Liviu I. Cocei
Omul – creator sau reproducător?
Pentru a se asemăna cu Zeul, omul a încercat să-i imite actul de creație. În întreaga istorie a culturii universale, dacă analizăm miturile, arta, ideile religioase și filosofice privind creațiile divino-umane, observăm că omul a fost neliniștit nu doar din cauza instinctului de a se reproduce, de a da viață, ca oricare altă specie de altfel. Dincolo de nevoia biologică fundamentală, ființa umană a avut mereu și această dorință, mai mult sau mai puțin ascunsă, de a crea în sensul ontologic al termenului, similar divinității. În ce constă distincția?
Mai întâi, grosso modo, a procrea nu presupune mai mult decât a reconfigura anumite elemente ale existenței organice; a da naștere înseamnă doar a arunca în lume o nouă combinație de moșteniri genetice. Or, a crea, în sensul cel mai pur al cuvântului, înseamnă a da naștere cuiva sau la ceva care nu preexistă în vreun fel prin trăsăturile sau elementele sale esențiale. Cu alte cuvinte, a crea reprezintă un real salt calitativ, pe când a procrea e unul, în cea mai mare parte – chiar dacă nu exclusiv – cantitativ. E vorba de diferența, cunoscută în filosofie, dintre ontologic și ontic.
În sensul acesta, numai divinitatea creează din nimic, adică realizează trecerea de la neființă la ființare; poate insufla viață chiar și acolo unde nu te aștepți, făcând saltul de la anorganic la organic; și, în sfârșit, poate sădi conștiința de sine în sfera viețuirii. Deși aspiră inclusiv la tipul de creație ex-nihilo, omul nu poate crea în acest fel. El nu poate nici măcar să scornească un cuvânt nou, cu totul nou, necompus din cine știe ce etimoane.
Filosoful Mihai Șora susținea, de pildă, faptul că omul nu este deloc creator, ci, asemeni unui arbore, ar fi doar „roditor”. Omul nu creează, în fond, nimic; doar rodește: material, intelectual și spiritual deopotrivă. Tocmai de aceea, scrie acesta, nu există decât o singură mare problemă a „omului: cum să trăiască asemenea unui arbore, fără a înceta prin aceasta să fie om?”. De aici pornește periplul sapiențial al filosofului român, din prima sa carte, Despre dialogul interior, anume de la această „problemă” care apare în chip de motto a întregii sale lucrări.
Dar care ar fi totuși diferența de natură dintre om și arbore, căci nu se poate să nu fie una? Pentru Șora, omul – față de orice altă specie sau chiar în raport cu o ființă celestă – este singura existență care se confruntă cu impedimente de natură interioară în procesul devenirii de sine:
„Cu totul altfel se întâmplă cu omul: itinerariul său e presărat cu obstacole, aşa cum poate fi cel al vegetalului; dar iată ce e nou la el: aceste obstacole îşi au originea nu doar în exterior, ci şi – şi aş adăuga eu: mai ales – înlăuntrul său”[1].
Din acest motiv, omul nu poate fi el însuși atât de ușor, cum adesea este îndemnat de spiritul mercantil al timpului nostru. A fi om nu depinde, de exemplu, doar de starea optimă a mediului ambiant sau numai de nevoile deplin satisfăcute. Existența umană este sfâșiată între aici-și-acum-ul animalității sale și transcendență, între vocea pasiunii și vocea rațiunii, respectiv între real și ideal. Ceea ce înseamnă că arareori reușește să rezolve problema ridicată de Șora în chip de îndemn. Dar atunci când se întâmplă minunea acestei deosebite deveniri de sine avem de-a face, nu cu Supraomul nietzschean, ci cu omul îndumnezeit:
„Sfântul este deci (făcând abstracţie de participarea sa supranaturală la viaţa divină, despre care nu am intenţia să vorbesc aici) omul al cărui tip de existenţă – discurs spontan coerent – se va fi alăturat tipului de existenţă al firului de iarbă, dar al unui fir de iarbă doldora de valori spirituale, ca reflexivitatea şi libertatea. Astfel, sfântul este omul care a găsit soluţia problemei omului, problema fiind: «Cum să trăieşti ca un arbore, fără a înceta prin aceasta să fii om».”[2]
Revenind la istorisirile despre creațiile divino-umane, care surprind esența condiției noastre dintotdeauna, putem aduce în discuție câteva exemple edificatoare, relevante pentru permanența dorinței creatoare a omului, dorință care însoțește aspirația sa la nemurire. Chiar dacă ne referim la eroi și antieroi din cultura populară, cunoscuți mai ales datorită artei cinematografice, nu putem să nu sesizăm anumite corespondențe axiologice între cele mai vechi mituri și cele actuale, numite și urbane. Unul dintre cele mai interesante personaje este Golemul, apărut în antichitatea iudaică:
„O veche legendă ebraică vorbeşte despre un rabin taumaturg, care ar fi construit un fel de momâie, un caloian colosal, un Golem, căruia i-a dat viaţă dar nu a putut să-i dea suflet. Golemul, forţa oarbă declanşată, distrugea tot ce întâlnea în cale, numai prin activitatea lui, fără vreo intenţie malefică; taumaturgul nu-l mai putea stăpâni, monstrul scăpa voinţei lui”[3].
Se spune că, întrucât creatura scăpase de sub control, rabinul a fost nevoit să îi ia viața pe care chiar el i-o dăruise, ca și cum l-ar fi deconectat de la o sursă de energie. Este aproape imposibil de ratat analogia cu o „creație” care aparține omului contemporan: robotul. Golemul ar putea fi considerat un fel de arhetip al inteligenței artificiale, care ce altceva poate fi decât dorința omului de a se ridica la nivelul de creație al divinității.
Operele de ficțiune din ultimele două secole cel puțin – Pinocchio, Frankenstein sau Eu, robotul, dar și pelicule precum Omul bicentenar, Autómata, Chappie, Uncanny, Tau sau Ex-machina – sondează sub diverse aspecte multiplele fațete ale unei inteligențe aproape umane, dar, în fond, non-umane. Pinocchio este o marionetă de lemn, inițial amorală ca și Golemul, dar care aspiră să devină „un băiat adevărat”; ceea ce se și întâmplă în final, tocmai datorită educației pe care o primește. Dacă Pinocchio este un personaj care aparține literaturii pentru copii, Omul bicentenar, interpretat de Robin Williams, este un fel de „Pinocchio pentru maturi”.
Frankenstein, pe de altă parte, este savantul excentric care creează un monstru din porțiuni de cadavre, dar care este asemănător Golemului prin comportamentul său distructiv. Iar în literatura de anticipație și în lumea filmelor SF (cum sunt cele amintite mai sus) regăsim deseori acele entități non-umane care capătă conștiință de sine, devenind astfel malefice. În acest mod este scoasă în evidență latura insidioasă a inteligenței artificiale, o latură teribil de periculoasă și de înspăimântătoare dar care surprinde ceva și din natura umană, până la urmă aceeași natură umană care aspiră la valori în general. Căci dacă omul este creator de ceva, cu siguranță că el este creator de valori.
Și ce valori se creează și recreează prin toate aceste opere?! Pinocchio este o propedeutică morală, o poveste despre ce e bine și ce e rău; Omul bicentenar este un fel de introducere în antropologia filosofică, o creație artistică despre ceea ce se numește umanitate, de asemenea într-o accepțiune etică; Golemul, creatura lui Frankenstein și roboții amenințători din operele contemporanilor explorează valori precum puterea, responsabilitatea și cumpătarea, contextul moral fiind la fel de evident. Un mit care ne trimite aproape exclusiv la valori estetice este cel al lui Pygmalion, un sculptor care se îndrăgostește iremediabil de propria sa operă, o statuie extrem de frumoasă care prinde viață datorită rugăciunii autorului, respectiv datorită încuviințării zeiței Afrodita de a o însufleți. Frumosul, sau mai bine zis relația strânsă dintre două valori (frumusețea și iubirea) sunt creionate în acest context creatologic. Așadar, orice creatologie care se va putea concepe vreodată va fi un „tratat” de axiologie.
[1] Mihai Şora, Mihai Şora, Despre dialogul interior. Fragment dintr-o Antropologie Metafizică, Humanitas, Bucureşti, 2006 p. 16.
[2] Ibidem, p. 89, în note.
[3] Anton Dumitriu, Culturi eleate și culturi heracleitice, Editura Cartea Românească, București, 1987, p. 110.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Omul – creator sau reproducător?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 