Mila ca „valoare de schimb”[1]
„Am văzut ceva neaşteptat: un om milos care mulţumea
cerşetorului pentru că-i primise dania. În fond, avea dreptate
s-o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primeşte.
Cât de recunoscător trebuie să fie medicul bolnavului pe care
l-a vindecat! Nu se ştie cine dă şi cine primeşte.”[2]
„Nimic nu e mai scump decât ceea ce primeşti gratis” ne spune un vechi proverb japonez. Judecând din perspectiva aceasta, oare ce reprezintă, de fapt, dărnicia care vine din milă? Unii o blamează, însă cei mai mulţi dintre noi o pretind. Ştim cu toţii ce sentiment ne încearcă atunci când îl vedem pe cel puternic cum îl chinuie pe cel slab. O revoltă şi o indignare crescânde încep să ne cuprindă. E o imagine aproape insuportabilă. În schimb, dacă îl privim pe cel slab cum îl torturează sau îl agasează pe cel puternic simţim o oarecare satisfacţie, uneori aproape morbidă.
Marile religii ale lumii susţin că trebuie să-i ajuţi pe cei năpăstuiţi, să ai milă de cei neajutoraţi, să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi etc. Morala laică ne spune la rându-i că trebuie să devenim altruişti. Însă, odată cu „nemiloasa” morală de stăpân a lui Nietzsche, ce pare a fi complet inumană, suntem puși în fața unei perspective diferite: „În prim-plan se află sentimentul plenitudinii, al puterii care dă să se reverse, fericirea înaltei încordări, conștiința unei bogății dispuse să dăruiască și să împartă; de asemenea, aristocratul îl ajută pe nefericit, însă niciodată sau aproape niciodată din milă, ci mai degrabă dintr-un imbold generat de excesul de putere. În sine, aristocratul îl cinstește pe cel puternic, dar și pe cel ce se ține singur în frâu, pe cel care știe când să vorbească și când să tacă și căruia îi place să fie riguros și aspru cu el însuși, respectând tot ceea ce este sever și dur”[3]. Ceea ce filosoful german disprețuiește la cel „nefericit” nu este condiția sa precară, ci faptul că se complace în propria stare de fapt, câștigând atenția și atrăgând mila celorlalți prin ceea ce este mai slab și mai respingător în el. Cerșetorul care imploră să i se ofere ceva doar pentru că se află într-o situație deplorabilă – are una sau mai multe dizabilități sau pur și simplu este sărac lipit – ar fi tipul uman criticat acerb de Nietzsche. În opoziție cu orice astfel de caz prin care putem fi înduioșați, avem la dispoziție exemplul nobil al artiștilor amatori care cutreieră străzile orașelor și care, numai în schimbul a ceea ce este mai bun și mai strașnic în ei, stau cu mâna întinsă. Fie că unii pictează, fie că alții cântă la un instrument muzical sau poate că apelează la numere de iluzionism, numai și numai aceștia merită ajutorul „fericiților” care, din preaplinul lor, sunt dispuși să contribuie la sporirea sănătoasă a voinței de putere a celor mai puțin norocoși în viața aceasta. O pictură a lui John Everett Millais, The Blind Girl, care înfățișează o tânără nevăzătoare cu o concertină în brațe, împreună cu sora sa mai mică, mi se pare ilustrativă pentru ceea ce zice Nietzsche.
Să medităm un moment la toate actele de binefacere care se fac în lume: de la donaţii pentru orfani sau bătrâni şi până la fundaţii care luptă împotriva feluritelor boli incurabile. Există vreun motiv nespecificat care-l determină pe cel avut să-l miluiască cu un ban pe cel care nu are? Ce se ascunde, de fapt, în spatele cuvintelor „milă” sau „altruism”? Nu cumva ne este milă de cel neajutorat tocmai pentru că ne imaginăm că am putea fi în locul lui? Deseori chiar auzim spunându-se: „nu mai fi atât de indiferent sau de răutăcios, că dacă tu ai fi în locul sărmanului acesta!…” Iată un aspect care aduce în discuție și sentimentul de culpabilitate implicat aici. Vinovăția și rușinea reprezintă, în fond, începutul oricărei morale. Și mă pot simți vinovat că nu sunt eu cel care suferă, că nu sunt acolo, alături de cel lovit de soartă, să-i duc povara pe umeri ca și cum ar fi a mea. Iar atunci mila se naște din această distanță existențială pe care încerc s-o pulverizez și să fiu, pentru o clipă, mai aproape de durerea lui decât de liniștea și de fericirea mea. Însă mila, departe de a fi dezinteresată, nu pare a fi mai mult decât o plată – moneda cu care cumpărăm dreptul de a merge mai departe prin viață, împăcați, tot așa cum erau cei care treceau Styxul plătindu-l pe Charon, ca să avanseze pe tărâmul morții și să nu rămână izolați în re-mușcare. Compătimim ca să trecem mai departe. Nu din iubire pentru cel rămas pe „mal”, ci din dorința de a nu rămâne și noi acolo, cu regretul de a fi fost martori și nimic mai mult. În această ordine de idei, tot Nietzsche nota câteva observații: „dacă toate pomenile ar fi date numai din milă, cerşetorii ar fi cu toţii morţi de foame.”[4]; „Rudele unui sinucigaş i-o iau în nume de rău că n-a rămas în viaţă din consideraţie pentru reputaţia lor.”[5]; „Ne place de două ori mai mult să ne aruncăm după un om care cade în apă, când sunt de faţă nişte inşi care nu îndrăznesc s-o facă.”[6]; idei prin care gânditorul sugerează cât de interesată e persoana umană de propriul sine, tocmai atunci când o suspectăm mai puţin. Înţelegând astfel mila, câtă „greutate” etică mai poate avea mult stimatul altruism? Oare nu avem de-a face cu un egoism mascat? În definitiv, de ce se oferă bani sau diferite bunuri cerşetorilor?
Nu vreau să insist împotriva cerşetoriei, dar ţin să reamintesc în treacăt, că a oferi bani unor astfel de persoane este o formă de încurajare şi de proliferare a sărăciei. Ceea ce mă interesează de fapt aici e modul de înţelegere a sentimentului de milă. În opinia mea, a ţi se face milă de cineva şi a acţiona în vreun sens în sprijinul său implică un fel de schimb. De obicei, se dau bani, haine, mâncare etc. şi se cer în schimb recunoştinţă şi apreciere. În acest sens, cred că şi persoanele religioase ar trebui să recunoască faptul că nu pot pretinde că nu vor absolut nimic în schimb. Oare ele nu aşteaptă mulţumire din partea divinităţii? Căci a pretinde că nu vrei nici măcar cel mai mic bun material nu înseamnă că nu vrei chiar nimic.
Filosoful cinic Antisthene, de pildă, ironizează perspectiva religioasă a ideii de schimb în felul acesta: „Pe când se iniţia în misterele orfice, preotul declară că cei iniţiaţi se vor bucura în Hades de mari bunuri. «De ce atunci nu te grăbeşti să mori?» îi spuse el.”[7] La fel procedează şi Diogene din Sinope atunci când răspunde „de ce oamenii dau cerşetorilor, dar nu dau filosofilor […]: «Fiindcă se gândesc că într-o zi pot să fie şi ei şchiopi sau orbi, dar niciodată să ajungă filosofi.»”[8] Altfel spus, indiferent dacă aşteptările sunt materiale sau spirituale, că se referă la lumea aceasta sau la cealaltă, nu cumva orice apel la milă e doar o formă de expresie a ego-ismului?
Presupunând că cineva ar susţine că nu aşteaptă realmente nimic în schimbul dărniciei lui, n-aş putea să-mi închipui acea persoană decât îmbrăţişând neantul, căci a fi complet dezinteresat în raport cu propria fiinţă e o dovadă de nihilism şi, ca un paradox, de negare a celorlalţi.
Prin urmare, nu este mila doar o „valoare de schimb”, mai rafinată ce-i drept şi, bineînţeles, dezirabilă în comparaţie cu banul sau alte valori de schimb?!.. Şi-atunci, nu cumva există pericolul ca această perspectivă „bancară” să descurajeze orice acţiune morală? Deşi în subsidiar ori în mod inconştient ne comportăm ca nişte „agenţi de vânzări” sau „oameni de afaceri”, cred că – atât timp cât nu ne încumetăm să „contabilizăm” binele pe care-l primim sau pe care-l dăm, făcând abstracţie de orice „economie a valorilor” – nu există riscul coruperii conştiinţei morale. Şi, totuşi, există o idee care poate anula această perspectivă, dar care ne rămâne întrucâtva ascunsă: ideea indiană, conform căreia cu toţii am fi de fapt aceiaşi sau, mai bine zis, același, parte din Spiritul universal, Unul, Fiinţa sau cum vrem să-i mai spunem. Ca atare, nu ar există nicio diferenţă axiologică sau ontologică între a-l ajuta pe celălalt şi a mă ajuta pe mine însumi, aşa încât problema „valorii de schimb” pur şi simplu ar dispărea.
Până la urmă, indiferent dacă respingem sau dacă acceptăm ideea că intenţia morală implică un anumit schimb, cu toţii ar trebui să ne ferim de a vedea în ceilalţi o „rampă de salvare” sau un „mijloc de mântuire”, aşa cum ne-am obişnuit să considerăm, în mod tacit, aproape fiecare în parte. Aceasta este starea de fapt pe care ar trebui să o combatem. Sau, în cuvintele dragi lui Constantin Noica, să „nu se știe cine dă și cine primește”.
[1] Textul reprezintă versiunea revizuită și adăugită a eseului omonim apărut în Surâsul lui Momus. Eseuri de ironologie aplicată în filosofie și științele sociale, Editura PIM, Iași, 2015, p. 79.
[2] Constantin Noica, Jurnal filozofic, Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 111.
[3] Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău. Prolog la o filozofie a viitorului, Humanitas, București, 2015, p. 212-213.
[4] Idem, Omenesc, prea omenesc. O carte pentru spirite libere II, în Opere complete, vol. III, Editura Hestia, Timişoara, 2000, p. 445.
[5] Idem, Omenesc, prea omenesc. O carte pentru spirite libere I, în op. cit., p. 165.
[6] Ibidem, p. 166.
[7] Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, Iași, 1997, p. 194.
[8] Ibidem, p. 206.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, «Mila ca „valoare de schimb”» în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
