Ratarea ca mod de viață
Utilitatea ratării. Nu mă interesează aici un plan de dezvoltare personală sau financiară, cum este colecția Eșecuri de succes a lui Vlad Mocanu, în care el oferă multiple exemple și sfaturi despre gestionarea eșecului în afaceri, cu specifică referire la anumiți antreprenori români[1]. În schimb, în sondarea ratărilor răsunătoare și folositoare avute de mine în vedere am sesizat anumite momente din istoria filosofiei și a științei, între care pe unele le notasem încă din volumul meu de debut, Surâsul lui Momus. De exemplu, într-un eseu referitor la problematica plagiatului și a dificultății descoperirii a ceva realmente nou, mă întrebam nu tocmai retoric:
„ce-au înţeles discipolii lui Socrate din metoda şi stilul de viaţă filosofice ale acestuia? Unii că scopul vieţii e plăcerea simţurilor (Aristip şi hedoniştii), alţii că durerea şi traiul conform naturii e drumul spre virtute (cinicii şi apoi stoicii) etc. Prin urmare, deşi sursa este una singură (Socrate), iată cum fiecare şi-a interpretat maestrul după cum a crezut de cuviinţă, unii mai nimerit, alţii mai puţin, însă toţi într-un mod cât se poate de greşit. Căci dacă n-ar fi aşa, fiecare dintre aceştia ar fi trebuit să se comporte şi să emită idei întocmai ca ale lui Socrate (nu în sens mecanic, ci armonic, cum e Theofrast faţă de Aristotel, nu Aristotel faţă de Platon). Or, niciunul nu rămâne fidel întru totul maestrului. Ceea ce e interesant în cazul interpretărilor abuzive e tocmai faptul că de la ele se trage toată originalitatea auctorială. Aşadar, cine se frământă să scoată o idee originală sau se întreabă cum e cu putinţă ceva nou nu trebuie decât să-şi aleagă un reper, un subiect sau o temă pe care să le atragă înspre nevoile şi aspiraţiile sale elementare. Astfel se iveşte ceva nou…”[2].
Eludare, pură ignoranță sau efectul conjugat al ambelor abuzuri interpretative, oricare astfel de ratare reprezintă cheia marilor schimbări de paradigmă în filosofia occidentală. Dar nu doar pentru mine istoria filosofiei poate fi privită și ca o experiență a unor interpretări eronate care au avut succes sau, invers, ca niște succese care au la bază în chip esențial o formă sau alta de ratare exegetică. Perspectiva a fost analizată de Pierre Hadot, cel care a readus în atenția noastră filosofia ca mod de viață și exercițiile spirituale. Conform acestuia, atât filosofii antici, cât și creștinii[3] au deformat sensul anumitor texte sau al unor concepte, rezultatul fiind apariția unor noi semnificații și problematizări:
„contrasensurile și incomprehensiunile au jucat adeseori un rol esențial în evoluția istoriei filosofiei și, mai ales, au condus la apariția unor noțiuni noi. Exemplul cel mai interesant îmi pare a fi distincția dintre «a fi» și «a ființa» care, așa cum arătam în altă parte, este imaginată de către Porfir pentru a rezolva o problemă ridicată de un text al lui Platon”[4].
Este vorba despre un fragment din dialogul Parmenide, dar nu insist acum asupra analizei lui Hadot, importantă fiind ideea în sine a ratării din istoria gândirii. Ceea ce mi se pare de-a dreptul ironic este chiar titlul textului lui Hadot, în original Philosophie, exégèse et contresens, tradus în limba engleză Philosophy, exegesis, and Creative mistakes. Realmente o „greșeală creativă” de traducere!
De asemenea, în volumul meu de debut, scriam și următorul fragment tematic înrudit: „A te desprinde de filosofie şi a în-fiinţa o ştiinţă particulară înseamnă a-ţi rata cu succes menirea. Nu este vorba neapărat de o trădare, ci de o valorificare a neputinţei de a înţelege lumea sau de a-i afla sensul. Altfel spus, uneori e mai bine să creezi măcar ceva efemer decât nimic”[5]. Acest aforism era inspirat de răspunsul lui Ion Petrovici la criticile celor care spuneau că filosofia nu a condus niciodată la vreun rezultat concret ori că aceasta ar consta într-un lung șir de ratări. Filosoful român susținea că tocmai științele particulare sunt rezultatul efortului milenar al filosofiei. În acest sens, crearea unei noi științe echivalează cu renunțarea la căutarea absolutului, adică a adevărului suprem, a ceea ce și astăzi unii oameni de știință urmăresc să obțină: „teoria întregului”. Or, după cum sugeram și în SimpliCitate, filosofia nu se poate menține ca domeniu distinct decât în măsura în care ratează idealul acelora care o văd ca fiind „o știință riguroasă”, între altele: „A transforma filosofia într-o «ştiinţă veritabilă» e ca şi cum i-ai cere lui Alexandru cel Mare, după ce a cucerit lumea, să domnească numai în Macedonia. Pasul imediat următor: îngustarea itinerariului filosofic până la a face din această distinctă preocupare intelectuală o «filosofie a filosofiei»”[6]. Voi reveni mai târziu asupra ratării filosofice și apoi științifice.
*
Ratare humanum est – Exerciții ale ratării. În meditațiile mele sentențioase (din SimpliCitate) mă concentram asupra experienței ratării și din alte perspective, ce țin mai curând de problemele de ordin existențial:
„Nu pot eșua decât cei care își propun să aibă succes. Optimismul așa-zișilor «oameni de succes», deși enervant, reprezintă o auto-iluzionare maladivă de care obișnuiesc să se bucure în tăcere.
*
Nu orice greșeală este regretabilă. Unele ratări ne scapă de mari chinuri, iar altele ne feresc de vinovății grave. Exercițiu: Să ne aducem aminte și să ne bucurăm de pierderile și de eșecurile care ne-au scutit de atâtea suferințe posibile!”[7].
Aveam aici în vedere pesimismul înțelept al stoicilor, pe care-l aplic în preîntâmpinarea multor situații-limită neplăcute. Pe lângă exercițiul invocat anterior, un altul ar fi și următorul: cum ar fi să te trezești într-o dimineață cu scopul declarat de a rata cu bună știință momentele rutiniere ale zilei? În loc să-ți sorbi cafeaua, fără de care îți repeți ca o mantră „că nu-ți poți începe ziua”, să bei doar un pahar cu apă. Sau să ignori orice ritual matinal și chiar mic-dejunul. Să nu te urci în mașina personală și să iei autobuzul sau, pentru că ai sărit peste timpul dedicat cafelei și covrigilor, să mergi chiar pe jos spre serviciu. Cum ar fi să-ți propui ca, în loc să fructifici ziua în sensul eficientizării resurselor, să omiți ținta zilnică de succes a firmei, să încalci poate chiar și unele cutume după care relaționezi cu colegii de muncă, să eludezi așteptările prietenilor, în așa fel încât să nu poți fi considerat previzibil și gata făcut? Ocolul și tergiversarea ar fi mărcile ratării ironizatoare. E uneori riscant și ușor nebunesc, ca și existența umană în genere. Ca reprezentant actual îl avem pe Costică Brădățan, unul dintre puținii filosofi care iau în serios eșecul, scriind, pe urmele lui Erasmus din Rotterdam, Elogiul ratării (nu al prostiei). Ceea ce ne propune în recenta sa carte este o inconfortabilă „terapie bazată pe ratare”. „Ca o regulă”, scrie acesta, „noi eșuăm în privința luării în serios a eșecului”[8]. Dar poate că este momentul să fim mai curioși cu privire la ceea ce ne înfioară, tocmai pentru a ne salva de la cele mai mari prejudicii ale ratării.
*
Marile ratări ale gândirii filosofico-științifice. Aventura milesiană și apoi milenară a căutării principiului (arché-ului) prin care toate s-au făcut – identificat cu apa, aerul, focul, apeiron-ul și până la incognoscibilitatea lucrului-în-sine kantian, a voinței schopenhaueriene și nietzscheene sau a bergsonianului elan vital – este considerată naivă. Filosofii aceștia și-au pierdut vremea, și-au ratat deci menirea, momentul anecdotic celebru în care Thales cade într-o fântână fiind emblematic pentru râsul celor care au impresia aceasta.[9] Numai că „naivitatea” cu care filosofii au căutat „principiul” este un câștig de natură conceptuală inestimabil. Ratând, fiecare în parte, izolarea naturii ascunse a principiului, au reușit totuși să impună ideea că în spatele aparenței lucrurilor ar exista o structură fundamentală care poate fi redusă la o „explicație unitară, intrinsecă naturii înseși”[10]. A rata în filosofie, bâjbâind după esența ultimă a realității sau chiar oferind alte întrebări în locul răspunsurilor, nu reprezintă altceva decât un exercițiu al menținerii vii a intelectului. Iar uneori, arareori, acest exercițiu poate inspira hotărâtor, după cum aminteam mai sus, apariția unei noi arii de cercetare, a unui domeniu supus nu doar observației directe și rațiunii scrutătoare, ci și experimentului.
La fel ca în științele particulare, unde, de multe ori, savanții fie au eșuat lamentabil fie au ajuns la rezultate surprinzătoare tocmai pentru că au ratat scopul inițial urmărit, în cazul marilor descoperiri geografice s-a petrecut ceva similar, dacă ne gândim de exemplu la cum a ajuns Cristofor Columb la ideea că trebuie să navigheze spre est, prin vest:
„Este larg răspândită ideea vagă că în Europa medievală se credea că Pământul e plat. Conform acestei legende, atunci când Cristofor Columb a propus să se ajungă în China navigând spre vest, s-a lovit de rezistența învățaților spanioli, care, crezând că Pământul e plat, au declarat planul absurd. Legenda e neîntemeiată. […] Obiecția învățaților de la curtea Spaniei la adresa lui Columb, fără legătură cu ideea Pământului plat, era totuși întemeiată. La 1400, dimensiunile Pământului erau cunoscute aproape exact, cu o marjă de eroare de câteva procente. De fapt, ele sunt cunoscute încă din secolul III d.Cr., când au fost măsurate prin celebra și strălucita tehnică a lui Eratostene, directorul bibliotecii din Alexandria. Pământul era pur și simplu prea mare pentru a putea fi parcurs pe cale maritimă fără escală în vremea lui Columb. Acesta a încercat să convingă curtea Spaniei că planeta noastră e mai mică decât este de fapt, așa încât să facă credibilă călătoria lui spre China prin vest. Altfel spus, s-a înșelat. Dar căile destinului sunt întortocheate, iar eroarea teoretică a lui Columb avea să ducă acolo unde a dus (între altele, la exterminarea de către europeni a unei cincimi din populația lumii în câteva decenii). Columb a murit crezând că Pământul e mic și că ajunsese în Asia”[11].
Oh, dar ce rataaare! – îmi vine să exclam asemeni unui comentator sportiv. De fapt, ce de ratări au condus la nașterea lumii moderne, reflectând și extrapolând asupra celor mai multe descoperiri, nu numai geografice.
*
Ratări lingvistice. S-a spus că orice limbă pe care o vorbim este un fel de „organism viu”, devenind astfel explicabile rateurile mai mult sau mai puțin ilare cu care adeseori ne confruntăm. Ca orice „vietate”, limba se poate „îmbolnăvi”, nu doar împletici, deci poate suferi diverse „afecțiuni”, cum ar fi verbiajul sau pedanteria. Apoi, avem ticurile verbale, ca exemple de ratare care exprimă sărăcia vocabularului unui vorbitor. Momentele lipsite inspirație precum „a nu-ți găsi cuvintele”, poate chiar și unele acte ratate, ar putea fi considerate dovezi ale unui limbaj „subnutrit”, insuficient dezvoltat. În sfârșit, fiind viu, limbajul implică o doză de irațional, pentru că nu reprezintă realitatea ca atare decât în chip convențional. De aceea gramatica nu este întotdeauna logică, probabil în cazul niciunei limbi cunoscute. The Chaos, poemul ironic al lui Gerard Nolst Trenité din 1922, scoate în evidență lipsa de consecvență a scrierii și a pronunției multor cuvinte englezești. Nu cunosc un poem sau o epigramă asemănătoare despre incoerența limbii române, dar ar merita o astfel de atenție din partea ironiștilor, care să arate cât de arbitrar este, de exemplu, pluralul anumitor cuvinte, cum ar fi: eșec/eșecuri sau succes/succese. Alți termeni stârnesc și mai multă confuzie prin faptul că se acceptă în cazul lor două forme de plural: copertă/coperte/coperți; roată/roate/roți. Nu caut vreo scuză celor care nu folosesc corect limba maternă sau pe cea străină, dar este evident de ce e foarte ușor să ratezi forma exactă, uneori chiar și în cazul unui om foarte preocupat de lectură și de scriere. Pe de altă parte, ca filosof, s-ar putea să fiu tentat să fiu mai puțin atent sau interesat de forma în care mă exprim sau în care se exprimă cineva, cât mai ales de calitatea intrinsecă a gândurilor. Desigur, unii vor spune că inclusiv gândurile n-ar fi tocmai alese sau profunde dacă forma lor lingvistică ar fi una deficitară. De acord, dar cred că aici vorbim de o situație extremă, nu de omisiunea ocazională a unor crainici TV sau politicieni, criticată acerb, de obicei, de către „gardienii” limbii române, cum sunt cei de la Cronica Cârcotașilor, care, de altfel, voit sau nu, ratează ceva important chiar prin denumirea emisiunii lor.
*
Omul ratat sau Homo œconomicus prin prisma lui Homo ironicus. Suntem animați, fără să recunoaștem prea hotărât, de idealul succesului necondiționat, pierzând din vedere faptul că succesul implică ideea de succedare, de succesiune, de ceva ce vine în schimb ulterior. Pentru că succesul implică niște costuri, uneori mai importante decât cele de ordin financiar. De obicei, apreciem valoarea unei persoane în virtutea (sau viciul?!) succesului său financiar, concretizat în tot felul de posesiuni și experiențe exotice. Get Rich or Die Tryin’ este titlul unui celebru album rap (50 Cent) și a filmului omonim, care par a surprinde exemplar cea mai arzătoare dorință a omului contemporan: îmbogățirea. Filosofic vorbind, a avea e mai presus de a fi și chiar de a face. Tendința occidentală s-a răsfrânt asupra spațiului românesc în diverse feluri: manelizare, crize, reforme, corupție și, în cazul celor mai mulți dintre noi, muncă asiduă, grătare și credite bancare.
„La capătul unei curse atletice de tranziție, oamenii post-tranziției se simt de parcă sunt aceeași. Cu toate acestea îi vedem cum în marea lor masă, după ce și-au amanetat trecutul (bijuteriile, tablourile și alte piese de colecție) au descoperit că-și pot amaneta, la bănci, și viitorul. Așa se face că asupra băncilor noastre există de câtva timp un asediu foarte insistent, o presiune datorată febrei împrumuturilor. Infecția cu virusul consumului, pe o natură gen/etică fertilă, e responsabilă de febra care l-a cuprins pe omul nostru recent, omul cu rate la bancă și la cât mai multe bănci. Încât a spune că omul de astăzi este un om ratat nu mai constituie o jignire, ci o curată rostire a adevărului”[12].
Ironia de mai sus nu vizează ideea de împrumut financiar în sine, ci felul în care românul de rând a fost atras să-și facă „rate doar cu buletinul” pentru orice. Până la urmă, într-o economie sănătoasă este nevoie de un echilibru între consum, depozite bancare și credite. Obișnuim prea adesea să-l blamăm pe consumator și să-l lăudăm pe cel strângător, deși primul este de fapt motorul pieței libere.
O explicație detaliată a acestui punct de vedere găsim la Bertrand Russell, care pornește de la o observație aparent banală,
„că de obicei un om cheltuie ceea ce câștigă și, prin faptul că cheltuie, el oferă de lucru. Atâta timp cât un om își cheltuie venitul, el bagă în gura oamenilor prin ce cheltuie tot atâta pâine pe cât ia de la gura altora prin ce câștigă. Adevăratul personaj negativ, din acest punct de vedere, e cel care economisește. Dacă acesta se mulțumește să-și pună la ciorap economiile, asemenea legendarului țăran francez, e evident că acestea nu vor da de lucru. Dacă își investește economiile, chestiunea e mai puțin evidentă și apar mai multe posibilități”[13].
Cu alte cuvinte, avem un motiv în plus să-l apostrofăm pe cel considerat ca fiind „zgârcit”, adică pe cel care are bani dar nu vrea să-i cheltuie în niciun fel. Interesant este că Russell susține că inclusiv în situația în care ar investi economiile (în loc să le cheltuie), există riscul ca cel în cauză să rămână în continuare personajul negativ al economiei sănătoase:
„omul care își investește economiile într-o companie care dă faliment face rău altora, ca și sie însuși. Dacă el și-ar cheltui banii, să zicem, ca să dea petreceri pentru prietenii lui, aceștia ar obține o plăcere (putem spera), la fel și toți cei pe care a cheltuit banii, cum ar fi măcelarul, brutarul și comerciantul de băuturi ilegale [text scris în perioada prohibiției din SUA, 1932]. Dar dacă el îi cheltuie (să zicem) pe întins șine pentru tramvaie într-un loc în care se dovedește că tramvaiele nu sunt dorite, el a deturnat o forță de muncă spre niște canale unde ea nu face plăcere nimănui. Cu toate acestea, atunci când sărăcește din cauza eșecului acestei investiții, el va fi privit ca o victimă a unei nenorociri nemeritate, în timp ce cheltuitorul vesel, care și-a cheltuit banii într-un mod filantropic, va fi disprețuit ca neghiob și persoană frivolă”[14].
Nu mi-am propus să închei acest text în spirit epicurean (spre care tind întrucâtva inconștient), cu atât mai puțin să susțin că adevărații ratați ar fi economul și investitorul, ori că ratatul de succes este tocmai cheltuitorul, dar voi lăsa deoparte orice intenție de a conchide. Concluziile sunt o renunțare la căutare, poate cea mai gravă ratare umană. În schimb, las în seama cititorului ocazia de a medita asupra acestor idei contraintuitive, pe care m-aș bucura să le raporteze în primul rând la propriul sine și abia apoi la ceilalți. În funcție de situația sa specifică, s-ar putea să-și ofere răspunsuri neașteptat de folositoare, fie și provizorii.
[1] Cf. Vlad Mocanu, Eșecuri de succes ale antreprenorilor români. 70 de povești despre eșec care să-ți inspire succesul, Evrika Publishing, București, 2020.
[2] Liviu Iulian Cocei, Surâsul lui Momus. Eseuri de ironologie aplicată în filosofie și științele sociale, Editura PIM, Iași, 2015, p. 184.
[3] Un autor care abordează frontal rateurile de traducere și de interpretare ale textelor sacre iudeo-creștine este Walter-Jörg Langbein, cu opera sa: Lexiconul erorilor biblice, Editura Paralela 45, Pitești, 2005.
[4] Pierre Hadot, „Filosofie, exegeză și contrasens”, în Studii de filosofie antică, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2016, p. 18.
[5] Liviu Iulian Cocei, op. cit., p. 226.
[6] Idem, SimpliCitate. Meditații sentențioase, Editura Muzeului de Istorie, Galați, 2020, p. 49.
[7] Ibidem, p. 78.
[8] Costică Brădățan, In Praise of Failure. Four Lessons in Humility, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 2023, p. 5. („As a rule, we fail to take failure seriously.”)
[9] Potrivit interpretării lui H.G. Gadamer, nu este vorba de vreo ratare din partea lui Thales, ci mai curând de o ratare a celor care râd: „Activitatea științifică modernă poate duce la aceleași explicații eronate și la aceleași corecturi ale acestora precum la creatorii culturii științifice occidentale, la greci. Despre Thales din Milet (624-544), întemeietorul filosofiei, se povestește că odată, întorcându-se acasă, ar fi căzut într-o fântână, din care l-ar fi scos o slujnică. Anecdota a fost notată într-o epocă în care oamenii gândeau despre savanți la fel cum se gândește și astăzi în anumite cercuri. Poanta acestei istorioare constă în aceea că Thales coborâse în fântână ca să observe stelele, fântâna fiind «telescopul» antic. Iată cât este de ușor să ne înșelăm cu privire la ceea ce face un cercetător din pasiune teoretică”(„Știința și societatea”, în Elogiul teoriei – Moștenirea Europei, Polirom, Iași, 1999, p. 67).
[10] Carlo Rovelli, Anaximandru din Milet sau nașterea gândirii științifice, Humanitas, București, 2023, p. 72.
[11] Ibidem, pp. 56-57.
[12] Ivan Ivlampie, Omul tranziției. Exerciții de eshatologie, Editura Axis Libri, Galați, 2010, p. 127.
[13] Bertrand Russell, „Elogiul inactivității”, în Elogiul inactivității și alte eseuri, Editura Vellant, București, 2016, p. 26.
[14] Ibidem, p. 26-27.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Ratarea ca mod de viață” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 