Liviu I. Cocei
Un preludiu euforistic[1]
A scrie o carte de filosofie – în imensitatea bibliografică de care dispunem – şi a o publica seamănă cu „nonsensul” rostogolirii prin agora a butoiului cinicului Diogene, care se prefăcea că munceşte tot împingându-l încoace şi-ncolo. Astfel, pentru unii, cartea de faţă reprezintă doar o luare în râs a celorlalte activităţi umane, în timp ce pentru alţii poate însemna altceva: o punere între paranteze a preocupărilor zilnice, un interludiu existenţial şi, deci, o invitaţie la meditaţie. Acestora din urmă li se adresează aceste rânduri.
*
Consumul excesiv de idei fără sare, zahăr şi grăsimi dăunează grav stării dumneavoastre de spirit. Căci de aceasta din urmă depinde cât aţi înţeles din faptul că.. printre aceste simple rânduri zac tăinuite nărăvaşele-mi gânduri.
*
Apropieri paronimice. În cazul anumitor cuvinte, relaţia de paronimie nu este întotdeauna la fel de diferită ca sens. De pildă, a performa şi a perfora sugerează o apropiere interesantă. Pentru a performa trebuie să depăşeşti sau să pătrunzi diverse straturi succesive ale realităţii sociale şi ale gândirii. Altfel spus, trebuie să le perforezi. În aceeaşi ordine de idei, la fel de interesant mi se pare şi cuplul erudit/erodat, pe care cred că nici nu trebuie să-l mai explic.
*
Orice om are un al şaselea simţ, chiar dacă toată viaţa îi poate rămâne ascuns. Nu mă refer neapărat la simţul prin care unii comunică cu spiritele sau la cei care prezic cutremure, ci la simţul răspunderii, simţul onoarei, simţul măsurii, simţul empatic sau simţul umorului.
*
Dacă am avea o gândire panoptică, nicicând nu ne-am purta unul altuia pică.
*
„Filosoful-rege” nu e acelaşi cu „regele-filosof”. În timp ce primul e omul-total, care-şi poate găsi fericirea chiar şi numai în el însuşi, al doilea este doar un administrator genial.
*
Nu înţeleg precis semnificaţia anunţurilor de genul: „acesta este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare.” sau „e doar un banc, tratează-l ca atare”. Cum poate fi „asemănarea cu persoanele reale pur întâmplătoare” şi cum adică „să-l tratăm ca atare”?!.. Aha! Pesemne că anunţurile sunt un fel de alibiuri în faţa unor posibile acuzaţii venite din partea celor lipsiţi de spiritul ironic sau de simţul umorului, ele reprezentând semnalul că trebuie să ne pregătim să râdem şi să tratăm totul cu neseriozitate! Acum pricep scopul acelor hohote de râs stereotipice de pe fundalul serialelor de televiziune. Şi eu care credeam că râsul autentic se declanşează în sine şi pentru sine şi că trebuie să fie sincer…
*
Elogiul oralităţii. Uneori, când citesc, se întâmplă să nu fiu foarte receptiv la subiectul în cauză. Indiferent de puterea de concentrare, în cadrul textului mă confrunt cu o oarecare neînţelegere a ceea ce a vrut de fapt autorul să transmită, deoarece nu cunosc tonul pe care şi-a exprimat ideile. Această lacună face ca interpretarea să devină nesigură şi, deci, relativă la subiectivitatea celui care citeşte textul respectiv. De exemplu, atunci când exclam „Constantin!”, putem înţelege atât că subiectul este numit pur şi simplu, în semn de prezenţă, cât şi că e chemat pentru a îndeplini o sarcină oarecare. Prin urmare, cine citeşte inclusiv aceste rânduri poate că ar trebui să recunoască felul în care eu însumi nuanţez prin inflexiunile vocii accepţiunile cuvintelor. Altfel spus, dacă debitul verbal şi tonalitatea vocii mi-ar fi recunoscute, cititorul ajungând chiar să şi respire odată cu mine, abia atunci probabil că voi fi înţeles mai bine.
*
„E greu să fii creator!” – Aşa grăieşte prejudecata mundană, când, de fapt, nu e greu decât în condiţiile impuse de ceilalţi! Apoi, o altă piedică vine din prejudecata „cărţile se fac din cărţi”. Se prea poate, dar şi oamenii se nasc din oameni şi, cu toate acestea, nu sunt deloc aceiaşi!
*
Oare ce vor spune oamenii dacă voi umbla desculţ prin oraş, aşa cum obişnuia Socrate să se plimbe prin agora? Fără îndoială, vor crede că mi-am pierdut încălţă-minţile.
*
Statutul ontologic al gânditorului: a fi activ şi a fi în repaos în acelaşi timp. Există cel puţin trei modalităţi prin intermediul cărora îmi face plăcere să mă ridic la nivelul acestui statut: plimbarea cu bicicleta, pentru că mă pot odihni pedalând; pescuitul sportiv, deoarece îmi oferă răgazul meditaţiei şi mă învaţă ce e răbdarea, fără a-mi pierde însă simţul pragmatic; audiţia muzicii preferate, în timpul căreia experimentez, în solitudine, ceea ce numim furtună în creier[2].
*
Unui tânăr care se pregătea să-i urmeze lecţiile şi nu ştia ce trebuie să aducă, filosoful cinic Antistene îi spuse să vină „«cu o foaie nouă, cu o pană nouă şi o tăbliţă nouă», făcând aluzie totodată la «mintea» pe care s-o aducă”[3]. Ca atare, filosofia este probabil singurul domeniu în care poţi şi trebuie să vii complet nepregătit. Însă, pentru că renunţarea la prejudecăţi, respectiv suspendarea întregii educaţii primite sunt dificil de realizat, puţini sunt pregătiţi pentru a face filosofie.
*
Spectacolul gândirii. Unora le place să treacă prin foc, să se aşeze pe cioburi de sticlă ori să umble desculţi pe cărbuni aprinşi. Mie îmi place să intru în polemică. E felul meu de a-i determina pe ceilalţi să simtă cu intensitate cum le bate inima în piept.
*
Oamenii pun totul pe seama experienţei lor necercetate, închipuindu-şi că valorile şi lucrurile, în general, sunt din ce în ce mai deteriorate, deficitare, degradate, destabilizate… Iar asta în condiţiile în care trăitorii din ziua de azi sunt cei mai ghift-uiţi[4], mai amuzaţi, mai educaţi şi mai răsfăţaţi din întreaga istorie cunoscută. Dar la ce altceva ne-am putea aştepta?! Necunoscând gustul divin al mierii filosofiei, doar aşa poate cugeta trestia-de-zahăr pascaliană.
*
Unii visează să devină o stea, în jurul căreia să graviteze o lume. Eu mi-aş dori, în schimb, să devin o supernovă, să absorb întreaga lume în mine însumi.
*
A fi talentat înseamnă a stăpâni o anumită tehnică. A fi artist presupune şi altceva. Dacă ai tehnică, dar nu şi acest altceva, nu eşti decât un bun meşteşugar. Iar dacă ai altceva-ul şi nu deţii nicio tehnică eşti, eufemistic spus, un geniu neînţeles.
*
Structura vechii zicale „spune-mi cu cine umbli ca să-ţi spun cine eşti” a fost însuşită în sensuri diverse, până şi de bucătari sau de nutriţionişti: „spune-mi ce mănânci ca să-ţi zic cine eşti”. În spiritul acestei zicale şi al cărţi de faţă, lansez şi eu expresia omonimă: „spune-mi cu ce glume te amuzi ca să-ţi zic ce fel de ironist eşti”.
*
Crochiu. A picta surâsul lui Momus, la fel cum e cel al Giocondei, însă numai din condei. Acesta e ţelul subsemnatului Cocei[5].
[1] Aceste fragmente au apărut în chip de preliminarii ludice la eseurile reunite în cartea mea de debut: Surâsul lui Momus. Eseuri de ironologie aplicată în filosofie și științele sociale, Editura PIM, Iași, 2015, pp. 15-20.
[2] Brainstorming-ul este o metodă de stimulare a creativităţii indivizilor unui grup, ce se bazează pe libertatea de exprimare a ideilor acestora.
[3] Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Polirom, Iaşi, 1997, p. 194.
[4] Joc de cuvinte între cuvântul englezesc gifted (înzestrat, talentat) şi cuvântul românesc ghiftuit (îmbuibat).
[5] Notă pseudo-biografică: Doar pentru a consemna vechimea numelui, menţionez că predecesorul împăratului Traian (cuceritorul Daciei) se numea Marcus Cocceius Nerva. Apoi, aşa cum Socrate se mândrea cu faptul că mama sa era moaşă şi că, filosofând, practica şi el aceeaşi meserie (Theaitetos 149a), pot spune la rându-mi, ţinând cont de meseriile părinţilor mei (croitoreasă şi electrician), că îmi croiesc stilul cu o migală prin care nu vreau să-mi curentez cititorii (cum spune Menon despre „atacul de torpilă” al lui Socrate), ci doar să-i electrizez.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Un preludiu euforistic” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 