință putem discuta și despre latura întunecată a idolatrizării, apelând la teoria idolilor formulată de Francis Bacon. În cartea Noul Organon, Bacon utilizează termenul „idol” într-un sens aparte. Pentru el, idolii nu sunt obiecte exterioare ale admirației, ci sunt surse interne ale erorilor de gândire. Ei reprezintă imagini false care distorsionează judecata umană și împiedică dobândirea unei cunoașteri adevărate. Bacon identifică patru categorii de astfel de idoli: idolii tribului, care provin din caracteristici universale ale naturii umane[7]; idolii peșterii, care își au originea în experiențele și prejudecățile subiective[8]; idolii forului, se referă la obișnuințe de vorbire, locuri comune, cuvinte pe care le folosim fără o judecată prealabilă, cum sunt truismele și stereotipurile[9]; și idolii teatrului, care înglobează sistemele filosofice și teoriile științifice nevalidate empiric, altfel spus, viziunile asupra lumii pe care le acceptăm fără o examinare critică serioasă.[10]
La prima vedere, concepția lui Bacon pare să nu aibă vreo legătură cu înțelegerea antropologică mai largă a idolilor, care se referă strict la simboluri culturale. Totuși, există o structură fundamentală comună. În ambele cazuri, o imagine sau o reprezentare simbolică ajunge să fie confundată cu realitatea însăși. După cum spunea și Nietzsche despre iluzii, oamenii creează ceva, îl încarcă cu semnificații și sfârșesc prin a uita caracterul lui simbolic. Acest traseu este extrem de vizibil și în universul culturii pop. Celebritățile sunt adesea edificate prin povești de viață atent selectate și promovate prin intermediul mass-media. Publicul ajunge să accepte aceste narațiuni ca reprezentări autentice, în loc să le privească drept portrete selective și subiective, „omenești, prea omenești” (după expresia lui Nietzsche), intermediate de anumite interese economice sau politice, de exemplu. Situația amintește atât de izbitor de idolii forului, unde limbajul e considerat principalul element modelator al percepției comune. După Bacon,
„idolii forului sînt cei mai supărători dintre toţi, idoli care s-au strecurat în intelect cu ajutorul cuvintelor şi numelor. Căci oamenii cred că raţiunea lor porunceşte cuvintelor. Dar şi cuvintele întorc şi reflectează puterea lor asupra intelectului; din această pricină filozofia şi ştiinţele au devenit false şi inutile. Cuvintele însă, fiind de obicei formate potrivit priceperii mulţimii, ele taie lucrurile după acele linii care sînt cele mai izbitoare pentru intelectul vulgar.”[11]
Lăsând deoparte lupta gânditorului englez cu limbajul filosofic și cu terminologia „științelor” din Renaștere și Baroc, să reflectăm la unele aspecte ale vocabularului nostru actual, prin care suntem rapid catalogați și „înțeleși” ca fiind: rockeri, sataniști, maneliști, hipsteri, globaliști, suveraniști, sorosisti etc. Aceste apelative nu reprezintă realități efective, fiind de regulă false atribuiri, idoli ai forului de astăzi, care ne scutesc de efortul de a gândi, probabil mai abitir decât o face orice aplicație de inteligență artificială care preia sarcina gândirii umane. Nu mai puțin păguboase, din același spectru idolatru, sunt și lozincile care ne impresionează foarte plăcut, în așa fel încât ne prosternăm lor mai ceva ca în fața formulelor sacre înscrise pe Templul lui Apollo din Delphi: „dacă vrei, poți”, „totul se întâmplă cu un motiv”, „să ieși din zona de confort”, „dacă îți dai silința, o să reușești” sau „fericirea este doar o alegere”. Așa glăsuiesc idolii forului de azi, prin vocea unor vedete care se laudă că au obținut succesul având doar încredere în forțele proprii și, eventual, în Dumnezeu. Dacă gândești pozitiv ești pe drumul cel bun, nu pe drumuri, pare a rosti acest „zeu” al succesului în viață și în posteritate.
Dar și idolii teatrului sunt cuprinși în „panteonul” contemporan, unde expresiile de tipul celor enumerate anterior devin cadre de referință pentru concepții adeseori bizare și rareori puse serios sub semnul întrebării. Ce susținea Bacon atunci:
„Căci nimic nu e mai vătămător ca preamărirea erorii; şi este o adevărată plagă a intelectului cînd şi închipuirile devin obiectul veneraţiei. Totuşi, şi unii din moderni s-au lăsat în voia închipuirilor cu o extremă uşurinţă, aşa încît au încercat să întemeieze un sistem de filosofie a naturii pe primul capitol al Genezei, pe Cartea lui Iov și pe alte scrieri sfinte, căutînd printre morţi pe cei vii. Această deşertăciune trebuie să fie împiedicată şi îngrădită cu atît mai mult, cu cît din această amestecătură nesănătoasă a divinului şi a umanului ia naştere nu numai o filozofie fantastică, ci şi o religie eretică. De aceea, este salutar dacă, cu spirit lucid, dăm credinţei numai ceea ce este al credinţei.”[12]
Ce observăm aici reprezintă o primă separație clară între știință și religie, grefată pe separația dintre politică și religie (sau dintre cele lumești și cele sfinte) enunțată încă din Evanghelii: „Dați Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Marcu, 12:17). Deși pare destul de anacronic, sintagma „Kill your idols” poate fi înțeleasă și ca o diatribă hristică la adresa încercărilor actuale de întemeiere a unor „filosofii” bazate atât pe scrieri sfinte, cât și pe teorii sau perspective științifice: Taofizica. O paralelă între fizica modernă și mistica orientală[13], Dumnezeu și știința[14], Fizica nemuririi. Dumnezeu, cosmologie modernă și învierea morților[15], precum și multe alte exemple din zona sincretismelor new-age.
Mergând mai departe cu afinitățile baconiene, oare participarea emoțională a fanilor la viața trepidantă a starurilor-pop, dar și a unor politicieni „providențiali”, nu reflectă idolii tribului și idolii peșterii deopotrivă? Înclinațiile universale ale naturii umane îi împing pe oameni să caute eroi, pe care îi găsesc de obicei în persoane publice, între timp, idealizate. Admiratorul care vede perfecțiunea într-o figură publică reacționează nu doar la calitățile reale ale acestuia, ci și la propriile sale moduri defectuoase de a gândi sau de a înțelege lumea.
„Astfel sînt idolii pe care îi numim idolii tribului şi care iau naştere sau din identitatea substanţei spiritului omenesc, sau din prejudecăţile sale, sau din îngustimea sa, sau din neliniştea sa, sau dintr-o influenţă a efectelor, sau din slăbiciunea simţurilor, sau din felul impresiilor”[16].
Practic, adoratorul tinde să își anihileze capacitatea de a raționa. Idolul devine astfel mai puțin o realitate și mai mult o oglindă care reflectă speranțele, frustrările și presupunerile adoratorului său. Fără îndoială că inclusiv experiențele și dorințele pur personale sunt implicate în alegerea idolilor, nu doar cele ce țin de natura umană. Așa sunt „Idolii peşterii [care] iau naştere din natura particulară mintală şi corporală, a fiecărui individ; şi din educaţie, din obicei sau din împrejurările vieţii”[17]. Altfel spus, caracterul și tipul nostru de personalitate, coroborate cu parcursul socioprofesional, ne pot spune foarte multe despre idolii la care am ajuns să ne „închinăm”.
Perspectiva antropologiei filosofice a lui Bacon oferă, prin urmare, o înțelegere distinctă a fenomenului idolatrizării. E drept că idolii încorporează o necesitate socială (de coeziune a membrilor) și individuală (de transcendere a sinelui), dar aceștia pot ascunde și multe fisuri dincolo de înfățișarea impunătoare. În timp ce antropologia explică de ce societățile creează idoli, Francis Bacon ne amintește că aceștia pot deveni surse de iluzionare atunci când sunt tratați ca realități în sine. Idolii ne pot ajuta să găsim sensul vieții, dar ei conțin și riscul de a ne afecta gândirea critică. În ultimă instanță, idolii sunt arhetipuri colective care dau formă idealurilor noastre, dar și potențiale surse de neînțelegere atunci când reprezentările simbolice sunt confundate cu realitatea. Fie că apar în religie, politică sau cultura de masă, idolii dezvăluie o tendință fundamentală a ființei umane: aceea de a întruchipa valorile în figuri vizibile și tangibile. Evident că prin critica lui Bacon nu eliminăm această tendință, și nici nu ar trebui, doar că încurajăm o atitudine vigilentă față de ea. Pentru că idolii nu sunt nici simple obiecte ale adorației, nici simple erori de judecată. Sunt construcții simbolice solide prin care oamenii își caută sensul, identitatea personală și călăuza spirituală care li se potrivește, în pofida riscului de a confunda aparența cu realitatea.
În cultura pop a secolului precedent puteam întâlni o multitudine de idoli, iviți în aproape fiecare decadă: de la Charles Chaplin, James Dean și Marilyn Monroe în cinematografie, Maradona și Nadia Comăneci în sport și până la staruri muzicale ca Elvis Presley, John Lennon, Madonna, Michael Jackson și Freddie Mercury. După cum tot idoli pot fi considerate și unele personalități științifice (Albert Einsten), politice (Martin Luther King Jr.) sau religioase (Gandhi). Așadar, cine sunt idolii secolului XXI? Există sau rolul lor a devenit de prisos? Într-un fel, idolii secolului XX continuă să existe, în primul rând prin prisma faptului că „moartea sau decăderea [idolu]lui sunt pur şi simplu de neconceput, ca moartea lui Elvis, ori, dacă pot fi concepute, sunt înţelese ca o jertfă, un preludiu la înviere, ca moartea lui Kurt Cobain”[18]. În alt registru de semnificație, idolii aceștia își continuă existența mai ales prin medierea instrumentelor de Inteligență Artificială (fie ca un fel de holograme în concerte sau filme, fie ca voci care ne încântă cu melodii complet noi, ca și cum toți cei amintiți mai sus ar fi încă vii). Datorită mediilor de stocare a moștenirii lor culturale (discuri de vinil, casete, bande magnetice etc.), asistăm la o veșnică reîntoarcere a idolilor, atât a celor din secolul trecut, cât și a celor din cele mai timpurii legende ale culturii universale (care au fost imortalizați pe pelicula filmelor).
Pe de altă parte, într-o scrisoare deschisă adresată „idolilor” secolului trecut, scriitorul francez Paul Guth enumera în spirit ludic, prin descrieri incisive și „de-a valma”, cam care ar fi noile imagini înșelătoare ale minții noastre, pe care nu prea ne sinchisim să le chestionăm. Este vorba despre niște reprezentări (prejudecăți) care s-au suit pe piedestal cu ajutorul progresului tehnologic, devenind, pe rând, idoli ai: lenei noastre, nevolniciei noastre, nestatorniciei noastre, inconștienței noastre, incompetenței noastre, deșertăciunii noastre, slugărniciei noastre, nulității noastre, goliciunii noastre, poftei noastre nesățioase de viteză, volatilizării noastre în timp și existenței noastre vremelnice.[19] Pe scurt, majoritatea suntem suporterii idolilor înscăunați de cele mai recente invenții sau progrese tehnologice. Din acest punct de vedere, idolii baconieni ai secolului XX sunt și cei ai secolului al XXI-lea, după cum foarte bine îi ironizează același autor, în special pe ultimii trei din enumerație:
„Idoli, cea mai mare parte dintre voi dispare, înghițită de accelerația nebunească a vitezei. Măcinați de Televiziune, acest minotaur al luminii care devorează rația sa de carne proaspătă, cedați locul altora. Idoli, dar și martiri ai condiției noastre noi, voi ne arătați nouă tuturor ce va fi omul în era ordinatorilor. Un robot-țânțar condiționat de electronică, mai trecător chiar decât o libelulă. Timpul s-a scurs totdeauna repede. Viața a fost totdeauna scurtă. Dar cultul nostru pentru viteză a scurtat-o uimitor, cu toate că statisticile proclamă mărirea longevității: mărirea timpului exterior, al calendarelor și orologiilor, micșorarea timpului interior, singurul care contează. (Un om din zilele noastre, care are nouăzeci de ani, va fi trăit mai puțin decât unul de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea care murea, după media statisticilor, la mai puțin de patruzeci de ani)”[20].
Dacă citim în loc de „era ordinatorilor” era Inteligenței Artificiale, având în vedere aplicații digitale precum Claude sau ChatGPT, nu suntem departe de înțelesul fragmentului scris la sfârșitul anilor 1960. Așa cum am susținut într-un studiu care urmează să fie publicat foarte curând într-un volum colectiv dedicat temporalității, secolul nostru nu este diferit de secolul vitezei decât prin factorul numit „accelerare” (de aceea l-am și numit în textul respectiv: „secolul accelerării”). Idolatrizarea vitezei de mișcare sau de lucru în general ne-a adus în situația în care noi oamenii nu mai suntem în stare să internalizăm beneficiile și pericolele generate de schimbările foarte rapide din orice sector de activitate.
Prin urmare, n-aș putea încheia altfel acest eseu decât printr-o rugăciune specială, în spiritul unei invocații (ironice) cvasi-platoniciene către toți idolii secolului al XXI-lea, secol al cărui idol suprem pare a fi Inteligența Artificială, o sintagmă destul de vagă de altfel, în spatele căreia se ascund o sumedenie de alți idoli:
„Idoli ai mașinilor noastre vorbitoare, Idoli ai pasiunii noastre pentru progresul tehnic, Idoli ai fatalității descoperirilor și ai inconștienței minunilor noastre, ne rugăm pentru Voi, care vă consumați pe rugul vostru de lumină. Rugăm pe Domnul aparatelor fotografice, al microfoanelor, al proiectoarelor de lumină, acești noi sori ai universului nostru interior, să nu ne facă asemănători nici vouă, nici mulțimilor ce și-au pierdut memoria, fascinate de ecranul fosforescent al cavernelor, ca acei condamnați cărora, tăindu-li-se pleoapele, au fost siliți să privească lămpile. Amin!”[21]
Dacă vom fi sclavii acestor idoli sau dacă vom născoci alții mai buni, s-ar putea să nu mai depindă atât de mult de gândirea și de creativitatea noastră, expresiile ultime ale umanității, pe care am ajuns să le externalizăm într-un mod din ce în ce mai lipsit de scrupule. Pentru că în legătură cu asta trebuie să fim foarte siguri: din vârtejul eonilor vor țâșni noi idoli, la fel ca la extragerea de la loterie. Rămâne însă de văzut dacă vor fi cei „câștigători” pentru omenire.
[1] Jean-Luc Marion, Idolul și distanța. Cinci studii, Humanitas, București, 2007, p. 24.
[2] Ibidem, p. 26.
[3] Friedrich Nietzsche, Știința veselă, în Opere complete, vol. 4, Editura Hestia, Timișoara, 2001, p. 241.
[4] Ibidem, p. 250.
[5] Constantin Georgescu, Simona Georgescu, Theodor Georgescu, Dicționar grec-român, vol. IV, Editura Nemira, București, 2021, p. 64.
[6] Roger Scruton, Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, Humanitas, București, 2011, p. 138.
[7] Cf. Francis Bacon, Noul organon, Editura Academiei R.P.R., București, 1957, p. 42. („Idolii tribului îşi au izvorul în însăşi natura omenească şi în însuşi neamul său în genul omenesc. Căci este fals că simţurile omului sînt măsura lucrurilor; dimpotrivă, toate percepţiile, fie ale simţurilor, fie ale minţii, sînt pe măsura omului şi nu pe măsura universului”)
[8] Cf. Ibidem, p. 42 („Idolii peşterii sînt idolii omului individual. Căci fiecare (pe lîngă erorile comune naturii omeneşti în general) are o peşteră sau vizuină a lui, care refractă şi tulbură lumina naturii; datorită unor cauze diferite ca: natura proprie şi particulară a fiecărui individ, educaţia, convorbirile, lecturile şi autoritatea acelora pe care îi stimează şi îi admiră; […]”)
[9] Cf. Ibidem, p. 42 („Există de asemenea idoli formaţi prin convieţuirea și asocierea oamenilor, pe care îi numim idolii forului, din cauza relaţiilor şi tovărăşiei oamenilor. Căci oamenii se asociază prin vorbire; şi cuvintele sînt impuse lucrurilor potrivit cu felul de a gîndi al mulţimii. Şi de aceea reaua şi nepotrivita alegere a cuvintelor împiedică într-un chip uimitor activitatea intelectului.”)
[10] Cf. Ibidem, p. 51 („Idolii teatrului sau ai teoriilor sînt mulţi şi probabil vor fi încă mult mai mulţi. Căci dacă, timp de multe secole, spiritele oamenilor n-ar fi fost ocupate cu religia şi teologia, dacă guvernările civile (îndeosebi monarhiile) n-ar fi fost potrivnice unor asemenea noutăţi, chiar în materie de teorie, aşa că oamenii se dedică acestora cu primejdia şi păgubirea situaţiei lor, şi nu numai că sînt nerăsplătiţi, dar sînt şi expuşi la dispreţ şi la invidie, fără îndoială că s-ar fi născut multe alte secte filozofice, asemenea acelora care au înflorit în mare varietate odinioară printre greci. […] Şi în fabulele acestui teatru se observă acelaşi lucru care se găseşte în teatrul poeţilor, anume că naraţiunile inventate pentru scenă sînt mai închegate, mai elegante şi mai pe placul ascultătorilor decît naraţiunile adevărate ale istoriei.”)
[11] Ibidem, pp. 48-49.
[12] Ibidem, p. 54.
[13] Cf. Fritjof Capra, Taofizica. O paralelă între fizica modernă și mistica orientală, Editura Tehnică, București, 2004.
[14] Cf. Jean Guitton, Dumnezeu și știința, Editura Harisma, București, 1992.
[15] Cf. Frank J. Tipler, Fizica nemuririi. Dumnezeu, cosmologie modernă și învierea morților, Editura Tehnică, București, 2008.
[16] Francis Bacon, op. cit., pp. 46-47.
[17] Ibidem, p. 47.
[18] Roger Scruton, op. cit., pp. 138-139.
[19] Paul Guth, Scrisoare deschisă idolilor, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R., București, 1969, p. 8.
[20] Ibidem, pp. 13-14.
[21] Ibidem, p. 14.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Veșnica reîntoarcere a idolilor” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 9/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
