Liviu I. Cocei
Omul ca ființă ironizatoare[1]
Spre deosebire de animale, care sunt înzestrate cu mijloace de apărare specifice, omul e o specie destul de „neputincioasă”. Știm că, în ciuda superiorității sale auto-declarate, e o vietate firavă, poate cea mai dezavantajată din punct de vedere anatomic. Orice animal este bine echipat cu ce-i trebuie pentru a se hrăni, respectiv apăra de intruși sau de condițiile meteorologice nefavorabile: gheare, colți, blană și simțuri ascuțite. Mai mult decât atât, la naștere, omul este atât de vulnerabil încât securitatea sa depinde de grija altora pentru destul de mult timp. Dar cu toate acestea, vietatea „firavă” de care vorbim domină regnul animal, față de care uneori se comportă ca o zeitate mânioasă, iar alteori blândă.
Există totuși și aspecte pozitive în fragila existență umană, deloc neglijabile. Tocmai dezavantajele fizice determină o creștere a inteligenței și a inventivității, iar, într-un timp mai îndelungat, și a volumului creierului. Cu cât adaptarea pur biologică la mediu este mai mică, cu atât cresc șansele ca alte mecanisme de adaptare să o completeze. Știm, de pildă, cum reușesc să se adapteze nevăzătorii, deși sunt privați de principalul simț omenesc de orientare, anume văzul. Omul, fiind cel mai puțin înzestrat dintre viețuitoare, și-a dezvoltat abilități specifice. Pentru a nu pieri a ajuns să posede caracteristici precum: capacitatea de a întocmi planuri pe baza experiențelor anterioare și, deci, de a prevedea eventuale greșeli sau pericole; abilitatea de a numi prin simboluri activitățile și lucrurile cu care interacționează și de a lucra în echipă; capacitatea de a interpreta și de a-și imagina situații sau lucruri care nu sunt prezente în proximitate, trecând astfel dincolo de impresiile de moment ale simțurilor. În cele din urmă, ca o încununare a celor de mai sus, toate acestea au putut fi transmise urmașilor, mai întâi, pe cale orală, iar mai apoi, prin scriere. Motiv pentru care, după cum bine scrie Steven Pinker: „evoluția omului poate fi considerată o răzbunare a tocilarilor”[2]. Am putea spune că masculul-alfa de astăzi tinde să nu mai fie cel privilegiat din punct de vedere fizic (deși, la nivel estetic, filmele hollywoodiene promovează încă imaginea mitică a eroului musculos), ci „intelectualul”, adică cel care știe să se folosească de „uneltele” și „armele” gândirii.[3]
Revenind asupra procesului evolutiv al omului, observăm că, la naștere, cutia craniană nu este închisă complet, tocmai pentru a permite dezvoltarea completă a creierului ulterior. Ipotetic, dacă nu s-ar întâmpla așa, nașterea ar deveni cvasi‑imposibilă din pricina craniului. Această constatare i-a determinat pe unii dintre antropologi să afirme că puiul de om se naște, într-un fel, „prea devreme” și de aceea este atât de neputincios în comparație cu progeniturile altor mamifere. Richard Leakey, calculând perioada optimă de gestație în funcție de volumul creierului, scria:
„Un calcul simplu bazat pe compararea cu alte primate arată că gestația la Homo sapiens, al cărui volum cerebral este în medie de 1350 cm3, ar trebui să dureze douăzeci și una de luni în loc de nouă, cât durează în realitate. Copiii au ca urmare de „recuperat” un an de creștere atunci când se nasc, de unde și faptul că sunt neajutorați.”[4]
Dar, cu toate că se nasc „prematuri” și „neajutorați”, aceștia sunt capabili nu doar să „recupereze” acel an, ci să-l și fructifice în feluri în care animalele n-ar reuși.
„Această venire pe lume prea timpurie pentru o supraviețuire independentă creează o ruptură vizibilă între cerințele mediului ambiant și posibilitățile copilului, creând necesitatea ajutorului educației și permițând copilului să stabilească un contact foarte timpuriu cu fenomenele variate ale lumii.”[5]
Astfel, pe lângă faptul că nou-născutul este capabil să audă, să vadă, să se miște sau să plângă, este pregătit să se culturalizeze. În perioada fragilă de până la 1-2 ani, copilul își însușește ceea ce e mai important pentru devenirea sa umană: limbajul articulat. Tot în faza incipientă de dezvoltare apare și zâmbetul, expresie facială specific umană. Niciun animal nu afișează vreodată surâsul, ci, cel mult, acel rânjet despre care scriam în capitolul anterior. Potrivit lui Desmond Morris, apariția zâmbetului se leagă tot de faptul că omul este neajutorat la naștere; aspect care înlesnește formarea unui înlocuitor simbolic al capacității de a te ține strâns de mamă: „Puii de rață realizează aceasta prin faptul că merg în urma mamei, puii de maimuță prin faptul că se agață de ea. Noi ne dezvoltăm legătura vitală a atașamentului prin răspunsul prin zâmbet”[6]. Dacă plânsetele apar încă din momentul nașterii, zâmbetele bebelușului apar îndată ce acesta recunoaște fie și vag chipul mamei. El învață repede că poate atrage atenția asupra sa prin expresia sugestivă a zâmbetului. Un alt factor important în evoluția deosebită a omului se referă la dependența prelungită a copilului față de părinți. Accelerarea cerebralizării se derulează pe fondul unei copilării prelungite:
„Maimuța-vânător a devenit o maimuță infantilă. Acest truc în evoluție nu este unic; el s-a petrecut la un număr de cazuri complet separate. Este vorba de procesul cunoscut sub denumirea de neotenie, prin care anumite caractere juvenile sau infantile sunt reținute și prelungite în viața adultă.”[7]
În acest fel, spre deosebire de cimpanzei, de exemplu, omul își poate prelungi considerabil perioada de învațare, fără a trece cu ușurință de la copilărie la maturitate. Omul cunoaște stadii intermediare precum pubertatea și adolescența. După cum scrie și Morris,
„pe măsură ce cimpanzeii cresc, semnificația semnalului de joacă se micșorează mai mult chiar, în timp ce al nostru se extinde și dobândește o importanță și mai mare în viața de zi cu zi. Maimuța goală, chiar ca adult, este o maimuță jucăușă. Totul se datorează firii sale exploratoare. Ea împinge în mod constant lucrurile până la limită, încercând să se autosurprindă, să se autoșocheze fără a se răni și apoi semnalizându-și ușurarea prin hohote de râs molipsitoare.”[8]
Cu alte cuvinte, datorită trăsăturii ludice îndrăznețe, putem considera omul o ființă umoristică, care își ia forța spirituală și unicitatea între viețuitoare, în mod ironic, chiar din faptul că este cel mai puțin adaptat din punct de vedere fiziologic. Animalele care nu sunt suficient înzestrate biologic mor în scurt timp, dar omul reușește să supraviețuiască tocmai datorită căii sale ocolitoare, adică a realității simbolice pe care o construiește mereu. Vorbind despre realitatea simbolică a ironiei, știm că, uneori,
„vânătorilor din societățile de vânători-culegători nu le e permis nici măcar să pomenească ce au vânat. Potrivit lui Richard Lee,vânătorul din tribul Kung San sosește în sat fără un cuvânt, se așază la foc și așteaptă ca cineva să vină la el și să-l întrebe ce a văzut în ziua respectivă. La care el răspunde calm cam așa: «Ah, nu mă pricep la vânat. N-am văzut nimic (pauză)… numai unul mic, mic de tot». La auzul acestor cuvinte, interlocutorul zâmbește în barbă: înseamnă că vânătorul a prins ceva mare. Culturile de vânători-culegători sunt organizate în jurul comunității și al împărțirii bunurilor și prețuiesc modestia și egalitatea. Cei lăudăroși vor fi admonestați.”[9]
Fiind vorba de comunități primitive, putem bănui că motivul acestui comportament ar ține de sfera unor superstiții, la fel ca în cazul celor la care apelează pescarii de astăzi. Dar oricum ar fi, faptul că se manifestă prin ironie dovedește că menține coeziunea comunității respective.
Sensul profund al ironiei, care, asemeni simbolului, semnifică altceva decât ceea ce arată, aici își are originea. De aici va emerge acel tip de ironie filosofică ce neagă lumea materială spre beneficiul celei pur spirituale. Doctrina filosofică a Ideilor, romantismul filosofic, precum și majoritatea credințelor religioase sunt exemple emblematice. De altfel, știm că Hegel și, ulterior, Kierkegaard, de pildă, concepeau ironia drept „infinită negativitate absolută”. Iar dacă Max Scheler are dreptate atunci când consideră că omul e singura specie care spune „nu” realității concrete, atunci înseamnă că nu o putem defini fără să includem latura ei ironică. Drept urmare, am putea numi această „specie” negatoare Homo ironicus sau ființa ironizatoare.
[1] Acest text a fost publicat inițial în cartea: Liviu Iulian Cocei, Homo ironicus. O abordare antropologică a ironiei filosofice, Editura Eikon, București, 2022, pp. 43-47.
[2] Steven Pinker, Cum funcționează mintea, Editura Allfa, București, 2009, p. 209.
[3] Conform filosofului Richard Rorty, intelectualul cultural poartă numele de ironist. De asemenea, „tocilarul” la care ne referim este un tip uman pe care-l putem asocia în mod firesc cu Homo ironicus.
[4] Richard Leakey, Originea omului, Humanitas, București, 1995, p. 67.
[5] Marius Dumitrescu, Prelegeri de antropologie filosofică, Editura Performantica, Iași, 2007, p. 68.
[6] Desmond Morris, Maimuța goală, Editura Enciclopedică, București, 1991, p. 101.
[7] Ibidem, p. 29.
[8] Ibidem, p. 97.
[9] Frans de Waal, Bonobo și ateul. În căutarea umanismului printre primate, Humanitas, București, 2017, pp. 209-210.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Omul ca ființă ironizatoare” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 