Răbdări laconice
Motto: „… nimic nu este greu, dacă mintea însăși își impune răbdarea.” (Seneca, Despre mânie, II, 12)
Cel care crede că azi este mai înțelept decât ieri
să se gândească la ziua de mâine.
*
Adăstare, sau esența umană surprinsă într-un singur cuvânt. Cel care întemeia antropologia filosofică în secolul al XX-lea, Max Scheler, considera că omul nu poate fi definit în termeni exclusiv religioși, științifici sau specifici lumii antice grecești. Adică nu putem spune nici că omul e o creație unică a divinității, nici că e doar o banală specie între altele și nici că este o ființă pur rațională. Adevărul cu privire la identitatea noastră cea mai adâncă nu poate fi nici la mijloc, întrucât e greu să reconciliezi trei viziuni fundamentale disparate. Scheler, deși format la școala fenomenologiei lui Edmund Husserl, introduce în antropologie idei de inspirație freudiană, cum ar fi sublimarea. Datorită abilității deosebite de a transforma instinctele cele mai gregare în atitudini dintre cele mai respectabile, omul este singura ființă capabilă să spună „nu” realității în care trăiește.
„Comparat cu animalul, care spune realității întotdeauna «da» – chiar și acolo unde o detestă și fuge de ea – omul este «cel care poate să spună nu» (Neinsagenkönner), ascetul vieții (Asket des Lebens), veșnicul protestatar împotriva oricărei realități pure”[1].
Sintagma „ascetul vieții” ar trebui înțeleasă într-un sens ceva mai cuprinzător, fără a-i avea în vedere doar pe anahoreți. Artistul care își sacrifică viața de familie pentru a da naștere creației artistice poate fi doar un exemplu de astfel de „ascet”.
Ce ne mai spune Neinsagenkönner despre noi înșine? Faptul că omul este o ființă care așteaptă, însă nu oricum, ci sub forma abținerii, altfel spus a unui tip de amânare (complet diferită de procrastinare). De altfel, din punct de vedere psihologic și, mai ales, moral, între multele încercări de a surprinde specificul uman, s-a spus și că amânarea ar reprezenta trăsătura noastră fundamentală. Pentru Mihai Ralea, „aproape orice act psihic uman, chiar cel complet inferior, e un act psihic suspendat. Realizarea lui e aproape totdeauna întârziată. Amânarea fenomenelor sufletești e o condiție primordială a oricărei activități psihice umane”[2]. Așadar, nu se poate concepe un comportament moral în absența acestei precondiții care este amânarea, capacitatea de a lăsa pe mai târziu ceea ce simți în momentul inițial: frustrare, mânie, tristețe sau chiar bucurie. În lumina celor reamintite în această introducere, redau un fragment din cartea Homo ironicus unde aduceam următoarele completări:
„amânarea este un aspect care se leagă și de statutul filosofic al ironiei, în sensul că prin aceasta doar se sugerează o idee sau o intenție, dând astfel răgaz oponentului pentru a decide dacă e cazul să riposteze sau nu și, mai ales, în ce fel. La un nivel de discurs elevat, ironia se întrepătrunde cu amânarea îndeosebi pentru că ironistul nu are așteptări urgente de la ceilalți. De pildă, „victoria” amânată a lui Socrate de la sfârșitul multor dialoguri platoniciene, când filosoful îi aduce pe interlocutori în situația de a recunoaște că nici ei nu știu de fapt nimic. Amânarea de care se folosește ironistul nu este, deci, de tipul amânărilor din viața de zi cu zi, în care oamenii stau la rând la pâine sau așteaptă toată săptămâna să vină week-end-ul, tot anul să vină vara ori, mai sumbru, toată viața să simtă sau cunoască ce este fericirea”[3].
Există, ca atare, amânări care ne dor și altele care, într-o oarecare măsură, adâncesc dorul – simbolul aspirației noastre spre ceea ce nu există în prezent. Însă aceste „amânări” ne sunt atât de caracteristice încât nu ne putem imagina nimic omenesc fără ele: educația, munca, vacanța, practic tot ceea ce ne oferă societatea ca moduri de a fi. Cu cât suntem mai stăpâni pe „amânare” (cu sensul de răbdare sau de abținere în genere), cu atât suntem mai umani. Pentru Moritz Schlick, unul din membrii fondatori ai celebrului Cerc de la Viena, sensul educației și al vieții umane în ansamblu este acela de a întârzia cât mai mult posibil maturizarea și de a păstra tinerețea pe parcursul întregii vieți, cel puțin în sens filosofic, dacă nu și biologic.
„Întreaga educaţie ar trebui să se îngrijească ca nimic copilăresc să nu se piardă în procesul maturizării omului, ca linia de despărțire dintre tinerețe şi maturitate să se șteargă tot mai mult, astfel încât bărbatul să rămână până în anii târzii un băiat, iar femeia o fată, în ciuda maturității. Iar dacă am avea nevoie de o regulă a vieţii, atunci aceasta ar fi: «Păstrează spiritul tinereţii!». Căci el este sensul vieţii”[4].
Amânarea maturizării nu reprezintă aici o apologie a infantilizării sau o deresponsabilizare a vieții de adult, ci o invitație la dezvoltarea elementului ludic, la dobândirea unei estetici a existenței în ultimă instanță.[5]
Ca învățăcel, eram mai mereu distras și cam repezit, astfel că am oscilat oarecum apatic și cu un gust amar între „răbdările-prăjite” pe care mi le servea ironic mama (fiind pretențios din fire în privința majorității opțiunilor culinare) și zicala „grăbește-te încet” pe care o invoca învățătoarea în școala primară (din cauza spiritului agitat care mă caracteriza în copilărie). Bineînțeles că puteam să „pun în așteptare” ceea ce era necesar și serios, dar nu mă puteam abține prea mult să mă bucur de ceea ce ținea de distracție sau de simpla plăcere. Nu sunt sigur că la acea vârstă aș fi trecut cu bine „testul bomboanei”[6]. Oricum, indiferent de vârstă, cred că cel mai cumplit aspect pentru o persoană dinamică nu este confruntarea cu o eventuală durere sau cu o presupusă suferință, ci anunțarea unei perioade de încetinire sau de stagnare, deci de plictiseală, fapt care echivalează cu presimțirea angoasantă a neantului. Răbdarea (ca așteptare anxioasă) ar reflecta atunci tensiunea dintre a fi, a face și a avea.
În una din Cele mai frumoase povestiri zen, „Hoțul și călugărul”, se poate descoperi un sens nobil al așteptării, mai exact aflăm cum a acționat (sau, mai curând, cum s-a abținut de la acțiune) un înțelept budist confruntat cu conflictul dintre a fi, a face și a avea. În mod normal, instinctul de conservare ne împinge să avem o atitudine violentă împotriva celui care atentează direct la viața sau la posesiunile noastre (a fi și a avea nu pot fi susținute fără a face), însă călugărul procedează complet neașteptat: nu face nimic pentru a-și apăra bunurile sau pe sine. Mai mult decât atât, imperturbabil, nu doar că îi permite hoțului să-l jefuiască, ci îi oferă de bună voie aproape toți banii din vasul pentru ofrande, cu mențiunea fermă de a-i lăsa numai câțiva ca să-și plătească impozitul pentru templu. După o vreme, hoțul va fi prins, riscând să fie condamnat la moarte, însă, din nou, călugărul ne surprinde luându-i apărarea. Vădit impresionat și în urma acestui episod, după ce scăpase de pedeapsa capitală cu doar cinci de ani de închisoare, hoțul va deveni discipolul acelui călugăr.[7] Avem aici un excelent exemplu de răbdare educativă, profund ironică, dar care nu are menirea de a dezbina, ci de a apropia, chiar și pe acele firi aparent imposibil de adus împreună.
Totuși, o întrebare fundamentală, redată întâi laconic, ar trebui clarificată: de când și până când? Pentru că trebuie să știi când să eviți, fără să eziți. Cu alte cuvinte, oare putem vorbi de un răstimp ideal, standard, de expresie a echilibrului între cele trei categorii existențiale analizate în paragraful anterior? Care este statutul axiologic al răgazului? Pentru că nu orice fel de așteptare, nu oricare amânare sau abținere ne plasează automat în cel mai bun modus vivendi. Nici măcar meditația, care este o formă pioasă de așteptare activă, n-ar fi valoroasă în sine dacă face din zăbovire o experiență prea îndelungată. Într-o povestire despre întâlnirea dintre Buddha și un ascet este ridiculizat efortul de desăvârșire al celui din urmă:
„Se spune că Buddha a ajuns, în călătoriile lui, într-o pădure unde trăia un ascet. Adresându-i-se, înţeleptul îl întrebă ce a realizat până acum. «Trăiesc aici de douăzeci de ani, şi am ajuns la puteri care nu aparţin muritorilor de rând; pot să trec un râu, de pildă, mergând pe deasupra undelor». – «Cum, îi răspunde Buddha, ți-au trebuit douăzeci de ani de muncă pentru a face lucrul acesta, când era atât de simplu, să dai o rupie luntraşului pentru a te trece dincolo?»”[8].
Ironia lui Buddha vizează pedanteria și, într-un anume fel, uitarea sensului exercițiilor spirituale în cazul celor mult prea absorbiți de liniștea anticipatoare a transcendenței. Cam în același spirit, deși nu obișnuim să ne mândrim cu asta, ethosului românesc i s-a reproșat faptul că se complace într-un etern fatalism și că, noi românii, avem o adevărată cultură a „amânării”, „de azi pe mâine”, sintetizată în vorbe de duh cotidiene, moștenite din vremuri imemoriale: „e și mâine o zi”, „lasă, că n-au intrat zilele-n sac”, „mai încet, că nu dau turcii!”, „om trăi și-om vedea”, ș.a.m.d. Amuzantă și memorabilă este o spusă pe care o tot repetă ironicul meu socru, în clipe de descumpănire sau doar de ludică indiferență, aș zice în spiritul sofistului grec Protagoras: „asta e; că dacă e, e, nu e, nu e, aia e”. Dincolo de glumă, mentalitatea de loterie (a se vedea cât de răspândite sunt casele de pariuri sau jocuri de noroc de la noi) ne afectează mai mult decât pare la prima vedere. Mai tinerescul „ce-o fi, o fi” combinat cu bătrânescul „cum o vrea Dumnezeu” ne-a lăsat de atâtea ori cu „agoniseala de-o viață” dusă pe apa sâmbetei.[9] Însă cultura română nu stă pe loc, a ars deja destule etape în procesul de modernizare și continuă să-și însușească din ce în ce mai mult din pragmatismul occidentalului: just do it.[10] Nu înseamnă că agreez necritic o astfel de atitudine axiologică, dar, în spiritul căii de mijloc, încă avem nevoie de aceasta pentru a ne așeza în rostul istoriei contemporane.
Revenind la întrebare – de când și până când? – dar la un nivel mai personal de discurs, subliniez ideea că „răbdările” ar trebui să fie, în general, laconice și punctuale, după cum sunt și cele mai bune răspunsuri posibile care trec de „briciul lui Occam”. Pentru a exprima clar această idee, voi menționa câteva exemple de exerciții, de punere între paranteze, relevante pentru înțelegerea universului uman de ieri și de azi. Dar înainte de a le prezenta, cred că este oportună o scurtă referință la piesa de teatru a lui Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot, ce poate fi înțeleasă și ca o metaforă a condiției umane dintotdeauna, aflată mereu într-un orizont de așteptare.[11] Beckett însuși, se spune, a găsit inspirația pentru piesă în răstimpul contemplării unui tablou al lui Caspar David Friedrich: Man and Woman Contemplating the Moon (1824).[12] Faptul că misteriosul Godot este frecvent invocat și așteptat cu un amestec de speranță și de îngrijorare de către cele două personaje, Estragon și Vladimir, ca și cum ar trebui să fie preluate de acesta sau care, cel puțin, ar avea ceva important să le aducă ori să le transmită, a dat naștere multor interpretări. Godot, spunea cvasi-ironic Noica, ar veni de la „God, Gott, sau caricatura lor, stăpânul peste oi și capre, cel care nu face nimic”[13]. Și atunci, persistența confuziei din dialogurile personajelor tinde să justifice ideea unui Deus ex Machina. Într-o astfel de interpretare, locul de întâlnire (lângă copacul nu mai puțin misterios, care ar putea fi pomul cunoașterii binelui și răului, însă de după căderea lui Adam și a Evei) poate că reprezintă o anticameră a iadului. Departe însă de a fi purgatoriul, în scenă predomină atmosfera anostă anunțată încă de la început prin exclamația lui Estragon: „nimic de făcut”. Este o lume din care nu există nicio scăpare prin forțe proprii (inclusiv sinuciderea pare a fi inutilă, fiind considerată „imprudentă”). Potrivit lui Noica, piesa lui Beckett este reprezentativă pentru una din cele șase maladii ale spiritului, ahoretia, sau lipsa determinațiilor:
„Ahoretia denumeşte refuzul, respectiv renunţarea, mai atenuată ori mai categorică, de a avea horoi, determinaţii. Ilustrarea pe care o oferea piesa lui Beckett, «Aşteptîndu-l pe Godot», reprezenta forma exasperată a ahoretiei, refuzul categoric și total al determinaţiilor”[14].
Este vorba despre felul în care absurdul eforturilor umane și lipsa de sens a vieții conduc inevitabil la resemnare și, deci, la inacțiune. De aceea și spiritualitatea orientală, bazată pe non-acțiune și retragere din lume, este afectată de aceeași maladie spirituală. De asemenea, „ahoretia este aproape totală în cazul stoicilor”[15], mai scrie filosoful român. Cu toate că „maladiile” analizate de Noica diferă fundamental de cele fiziologice sau de cele psihologice[16], cred că ahoretia stoicilor este dublată și de unele maladii ale sufletului, cum ar fi depresia sau furia. Or, tocmai pe acestea le am în vedere, deoarece pot fi ameliorate prin efortul susținut al punerii în practică a exercițiilor pe care le propun în partea finală a acestui text.
*
Trăim într-o lume a comunicării, a schimbului permanent de idei, mărfuri și experiențe, în care tăcerile sunt adesea suspecte: cine tace pune ceva la cale („tace și face”), are ceva de ascuns (tăcerea complice) sau pur și simplu este idiot (face economie de gândire și n-are nimic de zis). Însă tăcerea este mult mai bogată în înțelesuri. Nu degeaba înțelepciunea populară ne spune că „o vorbă bună este de argint, dar tăcerea, de aur”. De exemplu, „tăcerea zen, care nu este simpla absență a zgomotului, ci permite perceperea esențialului, face apropiate și familiare viața și moartea, include mica noastră existență în viața universală, deschide în noi ușa secretă, drumul spre Absolut”[17]. Însă în contextul practic al acestor rânduri, de remarcat ar fi faptul că tăcerea poate fi și un bun test al răbdării de care suntem sau nu capabili la un anumit moment dat. În colecția de povești și vorbe de duh din extremul Orient, Arcașul fără arc, realizată de Ștefan Liiceanu, este relatată o povestioară hazlie despre patru călugări budiști care, rând pe rând, nu după mult timp, eșuează în a-și păstra pentru sine gândurile care îi îndeamnă la verbalizare.[18] Filosoful libanez Kahlil Gibran vorbește tot despre un fel de tăceri, în chip poetic și pedagogic, ca mărci ale unor așteptări ceva mai îndelungate: „Iată o formă ciudată de toleranță! Uneori mă las nedreptățit și înșelat doar ca să-mi râd de cei ce cred că nu știu că am fost nedreptățit și înșelat”[19]. Alteori, susține că ar face chiar mai mult decât să asiste pasiv agresiv la prejudiciile care i se aduc: „De câte ori nu am luat asupră-mi păcate ce n-au fost ale mele, doar ca să mi-l apropii pe cel ce le săvârșise!”[20]. Atitudinile sfidător-răbdătoare, cu rol moralizator și auto-educativ, par a fi inspirate din natură: „Poate că desăvârșirea pe care marea o dă scoicii este perla. Poate că desăvârșirea pe care timpul o dă cărbunelui e diamantul”[21].
Între exercițiile intrinsec răbdătoare se evidențiază bineînțeles și contemplația. Indiferent de pozițiile pe care le adoptă contemplatorul, privirea scrutătoare, perseverentă, denotă forță lăuntrică și robustețe exterioară. Cine nu cunoaște acea scenă din filmul Terminator 2, în care personajul jucat de Arnold Schwarzenegger stă de pază până în zori ca și cum timpul nu l-ar afecta în vreun fel? Ei bine, într-o postură similară, prins în gândurile sale, îl regăsim pe Socrate în Banchetul platonician, antologică fiind capacitatea sa de a medita îndelung, anume faptul de a sta nemișcat, într-o continuă așteptare a gândului cel bun:
„Într-o bună zi, dis-de-dimineaţă, a căzut pe gânduri, urmărind ceva în mintea lui. Și cum gândul nu i se deslușea, nu se dădea bătut și a rămas acolo locului, tot căutând. Se făcuse amiază și oamenii se uitau la el, miraţi, și își spuneau unul altuia: «Uite, Socrate stă neclintit aici din zori tot gândindu-se la ceva.» Până la urmă, lăsându-se seara, câţiva dintre ei (erau niște ionieni), după ce au cinat, și-au scos afară așternutul (acum era vară) și s-au culcat la răcoare, pândind totodată să vadă dacă Socrate o să stea așa toată noaptea. Și chiar așa a și fost, până la răsăritul soarelui. Apoi a înălţat o rugă către Soare și a plecat de acolo”[22].
Fermitatea și anduranța lui Socrate erau celebre în Antichitate. În Nopțile atice, de exemplu, felul în care își antrena corpul, pentru a-l păstra sănătos și cumpătat în reacții, este descris, fără îndoială, pornind de la același dialog al lui Platon:
„Între eforturile voluntare şi exerciţiile pe care le făcea Socrate pentru a-şi întări corpul şi a-l face capabil de răbdare în faţa schimbărilor neprevăzute, iată ce am aflat că obişnuia el să facă: se spune că adesea sta fix în picioare zi şi noapte, de la un răsărit la altul al soarelui, fără să închidă ochii, nemişcat, în acelaşi loc, cu faţa şi cu ochii îndreptaţi într-o singură direcţie, tot timpul într-o atitudine de cugetare, ca şi cum mintea şi sufletul i-ar fi fost detaşate de corp”[23].
Antrenamentul stăruitor de tip socratic va fi preluat în mod special de către stoici. Amânarea va fi valorificată de Seneca și de Epictet în sensul tratării unor patimi de care și astăzi suferim, chiar dacă sub alte măști. Contra „efectului de dezinhibare” specific mediului online, iată o recomandare antică pentru toți consumatorii digitali și mai ales pentru jurnaliști, care se grăbesc să sugereze vinovăția înaintea unei sentințe clare și definitive, de obicei utilizând apelative depersonalizante și uneori dezumanizante precum „individul”, „femeia”, „locatarul”, „agresorul” etc.:
„Trebuie să ne acordăm mereu un răgaz: o zi dezvăluie adevărul. Să nu le facem calea ușoară celor care acuză: trebuie să suspectăm și să cunoaștem acest defect al firii omenești, anume că dăm cu plăcere crezare lucrurilor pe care le auzim fără voia noastră și ne mâniem înainte să le judecăm. […] Prin urmare, trebuie să susținem cauza celui absent împotriva noastră înșine și să ne ținem mânia în așteptare. Adevărul este că putem duce la îndeplinire o pedeapsă amânată, dar nu putem să revocăm o pedeapsă executată”[24].
Deși strategia răbdărilor de scurtă durată implică un efort susținut și un consum cognitiv considerabil, pentru Seneca, nu încape îndoială că:
„Leacul cel mai important pentru mânie este amânarea. Cere de la ea această concesie de la început, nu ca să ierte, ci ca să judece: are niște porniri grele la început, va înceta, dacă așteaptă. Și nu încerca să o îndepărtezi cu totul: va fi învinsă în întregime dacă se consumă parte cu parte”[25].
Împotriva emoțiilor negative care implică ură, furie sau umilință, stoicii considerau că abținerea de la orice judecată sau acțiune reprezintă o etapă necesară în gestionarea lor, etapă care ne asigură că suntem pe drumul sinuos, dar cel bun al înțelepciunii. Iată cum explică Epictet modelul exercițiilor sale spirituale bazate pe experiența răbdării, pornind de la ideea senecană că reprezentarea mentală ne provoacă mai multă suferință decât realitatea ca atare. Altfel spus, nimeni nu ne poate insulta sau leza în amorul propriu fără ca noi să dăm curs acestor provocări, adesea imediat ce ne sunt adresate[26]:
„Amintește-ți că cel care îți aduce ofense nu este cel care te insultă sau cel care te lovește, ci părerea care te face să-i consideri pe aceștia drept ofensatori. Așadar, când cineva te supără, gândește-te că judecata ta te supără. Ca urmare, încearcă în primul rând să nu te lași copleșit de reprezentarea ta. Căci, dacă o dată ai câștigat timp și ai obținut o amânare, îți va fi ușor să devii stăpân pe tine.”
„Dacă îți dorești să fii filosof, pregătește-te ca din acel moment să fii luat în râs, să fii batjocorit de mulțime, să ți se zică: «Iată-l, s-a reîntors dintr-odată filosof!» și «De unde a apărut această sprânceană arogantă?» Tu însă să nu ai sprânceana arogantă, ci păstrează ceea ce îți pare a fi mai bun așa cum ai fost așezat de Zeu, în acel post. Amintește-ți că, dacă rămâi stabil în poziția ta, cei care te-au luat în râs la început te vor admira după aceea. Dacă te lași învins de acestea, vei fi expus de două ori ridicolului”[27].
Devine clar faptul că și pentru Epictet, „leacul” cel mai bun pentru mânie, dar și pentru supărarea cauzată de ridiculizare, rămâne tot amânarea, în varianta exersării răbdării. Și chiar dacă nu vei fi realmente admirat după aceea, după cum crede Epictet, măcar vei fi respectat pentru capacitatea de a îndura ridicolul cu demnitate.
Ca ultim exercițiu din seria răbdărilor laconice, ce poate fi mai util decât să închei apelând la ahoretia cioraniană, atât de clasic și, în același timp, actual pusă în scenă de filosoful român:
„Când lucrurile nu merg, mă bag în pat, trag obloanele şi aştept. La drept vorbind, n-aştept nimic, mă golesc pe dinăuntru, încerc să uit tot ce mă sâcâie, oameni şi lucruri, încerc să mă uit chiar şi pe mine însumi, şi rămân lungit ca şi cum m-aş afla într-un sicriu în străfundurile universului”[28].
Cioran numește acest vechi exercițiu filosofic „terapeutica vacuității”, de fapt o formă autentică de kenoză[29], cu recomandarea de a fi practicat numai în intervale foarte scurte de timp (un sfert de oră sau doar un minut). Este un exemplu de răbdare secvențială, de ahoretie de care nici nu avem nevoie să ne vindecăm, ci prin care putem avea grijă să nu ne îmbolnăvim de alte maladii.
[1] Max Scheler, Poziția omului în cosmos. Concepția filozofică despre lume, Editura Paralela 45, Pitești, 2001, p. 59.
[2] Mihai Ralea, Explicarea omului, Editura Minerva, București, 1996, p. 63.
[3] Liviu Iulian Cocei, Homo ironicus. O abordare antropologică a ironiei filosofice, Editura Eikon, București, 2022, p. 42.
[4] Moritz Schlick, „Despre sensul vieții”, în Formă și conținut – o introducere în gândirea filosofică, Editura Pelican, Giurgiu, 2003, p. 263.
[5] Ideea lui Schlick se poate corela cu concepția schilleriană privind importanța jocului în educația omului. Jocul, prin faptul că își are sensul în el însuși, la fel ca și opera de artă (un fel de „joacă” a maturității), era considerat de Friedrich Schiller semnul distinctiv al umanității.
[6] „La sfârşitul anilor 1960 şi la începutul deceniului următor, [Walter] Mischel a efectuat o serie de experimente celebre cu acadele: nişte copii au fost lăsaţi într-o cameră, având în faţa lor un platou plin cu bomboane, şi li s-a spus că puteau să ia o acadea imediat sau că puteau să aştepte 15 minute, după care aveau voie să ia două acadele. Cam o treime dintre copii au reuşit să reziste 15 minute. Peste 20 de ani, Mischell a remarcat o corelaţie între durata de rezistenţă la ispită a unui copil şi dezvoltarea sa ulterioară în viaţă. Cu cât un copil şi-a amânat mai mult gratificaţia bomboanelor, cu atât a avut mai puţine probleme de comportament la scoală si cu atât a avut rezultate școlare mai bune.” (Cf. Walter Mischel şi Ozlem Ayduk, „Will-Power in a Cognitive Affective Processing System: The Dynamics of Delay of Gratification”, Capitolul 5 din Handbook of Self-Regulation, editat de Kathleen Vohs şi Roy Baumeister apud Jules Evans, Filosofie pentru viață și alte situații periculoase, Editura Publica, București, 2012, pp. 75-76)
[7] Cf. Henri Brunel, Cele mai frumoase povestiri zen, PRO Editură și Tipografie, București, 2005, pp. 67-69.
[8] Anton Dumitriu, Culturi eleate și culturi heracleitice, Editura Cartea Românească, București, 1987, p. 114.
[9] Oare de ce? Pentru că „nu te poți pune cu Natura” sau, nu-i așa, „ne pedepsește Dumnezeu pentru răutatea noastră”. Limitele înțelepciunii populare se văd în neasumarea celor care depind de noi, în calitate de persoane private și, mai ales, la nivel de stat. Ce facem noi pentru a preveni și pentru a remedia răul care ni s-ar putea întâmpla? În cazul unor calamități, cum sunt inundațiile, am construit diguri sau canalizări în zonele de risc? Dar ca simpli proprietari, ne-am ridicat casele în zone mai înalte, cu prispe și elemente de construcție care pot împiedica apa să pătrundă iremediabil? În fine, am încheiat o poliță de asigurare a locuinței? Dacă n-am făcut nimic toate acestea, ar trebui să ne fie rușine să ne rugăm la Dumnezeu. Sau dacă o facem, ar trebui să-i cerem în primul rând minte, putere de decizie, că de restul mai are grijă și aproapele.
[10] De altfel, tind să suspectez fatalismul românesc de o amară ironie, pe care adesea n-o înțelem, nici măcar pe cea din mult prea discutata Miorița, despre a cărei tâlc s-a glosat atât de mult, în special pe seama resemnării baciului. Oare nu ne scapă acolo o ironie?! Mai exact atunci când baciul moldovan pare că îi răspunde doar în glumă îngrijorării oiței bârsane, la fel ca unui copil: „De ești năzdrăvană/Și de-a fi să mor/În câmp de mohor/Să spui lui vrâncean/Și lui ungurean/Ca să mă îngroape/Aice, pe-aproape/În strunga de oi/Să fiu tot cu voi”.
[11] Cf. Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot, Editura Univers, București, 1970.
[12] https://www.helnwein.com/press/selected_articles/article_3595-Old-romantics-tug-at-the-heart (accesat la data de 17.09.2024)
[13] Constantin Noica, Spiritul românesc în cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan, Editura Univers, București, 1978, p. 23.
[14] Ibidem, p. 82.
[15] Ibidem, p. 85.
[16] Maladiile trupului și cele ale sufletului sunt considerate de Noica accidentale și vindecabile, în timp ce maladiile spiritului, numite și „ontice”, ar fi intrinseci existenței umane și arareori ar fi vindecabile.
[17] Henri Brunel, op. cit., pp. 153-154.
[18] Ștefan Liiceanu, Arcașul fără arc. Povești, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea, Humanitas, București, 2022, pp. 106-107.
[19] Kahlil Gibran, Darul iubirii, Editura Herald, București, 2021, p. 170.
[20] Ibidem, p. 171.
[21] Ibidem, p. 179.
[22] Platon, Banchetul, Humanitas, București, 2011, p. 164.
[23] Aulus Gellius, Nopțile atice, Editura Academiei RSR, București, 1965, p. 51.
[24] Seneca, Despre mânie, cartea a 2-a, 22, Editura Seneca Lucius Annaeus, București, 2014, p. 110.
[25] Ibidem, cartea a 2-a, 29, p. 126.
[26] A se vedea și povestirea de origine chineză „Broasca-țestoasă și cei doi bâtlani”, a cărei morală exprimă aceeași concepție stoică: „Înțeleptul, spune maestrul zen, primește la fel laudele și disprețul. Nimeni nu ne poate agresa moral fără consimțământul nostru, noi suntem cei care deschidem ecluzele supărării.” (pentru întreagă povestire, Cf. Henri Brunel, op. cit., pp. 76-80).
[27] Epictet, Manualul, în Opera omnia, Editura Polirom, Iași, 2022, p. 489.
[28] Cioran, Caiete, 1957-1972, Humanitas, București, 2023, p. 617.
[29] De la termenul antic grecesc, preluat mai târziu și în vocabularul creștin, κένωσις, însemnând propriu-zis „deșertare”, „golire” (Constantin Georgescu, Dicționar grec-român, vol. VI, Editura Nemira, București, 2024, p. 228). De la sensul foarte concret al golirii unui recipient s-a ajuns la înțelesul metaforic de golire spirituală. De obicei, rostul acesteia era de „umplere” a sinelui cu ceea ce este cu adevărat valoros după momentul golirii.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Răbdări laconice” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 