„Ți-e silă și de zilele tale…”
Preludiu reflexiv la malul mării. Dacă aspirația spre fericirea umană este dorul inconștient după existența apoasă intrauterină, atunci marea poate fi considerată o precondiție a ei.
Obișnuim să vedem evoluția ca pe un proces biologic ascendent, de îmbunătățire a calității vieții în ansamblu. Evoluția înseamnă, desigur, adaptare la mediu, sau la ceea ce se arată potrivnic, dar mi-e greu să înțeleg de ce la un moment dat viața a pășit pe uscat și „a văzut că e bine”. Poate că existența pur terestră este un fel de exil. Balenele și delfinii cred că au înțeles asta atunci când s-au reîntors în larg. Și probabil că nici un animal nu se simte atât de bine în mediul său acvatic ca meduza. O specie numită Turritopsis Nutricula se pare că „a descoperit” secretul nemuririi, la propriu. Deși îmbătrânește și se îmbolnăvește, posedă abilitatea de a inversa procesul de degradare. Iată „eterna reîntoarcere a identicului” în natură. Poate că în evoluția noastră, o parte dintre noi nu vor fi plecat pe Marte sau în cine știe ce parte a cosmosului, ci se vor fi întors în mare.
Ascultând glasul cald al relaxării, val după val sau într-o scoică a mării, să așteptăm edificarea sublimă spre dulcea chemare din îndepărtarea zării.
*
Expresia „a-ți fi silă și de zilele tale”, pe care mama mi-o repeta ca un reproș în momentele relaxante ale copilăriei mele, îmi sună destul de diferit astăzi, când inactivitatea nu-mi mai pare a fi atât de odioasă, ba chiar aș zice că ar trebui să învățăm cum să o cultivăm; căci nu-i ușor să stai degeaba – după cum afirma Oscar Wilde: „Inactivitatea este o treabă foarte grea. Întotdeauna se găsesc mulți care se străduiesc să te pună la muncă”[1]. Însă nu la a zăcea pur și simplu vreau să mă refer, ci la un tip de nemișcare asociat cu stări meditative care ne transportă spre lumi noi sau către noi înșine. Dulcele far niente de pe malurile calde ale Italiei reprezintă reperul estetic desăvârșit al neclintirii în fața agitației devenirii. Este ca și cum ne-am imagina în postura ființei „mișcătorului nemișcat” al lui Aristotel. În spatele unei astfel de pasivități nu stă lenea sterilă sau lipsa de chef, nici oboseala, ci ceva care fermentează fără a ști exact ce urmează să iasă din starea embrionară cu pricina.
Cel mai bine mă relaxez nu în pauzele dintre orele de curs sau de seminar, nu în zilele libere sau în concedii, nici măcar în vacanțele cele mai exotice. Cel mai plăcut este atunci când ar trebui să muncesc și nu o fac. Fie că sunt prins într-o activitate non-lucrativă domestică, fie că sunt ocupat cu alte probleme decât cele specifice îndatoririlor mele cotidiene, nu există nimic mai plăcut decât să mă abat de la acestea din urmă. Iar uneori chiar și o stare de sănătate precară îmi oferă un bun prilej pentru destindere, în primul rând pentru că boala impune o detașare fermă de obișnuințele zilei și o concentrare mai mare pe propriul sine. Într-un astfel de context tind să-l înțeleg și mai bine pe Epicur când susținea că bolile, indiferent cât de grave ar fi, pot fi suportabile, iar în anumite clipe, cum ar fi în amurgul lor, pot fi chiar plăcute.[2] Din nefericire, majoritatea operelor lui Epicur s-au pierdut în decursul istoriei, dar ceea ce riscăm să pierdem acum este tocmai ceea ce s-a păstrat în puținele sale texte rămase: înțelepciunea și practicile doctrinei Grădinii. Pierdem în fiecare zi din vedere valoarea contemplației, act pur și dezinteresat, prin definiție o marcă a inactivității creatoare. Și pentru că nu se supune eficienței, succesului sau profitului, contemplația ne apropie cel mai mult de fericirea autentică. Dar nu doar starea contemplativă ne aduce plăcerea specifică pe care o viza Epicur. Jocul și artele sunt alte domenii de interes ale celor care obișnuiesc să trăiască în huzur și care nu se plictisesc dacă nu au nimic concret de îndeplinit. Poate că ar trebui, în acest sens, să reevaluăm valoarea muncii și a timpului liber, răsturnând raportul axiologic dintre acestea.
În perioda interbelică, filosoful britanic Bertrand Russell publica un text revelator pe această temă, din care reieșea ideea că munca este inferioară activităților cu care ne delectăm în timpul liber: „Vreau să spun, cu toată seriozitatea, că, în lumea modernă, credința în virtuozitatea muncii produce un rău imens și că drumul spre fericire și prosperitate constă într-o diminuare organizată a muncii”[3]. Și nu pentru că ar fi neplăcută munca trebuie discredită, ci pentru că este transformată în scop în sine, uitând lucrurile cu adevărat importante ale existenței umane, anume valorile-scop cardinale: binele, frumosul, adevărul.
Pentru Russell, de al cărui spirit raționalist nici nu ne putem îndoi, pur și simplu munca necercetată nu merită a fi prestată. N-are niciun sens să dai cu mătura în deșert. Mai mult decât atât, explică acesta, „timpul liber e esențial pentru civilizație, iar în perioadele străvechi timpul liber al celor puțini era posibil doar prin eforturile celor mulți. Dar eforturile lor erau valoroase nu pentru că munca e bună, ci pentru că timpul liber e bun. Iar prin tehnica modernă ar fi posibilă distribuirea în mod just a timpului liber, fără a vătăma civilizația”[4]. Russell sublinia aceste aspecte în 1932, în timpul marii crize, despre care considera că ar fi putut fi depășită dacă oamenii ar fi muncit mai puțin, nicidecum mai mult. Părinții, bunicii și străbunicii noștri, deși au muncit mai mult decât noi, au avut venituri mai mici, mai ales din cauza tehnologiei insuficient dezvoltate din acele vremuri. Or, astăzi este posibil să muncești mai puțin și să câștigi mai mulți bani, în perspectiva deschisă de noile tehnologii (nu vorbim aici de salariile disproporționat de mari ale unora, abuzive, în raport cu media salariilor din sistemul public). Demn de remarcat este faptul că timpul de lucru de patru ore pe zi, pe care noi abia acum îl luăm în calcul în mod serios, era gândit de filosoful britanic ca o soluție la șomaj, dar și la problema aproape inexistenței timpului liber la clasa muncitoare (despre cei care fac agricultură de subzistență nici nu mai vorbim). Deși afirmația că munca puțină va elimina inechitățile sociale și șomajul poate părea utopică, există o îndreptățire în convingerea lui Russell, mai ales că unele țări își permit astăzi să reducă semnificativ timpul de lucru (la șase ore pe zi sau la patru zile pe săptămână), fără a micșora salariile. De asemenea, reducerea de personal ar trebui pusă în practică numai și numai la cererea angajaților, a celor care, din diverse motive, nu își propun să muncească nici cu jumătate de normă. Pentru cei care se mulțumesc cu puțin, trebuie să existe și cred că este posibil să aibă un venit minim decent, de supraviețuire.
Într-o lume încă scindată între marxiști revanșarzi și capitaliști feroce, trebuie să fim cât se poate de pragmatici atât în „distribuirea justă a timpului liber”, cât și în privința diviziunii muncii. Dacă în ceea ce privește timpul liber fiecare avem propria viziune, despre muncă, de obicei, cădem de acord că este o activitate impusă, de nevoie realizată, indiferent dacă ne referim la munca fizică sau la cea intelectuală. Dar oare există activități lucrative care să fie în același timp și recreative? Cu siguranță, unii reușesc să-și găsească o slujbă care „îmbină utilul cu plăcutul”, dar este aceasta întotdeauna dezirabilă? Mă gândesc că un risc ar fi acela să nu mai facem distincția între zilele de muncă și cele libere. Din perioada pandemiei Covid-19 încoace munca de acasă (telemunca) ne-a arătat că foarte mulți angajați muncesc mai mult și nu mai reușesc să se detașeze de tensiunea sarcinilor de serviciu nici în afara programului, iar, pe de altă parte, productivitatea lor tinde să scadă din cauza faptului că nu se pot concentra la fel ca la birou, unde mediul profesional impune nu doar o anumită ținută, ci și o atitudine susținută. Pentru că „fac naveta” din bucătărie în camera de lucru, un filosof non-conformist îi ia ușor peste picior pe cei care s-au obișnuit să lucreze numai de acasă, numindu-i ironic „telenavetiști”. Însă ironia sa este mai degrabă amară, nicidecum gratuită sau răuvoitoare, acesta oferind câteva argumente solide pentru care ar fi mai bine să păstrăm distincția clară între muncă și acasă, deplasându-ne către serviciu în fiecare zi.[5]
Revenind asupra întrebării dacă există activități lucrative și recreative deopotrivă, să ne gândim la acele slujbe care nu îi constrâng pe angajați „să facă ceva anume”, „să atingă un target”, „să se încadreze în niște modele sau norme rigide” etc. Greu de găsit, dar acestea sunt și vor fi joburile viitorului. În ceea ce mă privește nu pot să mă gândesc decât la ramificații ale artei și ale filosofiei. Dar de ce să o alegi pe cea din urmă, de pildă? Și la ce bun să o studiezi dacă nu ești interesat să devii propriu-zis filosof sau un vajnic „căutător al înțelepciunii”? Căror scopuri mai poate servi acest domeniu în lumea dominată de inteligența artificială? Ca să răspunzi onest la astfel de întrebări trebuie să ai spirit liber. Un răspuns pe măsură, încă actual, îl preiau de la unul dintre gânditorii întemeietori ai pieței libere, Adam Smith, care vorbea la momentul respectiv despre o diviziune a muncii filosofice în contextul mai larg al progresului tehnologic mereu în ascensiune:
„Nu toate îmbunătățirile în materie de mașinării au fost însă invenții ale celor care au avut ocazia să le folosească. Multe îmbunătățiri au fost rezultatul ingeniozității constructorilor mașinilor, atunci când construcția acestora a devenit obiectul unei meserii anume; iar altele s-au datorat ingeniozității unor anumiți filosofi sau oameni ai speculației, al căror meșteșug nu este să facă ceva, ci să observe totul, și care, tocmai astfel, sunt adesea capabili să aducă laolaltă puterile celor mai îndepărtate și mai neasemănătoare obiecte. Odată cu progresul societății, filosofia sau speculația devine, la fel ca orice altă activitate, principala sau singura meserie sau ocupație a unei anumite clase de cetățeni. Și, la fel ca orice altă ocupație, este subdivizată într-un număr mare de ramuri diferite, fiecare dintre acestea constituind ocupația unui anumit grup sau unei anumite clase de filosofi; iar această subdivizare a domeniului filosofiei, cum se întâmplă în oricare altă activitate, are ca efect îmbunătățirea priceperii și economisirea timpului. Fiecare individ devine mai experimentat în propriul domeniu, cantitatea de muncă prestată per total e mai mare, iar astfel, crește considerabil cantitatea de știință”[6].
Cât de vizionar și de apropiat valoric este acest paragraf de ideea reducerii programului de lucru (fără afectarea veniturilor și a productivității), care, nu doar că poate spori cunoașterea în logica lui Adam Smith, dar îi poate angrena pe tot mai mulți oameni într-un fel de bresle sau de confrerii filosofice. La aproape un secol după textul subversiv al lui Russell, noi încă trăim într-o lume care muncește și se spetește inutil de mult, uneori în moduri pe care nici măcar nu le bănuim ori pur și simplu le ignorăm. De multe ori, ne rotim în spațiul de lucru așa cum Diogene din Sinope își împingea butoiul de colo-colo, de rușine să nu fie singurul care stă degeaba.
Tom Hodgkinson, un adept contemporan al filosofiei lui Epicur (deși autorul îmi pare a fi mai apropiat de felul cum înțelegeau cirenaicii plăcerea), reia tema muncii și a gestionării timpului liber într-o manieră ironică la adresa spiritului vremii, pe care-l surprinde în activitățile de zi cu zi ale multora dintre noi: „Revistele destinate deopotrivă bărbaților și femeilor se slujesc de teama de propriul nostru corp ca să ne trimită la acea cameră de tortură modernă care numește sală (de gimnastică). Ne chinuim toată ziua și la sfârșitul ei plătim plăcerea de a alerga pe o bandă rulantă!”[7] Observația poate părea frivolă și orientată doar spre adepții „pierderii timpului” în sălile de fitness, însă nu doar cei care se ostenesc să pună mușchi fără să se sinchisească să pună și suflet sunt vizați aici. Orice activități care presupun eforturi costisitoare (financiare sau de ordin fiziologic ori psihologic) și care îți răpesc posibilitatea de a fi autarhic sunt demne de a fi luate în vizor de Hodgkinson. Ceva asemănător afirmase și Nietzsche, în acest sens, atunci când îi numea sclavi pe toți cei care se plâng că nu au timp, în ciuda funcției și a averii pe care le dețin.
A îmbina utilul cu plăcutul ar trebui să însemne mai puțin ocuparea unui loc de muncă liniștit, lipsit de riscuri, cât mai ales umplerea timpului liber cu tot felul de jocuri creatoare și activități provocatoare, cum ar fi: să înveți să cânți la un instrument muzical (fără scopul de a deveni muzician), să obții permisul de conducere auto (fără intenția de a deveni șofer și chiar fără să-ți dorești o mașină personală), să ții o cuvântare publică pe o temă neobișnuită (fără să îți propui să primești vreun beneficiu social sau politic din asta), să ajuți pe cineva la întâmplare (fără să-l cunoști sau să vrei să-l cunoști) ș.a.m.d. Nu în ultimul rând, trebuie să învățăm să suportăm vidul existențial sau nimicul care apare sub forma plictiselii, pe care apoi ar trebui să-l și îndrăgim.
*
Cumpătare și-n relaxare. În dialogul lui Cicero care s-a păstrat fragmentar, Hortensius, personajul eponim, discutând cu celelalte trei despre ceea ce s-ar putea numi cele mai bune modalități de petrecere a timpului liber, afirmă la un moment dat: „căci nu caut lucruri pentru care să-mi frământ mintea, ci lucruri prin care aceasta să se poată destinde și odihni”[8]. În comentariul analitic al acestui fragment (fr. 6), cercetătorul și traducătorul Constantin-Ionuț Mihai explică pasajul în felul următor: „Momentele de răgaz (otium) vizau, în principal, obținerea unei relaxatio animi («destindere», «relaxare», «odihnă a minții»), plasată uneori în antiteză cu efortul și încordarea pe care le solicită acțiunile zilnice obișnuite (contentio animi)”[9]. Literatura, artele vizuale, oratoria și filosofia au fost invocate în dialog ca făcând parte dintre activitățile cele mai nobile de „relaxare a minții” în clipele de tihnă de care foarte puțini se bucurau în acea vreme.
Pe de altă parte, poziția calmă a lui Hortensius din dialogul ciceronian ar putea fi combătută și în termenii unui alt stoic roman: „A-ți relaxa spiritul e ca și cum îl pierzi.”[10] Această spusă, atribuită lui Musonius Rufus, a fost citată de Aulus Gellius într-un context festiv nu foarte diferit, într-un moment de bună dispoziție și de maximă relaxare, mai exact atunci când filosoful și convivii petreceau cu ocazia Saturnaliilor, o mare sărbătoare romană dedicată lui Saturn, zeul agriculturii. Ce semnificație are afirmația lui Rufus, mai ales pentru contemporaneitate, când un laitmotiv terapeutic este acela de a te detașa cât mai clar de activitățile mundane, de tumultul urban ori de stresul cauzat de problemele de serviciu sau chiar și de cele foarte personale? Pe scurt, cum să evităm „să ne pierdem spiritul” dacă îndemnul actual predominant este acela de „a fi Zen”? În primul rând, trebuie să înțelegem fragmentul complet în care apare această zicere, interpretată ușor diferit de David Popescu în 1965, anul traducerii operei lui Gellius: „Sărbătoream la Atena Saturnalele cu veselie şi voie bună dar şi cu măsură, nu lăsând mintea slobodă cum se spune, – fiindcă a lăsa mintea slobodă, zice Musonius, înseamnă a o pierde – ci recreând-o puţin şi destinzând-o sub forma unor convorbiri uşoare, demne şi plăcute”[11]. Există o lipsă de măsură și în faptul de a ne bucura, nu doar atunci când suntem foarte supărați sau înfuriați. Lacrimile de fericire sunt semnul unui astfel de exces în care rațiunea este parțial suspendată. Ce vrea să spună stoicul roman este că în clipele de adâncă întristare, de exemplu, respectiv atunci când mânia se anunță a se ridica la cote înalte, vom fi tot atât de capabili să ne păstrăm cumpătul pe cât vom fi în stare să nu ne pierdem mințile în cele mai plăcute zile ale noastre. „A-ți relaxa spiritul” sau „a lăsa mintea slobodă” în orice împrejurare, inclusiv în timpul liber și mai ales atunci când navigăm pe rețelele de socializare, ar putea coincide nu doar cu faptul că suntem în vacanță, ci și cu ideea că mintea ne este plecată în vacanță. Desigur, artiștii, cel puțin, ar putea protesta susținând că nu există creativitate fără minte slobodă, doar că spusa citată trebuie înțeleasă exact așa cum sugerează și Gellius: ca un apel la o justă măsură. Iar asta pentru că în timpul Saturnaliilor și a serbărilor dionisiace oamenii obișnuiau să își piardă complet uzul rațiunii, dedicându-se cu totul impulsurilor violente și pasiunilor celor mai arzătoare.
În anii 1980, un mare critic american al industriei televiziunii susținea o idee foarte asemănătoare cu cea a lui Musonius Rufus amintită mai sus: „distracția care ne omoară” (spiritul). Neil Postman era convins că o societate liberă, dar prea relaxată și afundată în fotoliul din fața televizorului, ar ascunde pericole mai mari decât una pur dictatorială, astfel „că trebuie să ne temem mai puțin de interdicțiile guvernului și mai mult de excesul de TV; că, de fapt, nu ne putem proteja nicicum de informația diseminată de America corporatistă; și că, prin urmare, luptele pentru libertate trebuie să fie duse pe cu totul alte fronturi decât cele de până acum”[12]. În mod contraintuitiv, mai scria același autor, „ne-ar fi mult mai bine dacă televiziunea ar deveni mai proastă, nu mai bună”[13]. Cu alte cuvinte, nu conținutul programelor de televiziune ar fi problematic, ci modul cum este transmis, adică în mod amuzant prin intermediul ecranului. Aceste aspecte ar putea fi repetate și în cazul educației desfășurate cu ajutorul aplicațiilor digitale, precum și cu privire la mediului digital în genere. „Mediul este mesajul” al lui Marshal McLuhan comprimă foarte succint poziția lui Postman și a altor critici ai mass-media. Degeaba apar la televizor și oameni de cultură sau care au idei educative de împărtășit, dacă scopul în sine al televiziunii este de a (ne) distra (to entertain), la fel ca scopul oricărei aplicații digitale pe care o descărcăm în propriul telefon inteligent. Pe toate canalele media ar fi bine să apară și următorul mesaj: „Consumul excesiv de ecran dăunează grav inteligenței, creativității, memoriei și afectivității”. Dacă nu suntem atenți la noi înșine și la ceilalți, în calitate de scopuri, riscăm să trecem rapid de la „pâine și circ” la „dezbină și cucerește”, după cum s-a și întâmplat deja în perioada recentă.
Asta nu înseamnă că n-avem o nevoie reală și naturală de distracție, doar că n-ar trebui să ne culcăm prea lesne pe-o ureche (cu ochii în ecranul telefonului sau al televizorului). Nu mai spun că distracția în sine și tot ceea ce ține de sfera divertismentului ne pot determina să fim mai puțin belicoși și să prevenim conflicte (cum ar fi războiul) care ne pot omorî de-a binelea. Avem nevoie de repaus, dar în același timp și de o mai bună administrare a nimicului pe care-l numim în silă atunci când suntem întrebați „ce mai facem”. Pentru că, vorba scriitorului englez Jerome K. Jerome: „N-are niciun haz să nu faci nimic când nu ai nimic de făcut”[14]. Trebuie să încetăm să trăim conform orarului tripartit foarte strict (opt ore de somn, opt ore de lucru și opt ore de odihnă), aspirând la slujbe creative sau prestate în moduri cât mai creative, respectiv bucurându-ne la maximum de timpul liber pe care l-am câștigat în decursul istoriei și pe care ar fi destul de trist să-l vedem doar ca pe un prilej de recuperare și de destindere după o zi grea de muncă.
[1] Tom Hodgkinson, Ghidul leneșului. Mic tratat pentru leneși rafinați, Editura Nemira, București, 2006, p. 7.
[2] Cf. „Durerea din carne nu durează continuu, ci culmea ei e prezentă în răstimpul cel mai scurt, iar aceea care doar depășește plăcerea din carne nu durează multe zile. Cât despre bolile cronice, acestea posedă plăcerea care depășește durerea în carne.” (Epicur, Maximele fundamentale, în Epicur și epicureismul antic, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”/Editura Humanitas, Iași-București, 2016, p. 275)
[3] Bertrand Russell, „Elogiul inactivității”, în Elogiul inactivității și alte eseuri, Editura Vellant, București, 2016, p. 27.
[4] Ibidem, p. 29.
[5] Cf. Robert Rowland Smith, Mic-dejun cu Socrate. Mari filosofi explicându-ți viața de zi cu zi, Editura Litera, București, 2013, p. 35. („Iar pentru numărul tot mai mare de oameni care lucrează de acasă, nu există niciun fel de navetă, doar pașii înăbușiți de papucii moi, din bucătărie către birou, după terminarea micului dejun. De fapt, acești «telenavetiști» se plâng uneori că le lipsește drumul spre muncă – nu doar pentru că, stând acasă, dezvoltă unele forme de claustrofobie, ci și pentru că deplasarea are darul de a legitima munca pe care o fac și de a-i da aparența «conformității». De asemenea, timpul petrecut pe drum creează și o graniță între acasă și locul de muncă, graniță după care cel care lucrează de acasă, nevoit să-i deschidă ușa celui venit să-i verifice contorul sau să-i roage pe copii să facă liniște, ajunge uneori să tânjească.”)
[6] Adam Smith, Mâna invizibilă, Editura Vellant, București, 2022, pp. 20-21. (subl. m. L.I.C.)
[7] Tom Hodgkinson, op. cit., pp. 18-19.
[8] Marcus Tullius Cicero, Hortensius sau Despre filosofie, Studiu introductiv, traducere și comentariu analitic de Constantin-Ionuț MIHAI, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2025, p. 63.
[9] Constantin-Ionuț Mihai, „Comentariu analitic”, în: Cicero, op. cit., p. 181.
[10] Aulus Gellius, Nopți atice, XVIII, 2, 1 apud Gaius Musonius Rufus, Prelegeri morale. Învățăturile unui stoic roman, Editura Litera, București, 2025, p. 130.
[11] Aulus Gellius, Nopțile atice, XVIII, II, 1, Editura Academiei RSR, București, 1965, p. 454.
[12] Neil Postman, Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului, Editura Anacronic, Domnești, 2016, p. 195.
[13] Ibidem, p. 221.
[14] Tom Hodgkinson, op. cit., pp. 53-54.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „„Ți-e silă și de zilele tale…”” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
