Lumea ca suferinţă şi degradare[1]
Tot ceea ce ne înconjoară a constituit dintotdeauna oglinda în care ne-am văzut pe noi înşine. Oriunde ne-am îndreptat privirile, n-am văzut decât sensuri şi relaţii dependente de soarta umilei noastre specii. Ce s-a oglindit până acum în această mare oglindă? Dincolo de câteva bucurii trecătoare, în aproape toate culturile şi religiile, lumea a fost interpretată ca fiind un spaţiu al suferinţei şi al unei degradări continue. Religia iudeo-creştină ne-a transmis ideea căderii primilor oameni, conform căreia actuala viaţă umană nu este decât expresia alunecării treptate în păcat. De la vechii greci, prin intermediul lui Hesiod, am rămas marcaţi de mitul vârstelor, care susţine că existenţa umană actuală este rezultatul declinului unor generaţii superioare, idee care inclusiv asupra lui Platon a avut o influenţă majoră.
„Pentru Platon, istoria înseamnă degenerare; orice schimbare, devenire, nu poate fi decât malefică. Pe scurt, Platon susţine că schimbarea este funestă, iar repausul este divin. Întreaga concepţie a filosofului grec are ca obiectiv oprirea timpului, găsirea acelor structuri eterne, imuabile, care să asigure depăşirea degradării, ce poate pierde omul”[2].
Deci, pentru filosoful grec, atât la nivel individual, cât şi al societăţii, totul este supus degradării.
Apoi, buddhismul ne transmite că însuşi faptul de a trăi în această lume este cauzator de suferinţă, orice am alege; iar singura modalitate de a scăpa de acest „chin” e detaşarea exhaustivă de tot ceea ce înseamnă a trăi.
Astfel, de câte ori suntem puşi în situaţia de a face comparaţii cu epocile trecute, aproape întotdeauna condamnăm vremurile prezente, ridicându-le în slăvi pe cele anterioare. De exemplu, chiar şi comunismul ni se pare că a fost mai bun atunci când îl comparăm cu democraţia actuală. Privind mai în urmă cu o deferenţă crescândă, observăm că perioada interbelică ne apare ca fiind mai glorioasă şi mai prosperă decât cea a comunismului şi tot aşa până în vremea dacilor liberi. În încercarea de a identifica cauzele acestor nostalgii, cel puţin în ceea ce priveşte regimul comunist, un posibil răspuns este următorul:
„Dacă zăriţi bătrâni nostalgici după vechiul regim să ştiţi că dorul lor e mai curând faţă de propria tinereţe, de timpurile în care nu-i dureau şi organe pe care nu ştiau că le au”[3].
În sensul acesta, am putea spune că viziunea pesimistă asupra lumii prinde contur odată cu viaţa adultă, când problemele şi suferinţele umane încep să fie resimţite în mod acut şi ireversibil.
În acord cu spiritul nostalgic al concepţiilor menţionate, astăzi, auzim deseori spunându-se că „e din ce în ce mai rău”, că, de exemplu, educaţia, industria, alimentele sau chiar şi dragostea nu mai sunt ce-au fost cândva, de parcă întreaga lume gravitează în jurul cercului strâmt al unora. Dezminţind viziunile antropocentrice prăpăstioase, un gânditor renascentist nota:
„Când îngheaţă viile, în satul meu preotul scoate o învăţătură pentru toată seminţia omului, […] Când privim războaiele noastre lăuntrice, care din noi nu strigă că întocmirea aceasta se năruie, şi că ziua judecăţii de pe urmă ne prinde de grumaz, fără ca să-i treacă prin minte că multe rele, mai rele, s-au văzut şi că în mii şi mii de părţi pe lume, timpurile se petrec cu bine?”[4]
Iar în zorii postmodernismului, încercând să însufleţească printr-un spirit vesel lipsa de vitalitate a concepţiilor despre lume, Nietzsche scria şi el următoarele rânduri:
„Aproape pretutindeni în Europa zilelor noastre se poate remarca o sensibilitate şi o susceptibilitate bolnăvicioasă faţă de durere, o dezgustătoare lipsă de cumpătare în a te jelui, o moleşire care împopoţonându-se cu ajutorul religiei şi al zorzoanelor filozofice încearcă să treacă drept ceva superior, – un adevărat cult al suferinţei. […] iar pentru a ne feri de ea, v-aş propune să purtăm la gât, deasupra inimii, buna amuletă gai saber, – amuleta «ştiinţei vesele» […]”[5].
Prin urmare, cu riscul de a fi considerați inactuali, trebuie să opunem zeitgeist-ului negativist o atitudine ludic-capricioasă.
Fără îndoială, spiritul acesta s-a răsfrânt în toate domeniile şi sectoarele vieţii omeneşti, exceptând poate doar tehnica. Iată un exemplu concret şi proxim care reflectă mentalitatea decadentistă. E vorba de celebra sculptură din centrul oraşului nostru (Galați), „Fata pe valuri”. Ca o consecinţă nefastă a viziunii din ce în ce mai prăpăstioase asupra celor din jurul nostru, aceasta a fost redenumită de localnici „Dezbrăcata”, ajungând ca astăzi să i se spună chiar „Nespălata”. Cine ştie cum i se va zice peste ani, dacă nu va fi contemplată la muzeu?!.. Până şi în filosofie se poate remarca amploarea decadentismului asupra conştiinţei noastre. Să luăm în considerare faptul că, în vechime, începătorul în ale înţelepciunii era sophós-ul, care, ulterior e înlocuit cu seniorială umilitate de philo-sophos. Iar astăzi, acesta din urmă a devenit la fel de „inaccesibil” şi de pretenţios ca primul termen, deoarece cei mai mulţi specialişti ai domeniului în cauză evită să fie numiţi filosofi. În schimbul acestei denumiri, ei se folosesc de altele mult mai concesive, cum sunt cele de cercetător sau de istoric al filosofiei.
Cred că mulţi dintre noi resimt acest „blestem” transgeneraţional al degradării (est)etice în orice aspect al vieţii. Iluzia decadentismului este demascată în filmul lui Woody Allen, Midnight in Paris, unde e scoasă în evidenţă tocmai această prejudecată a trecutului idealizat. Însă câţi dintre cei care au văzut filmul au renunţat să mai vadă în mersul societăţii sau al lumii în genere o inevitabilă degradare?…
Cu toate că, din punct de vedere moral, estetic sau chiar religios[6], trăim încă sub impresia decadenţei, din perspectiva biologiei putem spune că suntem produsul celui mai reuşit progres, având în vedere că specia noastră a avansat sub aspect intelectual şi estetic. Or, cel puţin asta sugerează evoluţionismul atunci când propune ideea selecţiei celor mai frumoase şi mai capabile exemplare. Chiar dacă ne-am obişnuit să mergem înainte „punând răul în faţă”, ar fi cazul să nu mai fim atât de legaţi viziunilor catastrofice, întrucât a marşa cu spatele, precum racul, nu e o viaţa demnă de om.
[1] Textul reprezintă o meditație asupra nostalgiei în care susțineam, în răspăr cu o spusă comună, că ar trebui să încetăm să mergem înainte crezând că înainte era mai bine. Eseul a apărut în cartea Surâsul lui Momus. Eseuri de ironologie aplicată în filosofie și științele sociale, Editura PIM, Iași, 2015, pp. 27-30.
[2] Marius Dumitrescu, Platon în oglinda timpului. Periplu în antropologia filosofică, Editura Edict, Iaşi, 2002, p. 186.
[3] Viorel Rotilă, Din alchimia unei existenţe. Jurnal de idei, Institutul European, Iaşi, 2010, p. 197.
[4] Montaigne, Eseuri, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 183.
[5] Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău. Preludiu la o filozofie a viitorului, Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 225-226.
[6] Deşi e optimistă în ceea ce priveşte mântuirea omului, atitudinea religiei faţă de mersul lumii e pesimistă.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Lumea ca suferinţă şi degradare” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 