ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Liviu I. Cocei

Tronul înțeleptului, între refugiul umbros și lumina soarelui

Sotto-voce. – Ne-așezăm la umbră pentru a ne odihni. Temperatura se măsoară, de obicei, la umbră. Vederea se limpezește la umbră și se întunecă la soare. Adam și Eva au cunoscut Binele și Răul la umbra unui pom. Buddha a găsit iluminarea la umbra unui copac. Socrate și-a sedus discipolii de undeva din umbră, la figurat și uneori la propriu: de pe la marginea pieței, respectiv din marginea intereselor arzătoare ale zilei. E de remarcat faptul că orice proces de recrutare presupune o captare a atenției, implicând deci un anumit nivel de seducție, de extragere din mulțimea oarbă axiologic, pe căi mai puțin umblate, aflate adeseori în obscuritate. Este ceva romantic în orice act de convingere, întrucât maestrul acționează oarecum discret, ca și cum ar deține un mare secret. De aceea îl putem găsi stând în umbră, ca un vânător, șoptind ceea ce este cu adevărat valoros. Maestrul are menirea de a cuceri și de a ademeni inimile dar și mințile înspre zone umbroase, ferite de privirile fals curioase ale celor mulți și grăbiți. În felul acesta proceda Socrate prin ironia sa filosofică. Iată cum a fost captivat Xenofon de farmecul său:

„Într-o noapte târziu, pe când era tânăr, mergea pe o alee dintre două clădiri destul de apropiate, de piaţa ateniană. Dintr-odată, un străin misterios cu un baston de lemn i-a blocat calea. O voce a întrebat din întuneric:

«Știi cumva unde ar trebui să meargă cineva care vrea să cumpere diverse bunuri?». Xenofon a răspuns că se aflau chiar lângă agora, cea mai bună piaţă din oraș. Acolo puteai cumpăra orice produse dorea inima ta: bijuterii, mâncare, îmbrăcăminte și așa mai departe. Străinul a făcut o scurtă pauză înainte de a pune o altă întrebare: «Atunci, unde poate merge cineva pentru a învăţa cum să fie un om bun?».

Xenofon a fost uimit. Personajul misterios care a coborât bastonul și a pășit în afara umbrei s-a prezentat ca fiind Socrate. Socrate a spus că amândoi ar trebui să încerce să descopere cum să devii o persoană mai bună, pentru că acest lucru este, cu siguranţă, mai important decât să știi de unde poţi cumpăra bunuri materiale. Așa că Xenofon a plecat cu Socrate, devenind unul dintre cei mai buni discipoli și prieteni ai săi.”[1]

Astfel de momente anecdotice, relatate și de Diogenes Laertios, converg către acea spusă a lui Hegel, „Pasărea Minervei își ia zborul totdeauna în amurg”. Cu alte cuvinte, înțelepciunea se trezește atunci când umbra devine atotstăpânitoare. În liniștea întunericului toate prejudecățile și judecățile de valoare parcă dispar, devenind neutre axiologic, după cum se exprimă metaforic același Hegel când zice că „noaptea, toate pisicile sunt gri”. Întinderea nesfârșită a nopții lasă loc gândirii să lumineze cele mai obscure cotloane ale conștiinței, într-o manieră lipsită de anxietățile, inhibițiile și frustrările de peste zi. „Tabla ștearsă”, pe care subzistă categoriile intelectului și pe care se întipăresc apoi toate experiențele, este probabil neagră. Și avem nevoie de o astfel de „tablă” pentru a ne însuși temeinic cunoașterea. Filosoful cinic Antistene a sugerat acest lucru atunci când i s-a adresat criptic unui discipol căruia îi spusese să vină „«cu o foaie nouă, cu o pană nouă şi o tăbliţă nouă», făcând aluzie totodată la «mintea» pe care s-o aducă”[2]. Nu poți să înveți cu adevărat decât în măsura în care știi să și uiți, să lași în umbră tot ceea ce crezi că știi foarte bine.

*

Exerciții filosofice. E o vară intens colorată în coduri de atenționare meteo, în special de caniculă: galben, portocaliu și roșu. Dar ce putem face dacă umbra nu ne mai ajută să ne răcorim, sub orice fel de copaci ne-am așeza? Putem trișa, ale(r)gând să mergem la munte sau la mare, sau ascunzându-ne între pereții groși ai clădirilor istorice. Dar problema de fond ar rămâne. Și astfel, pentru cei puternici și cutezători, propun două exerciții filosofice aplicate mai ales în luna lui „Cuptor”. De ce? Pentru că înțelepciunea îi iubește pe cei care îndrăznesc:

1) Confruntarea cu arșița:

Pare contraintuitiv, dar știm de mult timp că ceaiul fierbinte este un remediu împotriva căldurii excesive, nicidecum „răcoritoarele” de tipul înghețatei sau a berii. În mod similar, toropeala se poate combate prin diverse eforturi de călire a corpului. Despre Diogene din Sinope știm că „vara se tăvălea pe nisipul fierbinte” pentru a suporta mai ușor efectele soarelui arzător. În chip aluziv, filosoful cinic îi ceruse lui Alexandru cel Mare „să nu-i ia lumina soarelui”, ceea ce poate fi de preț și în sens propriu-zis. Astfel, putem înfrunta canicula prin expunere directă, chiar în miezul zilei, dar pentru perioade foarte scurte de timp. Să zicem, zece minute la un interval de două-trei ore ne va face să apreciem altfel atmosfera din locuință, cam ca în bancul acela cu evreul care se plângea că trăia îngrămădit în propria casă. Pe măsură ce repetăm exercițiul și ni se pare insuportabil să călcăm pământul fierbinte, putem recurge și la un exercițiu de imaginație de genul acesta: să spunem că faci primii pași pe o planetă ostilă recent descoperită, sau călătorești spre centrul Pământului. Indiferent de situația imaginată în acest praemeditatio malorum, suplimentar, poți rememora sau apela la anumite vorbe de duh relevante, cum grano salis, cum ar fi aceasta: „Sfinții trăiesc în flăcări; înțelepții, alături de ele.”[3] În fond, în absența flăcărilor nu trăiește nici dracul…

2) Distanțarea cognitivă:

Stoicii și epicurenii aveau în comun mai multe concepții, una dintre acestea fiind faptul că reprezentările mentale distorsionează realitatea prin exagerare. „Suferim mai mult în imaginație decât în realitate”, zicea Seneca. Ce înseamnă asta? Să ne gândim doar la prognozele meteo, de unde aflăm că temperaturile „resimțite” vor fi mai mari decât cele reale. Apoi, reclamale au menirea de a exagera importanța unei anumite nevoi pentru a ne face să cumpărăm produsele respective: aparate de aer condiționat, lăzi de bere etc. Glumele, sporesc și ele „temperaturile resimțite” peste măsură, ca în imaginile pline de haz despre insuportabila căldură care „ne topește”. Prin „distanțarea cognitivă”, cum o numește Donald Robertson, se urmărește schimbarea perspectivei asupra lucrurilor, nicidecum anularea realității supărătoare, după cum pare a tinde gândirea deziderativă. Vizionați, așadar, filme cu tematici de iarnă sau citiți povești care vă transpun estetic în mijlocul iernii. Canicula nu va dispărea, dar impresia că lumea se topește, da. (P.S. Aceste recomandări nu se adresează celor care au certe afecțiuni confirmate de către medic: cardiace ș.a.m.d.)

*

A vedea lumea în alb și negru. Ne-am obișnuit atât de mult cu imaginile în culori încât aproape că am uitat că, la începuturi, atât fotografiile, cât și imaginile în mișcare erau doar alb-negru. Dar, în mod ironic, astăzi parcă suntem mai lipsiți de nuanțe decât în vremea în care vedeam filmele numai în non-culori sau decât atunci când contemplăm nostalgic vechile albume foto ale părinților și bunicilor noștri. Pe măsură ce televizoarele și monitoarele computerelor au redat tot mai multe culori, am devenit tot mai orbi din punct de vedere axiologic, deși s-ar putea să fie o falsă impresie ideea că ar fi atât de recent acest „maniheism”. Cu sute de ani în urmă, Baltasar Gracián își nota următoarele constatări: „Jumătate de lume râde de cealaltă jumătate, în prostia tuturora. Sau totul e bun, sau totul e rău, după păreri; unul gonește după ceea ce altul prigonește”[4]. În contextul acesta, recomandarea sa era prudența, o formă circumspectă de amânare, foarte diferită de termenul inventat de englezi de procrastinare: „Nu face caz din non-caz. Așa cum unii din toate fac haz, așa fac alții caz din toate: vorbesc totdeauna cu importanță, iau toate de bune, făcând obiect de dispută și mister din orice”[5]. Și Nietzsche, care-l admira pe călugărul erudit spaniol, vorbea despre o așa-zisă „manie a contrastelor” referindu-se la modul binar de a vedea lucrurile:

„Observarea generală, inexactă vede contraste în natură (ca, de ex., «cald şi rece») peste tot unde nu sunt contraste, ci doar diferenţe de grad. Acest prost obicei ne-a ispitit să îndrăznim a înţelege şi a analiza acum chiar şi natura intimă, lumea spiritual-morală, conform unor astfel de contraste. Nespus de multă durere, aroganţă, duritate, înstrăinare, răceală au intrat în afectul uman prin faptul că ni s-a părut că vedem contraste în loc de nuanţe”[6].

A vedea lumea în alb și negru este, prin urmare, o foarte veche meteahnă umană, de care filosofia s-a mirat și s-a preocupat încă din zorii gândirii sistematice, indiferent de subiectul analizat. Nicio discuție filosofică n-a abordat în mod simplist esența sau realitatea unei valori. Fericirea, de exemplu, atunci când este trecută prin filtrul interogațiilor de tip socratic, înțelegem bine că nu poate fi privită în alb și negru. Iată doar un fragment în care Socrate, în dialog cu Eutidem, ajunge și la problematica aceasta:

„— Totuşi, Socrate, cred că fericirea e neîndoios o binefacere.
— Da, numai dacă şi ea n-ar fi rezultatul unor bunuri îndoielnice.
— Cum, Socrate, cum, să fie şi fericirea întemeiată pe bunuri nesigure?
— Nu, fericirea n-ar fi nestatornică, dacă n-ar consta din frumuseţe, putere, bogăţie, glorie şi altele de acest fel. 
— Dar, zise Eutidem, acestea fac parte din fericire şi ea n-ar fi cu putinţă fără ele.
— Bine, răspunse Socrate, însă să adăugăm şi relele ce rezultă de aici pentru oameni. 

Mulți, știi, pier din pricina frumuseții, devenind victime ale admiratorilor; mulți, bizuindu-se pe forța lor, au întreprins acțiuni ce le depășeau puterile și au avut parte de suferințe de negrăit. Pe mulți alții i-au nenorocit averile nemăsurate, căzând pradă propriei lor cupidități, pe mulți, în sfârșit, i-au ruinat faima și puterea politică de care se bucurau.” (XENOFON, Amintiri despre Socrate, Cartea IV, 2)

În orice perspectivă a fericirii ne-am situa, este mai bine să stai în umbră și să nu strălucești prea tare. Cel care este prea harnic va primi mai mult de muncă. Cel care știe multe va fi copleșit de solicitările celor care știu mai puțin. Cel care este prea bun va fi mereu provocat să demonstreze că poate fi doar bun. Cel care este fericit, să țină secretul; sau măcar să păstreze discreția.

*

Ce se așteaptă și ce nu se așteaptă de la un muzician sau de la orice alt artist. Daniel J. Levitin, scriitor, rocker și producător de discuri, descrie foarte bine relația dintre muzician și meloman, dar și de ce ne place un anumit gen muzical, iar la un moment dat explică și cât de mult poate fi întinsă coarda așteptărilor și a surprinderilor cu care sunt provocați receptorii estetici:

„… muzica este sunet organizat, dar organizarea trebuie să implice unele elemente neașteptate, altminteri, din punct de vedere emoțional, este plată, automată. Prețuirea muzicii e strâns legată de capacitatea noastră de a învăța structura pe care se întemeiază muzica noastră preferată – echivalentul gramaticii din limbile vorbite sau din vorbirea prin semne – și de a face previziuni în privința a ceea ce urmează. Compozitorii izbutesc să impregneze muzica de emoție pentru că știu care ne sunt așteptările, iar apoi, în mod absolut deliberat, controlează momentele în care se împlinesc și în care nu se împlinesc aceste așteptări. Încântarea, fiorii și lacrimile pe care ni le aduc muzica sunt rezultatul manipulării măiestre a așteptărilor noastre de către un compozitor iscusit și de către cel care interpretează muzica”[7].

După aceea, într-un capitol ulterior, autorul oferă exemplul foarte elocvent următor:

„Să presupunem că faceți autostopul din Davis, California, până la San Francisco. Vreți ca persoana care vă ia în mașină să meargă pe traseul normal, pe autostrada 80. Ați putea accepta câteva scurtături, mai ales dacă șoferul e prietenos, demn de încredere și spune deschis ce face. («O să o iau pe aici, pe Zamora Road, ca să evit niște lucrări de construcție pe autostradă.») Dar dacă șoferul vă duce pe drumuri lăturalnice fără să dea nici o explicație și ajungeți într-un punct în care nu mai vedeți nici un indicator, este clar că nu vă veți simți în siguranță. Desigur, oameni diferiți, cu personalități diferite, vor reacționa diferit la asemenea călătorii neprevăzute, muzicale sau automobilistice. Unii reacționează intrând în panică («Stravinsky ăsta o să mă omoare!»), iar alții reacționează la emoția descoperirii cu un simț al aventurii («Coltrane face ceva ciudat, dar, la naiba, nu cade cerul dacă mai zăbovesc pe aici puțin, pot să-mi păstrez eul armonic și, la nevoie, pot găsi calea înapoi către realitatea muzicală»)”[8].

Pe baza acestor considerente, putem înțelege destul de bine controversele care s-au iscat în jurul concertelor Coldplay din România, în care solistul Chris Martin l-a invitat pe scenă pe cântărețul de manele Babasha. Ceea ce nu par a fi înțeles membrii trupei (și nici cei din stafful lor și mulți alții) atunci când au mimat un cântecel alături de invitatul surpriză este faptul că nu persoana și nici etnia nu au fost vizate prin dezaprobări și fluierături, ci tocmai maneaua în sine. Dacă ar fi fost invitat Ștefan Bănică Jr., Alex Velea sau Connect-R, oare ar mai fi fluierat cineva? Posibil, dar improbabil. Desigur, gestul inedit vine în spiritul toleranței și al grijii pentru „comunitățile marginile”, dar oare nu le-a atras nimeni atenția că manelele sunt un real fenomen de masă în România? Că o largă majoritate ascultă acest gen și, deci, foarte mulți români nu au o problemă cu asta?! Nu i-a șoptit cineva că cei care au venit pe stadion să asculte pop-rockul lor molcom fac parte tocmai dintr-o „comunitate marginală”, estetică, nu etnică? Că, de fapt, rockerii în general sunt o comunitate marginală în România? Sunt întrebări care par a fi pur retorice, dar orice meloman care a asistat la momentul complet neașteptat de pe stadion știe și simte că n-a fost în regulă. Dezamăgirea auditorilor a fost epică, în timp ce artiștii s-au făcut de pomină. A fost ca atunci când ești invitat la masă și, din curtoazie față de gazdă, ești nevoit să mănânci și sarmalele alea în foi de varză care îți provoacă disconfort. Un epicurean constrâns să se bucure de o plăcere pe care nu o agreează ar exclama ceva de felul următor: Nu sunt supărat pentru ce mi-ai spus și nici pentru ce mi-ai făcut. Sunt supărat pentru că am pierdut un prieten.

Un exemplu nefericit oarecum similar (sau mai puțin inspirat, să-i zicem) vine din partea unei alte formații britanice. În anii ’70 ai secolului trecut, Queen era faimoasă pentru albumele conceptuale, cu piese intercalate în mod inteligent, în care contrastele se îmbinau armonios, sub multiple aspecte.[9] Însă, după aceea, la începutul anilor ’80 apărea Hot Space, un album colorat, din pricina căruia formația a pierdut destul de mult. Nu foarte mult, deoarece Queen era deja consacrată, iar reacțiile negative din partea publicului și a criticilor nu mai contau atât de mult. „It’s only a bloody record. People get so excited about these things.”, spunea Freddie Mercury într-un concert din 1982 (la Milton Keynes), încercând să se justifice cumva în fața mulțimii de fani. De ce a fost afectată atunci imaginea trupei? În primul rând pentru că era un album complet diferit, într-un sens nu tocmai plăcut pentru fanii trupei, în care se îmbinau mai multe genuri: funk, pop-rock, disco, R&B. Desigur, formația era cunoscută încă de la începuturi pentru influențele exotice, neobișnuite scenei rock, dar melodiile „prea disco” de pe Hot Space au fost percepute ca fiind „prea mult”. Efectul a fost că formația Queen a pierdut în anii ce au urmat o parte din fani, în mod special din SUA, unde nici măcar nu au concertat în anii ’80. Concluzia simplă este că despre gusturi întotdeauna se discută și că artistul nu poate fi complet paralel cu receptivitatea estetică a publicului său.

[1] Donald Robertson, Cum să gândești ca un împărat roman. Filosofia stoică a lui Marcus Aurelius, Editura Seneca, București, 2021, pp. 16-17. A se vedea și Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Cartea a II-a, 6, 48.

[2] Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Polirom, Iaşi, 1997, p. 194.

[3] Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, Humanitas, București, 1991, p. 17.

[4] Baltasar Gracián, Oracolul manual și arta prudenței, în Cărțile omului desăvârșit, Humanitas, București, 1994, 101.

[5] Ibidem, p. 121.

[6] Friedrich Nietzsche, „Călătorul și umbra sa”, în Opere complete: Omenesc, prea omenesc, vol. 3, Editura Hestia, Timișoara, 2000, p. 392.

[7] Daniel J. Levitin, Creierul nostru muzical: știința unei eterne obsesii, Humanitas, București, 2010, p. 127.

[8] Ibidem, pp. 263-264.

[9] De exemplu, ca formă, intensitatea sonoră excesivă coexista alături de cea delicată, pe același album sau chiar în cadrul aceleiași melodii. Apoi, ca primă impresie erau deosebite imaginile albumelor ca atare. Titlul celui de-al patrulea, A Night at the Opera, contrasta cu albul imaculat al copertei. În mod similar, A Day at the Races se opunea estetic copertei negre. Pe scenă, Freddie Mercury purta tot felul de costume, complet albe sau exclusiv negre (vezi Live at the Rainbow ’74, Hammersmith Odeon ’75), de arlechin alb-negre sau bicolore (Live at Earl’s Court ’77; Live in Houston ’77), ori jumătate albe-jumătate negre ca în clipul video We are the Champions. Cât despre conținut, de pildă, în miezul complexei piese The March of the Black Queen, de pe albumul Queen II, apăreau și versurile „I reign with my left hand I rule with my right I’m lord of all darkness I’m queen of the night”. Dualitatea sexuală a solistului transpărea într-o manieră foarte bine sublimată și era gustată de public.

INDICAȚII DE CITARE:

Liviu Cocei, „Tronul înțeleptului, între refugiul umbros și lumina soarelui” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.