Înțelepciunea ludică a copilăriei
Bătrânii erau cândva depozitarii cunoașterii, având un rol determinant în comunitățile lor. Și nu erau mulți cei care dobândeau acest statut privilegiat. Însă acum, „cine nu are bătrâni, să-și cumpere unul” tinde să aibă un sens din ce în ce mai diminuat și confuz, într-o lume tot mai îmbătrânită și mai decrepită. Foarte curând vom ajunge să spunem: „cine nu are copii, să-și cumpere unul”. O reflecție anticipatoare a viitoarei gerontocrații este îndemnul tot mai răspândit de „a avea grijă de copilul tău interior”, în condițiile în care „cel exterior” e pe cale de dispariție. Nivelul de bunăstare ridicat și avansul tehnologic mult prea rapid s-ar putea să ne apropie foarte mult de distopia prezisă și descrisă de umoristul canadian Stephen Leacock:
„Apoi, dintr-o dată, un alt gând mi-a fulgerat prin minte: – Dar copiii? Unde sunt copiii? – Copii? s-a mirat Azbestul. Nu, n-am mai auzit vorbindu-se despre ei de cel puţin un secol! Ce draci împieliţaţi trebuie să fi fost! Cu obrajii umflaţi şi miorlăind tot timpul! Şi creşteau, nu-i aşa? Ca ciupercile? Îmi închipui că în fiecare an se lungeau şi...” [1]
Dincolo de aprecierile pur demografice, ar trebui recunoscut faptul că înțelepciunea nu este cu necesitate și nici în mod exclusiv o valoare a senectuții. Iar dacă cel mai în vârstă și cel mai mic se pot întâlni la raionul de scutece, de ce nu s-ar regăsi cei mai vigilenți dintre copii și dintre bătrâni la raftul de filosofie sau de înțelepciune practică? În mod tradițional, doar știm că bătrânii și copiii se înțeleg foarte bine. Iar adulții, neliniștiți din fire și care pendulează între uitarea înțelepciunii ludice a copilăriei și zeflemisirea celei mai sobre a bătrânilor, ar trebui să ia aminte la ce spun cele două extreme ale cumpătării, pe care adesea le desconsideră. În privința celei a copiilor voi insista în continuare, chiar dacă pare neverosimil să spui că, în general, copiii sunt întruchipări ale justei măsuri. Dar chiar sunt așa, pentru că numai sub presiunea culturii de masă sunt captivați și devin motivați să-și dorească lucruri de care nu au nevoie în chip necesar; cu alte cuvinte, ajung să-și dorească să aibă dorințe, aceasta fiind deci sursa principală a exceselor de mai târziu, adică de la „maturitate”.
*
Dacă aruncăm o privire rapidă, dar scrutătoare, asupra culturii occidentale nu putem omite câteva repere esențiale ale conceptualizării sau, cel puțin, ale încercării de a insera „copilul” și „copilăria” în anumite tipuri de discurs: poetic, religios sau filosofic. „Timpul este un copil care se joacă, mutând mereu pietrele de joc; este domnia unui copil.” nota Heraclit cel obscur, sugerând probabil faptul că existența se bazează pe contingență și, prin urmare, este lipsită de un scop în sine, altul decât cel de natură estetică (care implică gratuitate). Apoi, ludicul copilăriei heraclitene presupune o anumită indiferență axiologică, dar atenție, nu de neutralitate științifică este vorba, ci de o atitudine care nu face apel la judecăți de valoare comune sau ale simțului comun. Copilul care se bucură cu același entuziasm când își construiește castelul de nisip sau când și-l dărâmă, poate fi un exemplu.
În creștinism, „copilul” devine un simbol al purității morale, al inocenței juvenile fără de care nu poate fi atinsă desăvârșirea:
„Isus a chemat la El un copilaș, l-a pus în mijlocul lor și le-a zis: Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș va fi cel mai mare în Împărăția cerurilor. Și oricine va primi un copilaș ca acesta în Numele Meu Mă primește pe Mine. Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din acești micuți, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară și să fie înecat în adâncul mării.” (Matei, 18:2-6)[2]
Partea în care Iisus îi condamnă pe adulții „corupători de copii” (sunt tentat să spun „de tineret”, gândindu-mă la Socrate), pe care aș interpreta-o în spirit mai degrabă cinic, este de obicei eludată sau tratată superficial, ca și cum n-ar fi spus tocmai asta sau că, de fapt, nu-i decât o formă jucăușă, cvasi-ironică. Ceea ce îmi confirmă, încă o dată, că putem vorbi și despre o ironie christică; dar aceasta este o analiză colaterală, pe care o voi lăsa momentan deoparte.
Preocupat de semnificația înțelepciunii copiilor enunțată în Evanghelia după Matei, Lev Tolstoi a publicat în anul 1885 o colecție de povestioare despre unele valori universale cum ar fi grija, empatia, iubirea sau sensul ludic al vieții, prezentate din perspectiva unor copii sau copile de vârste foarte fragede. Cărticica a apărut sub denumirea Înțelepciunea copiilor (alternativ și cu titlul Fetițe mai înțelepte decât bărbații, fiind numită astfel pentru că două fetițe sunt arătate aici ca modele de înțelepciune a copilăriei, în comparație cu care adulții furioși din poveste se vor simți finalmente rușinați și descurajați).[3] Parte din inocența sapiențială și proverbială a copiilor, de care adulții între timp se îndepărtează uitând-o, constă tocmai în capacitatea lor de a uita, de a pune mai presus de orice experiența ludică – activitatea lipsită de utilitate și care își are scopul doar în ea însăși.
Așadar, de ce să nu învețe și adulții de la copii, ne-ar întreba retoric conul Tolstoi?! De ce nu am vorbi și noi asemenea copiilor, cum ar spune și Friedrich Nietzsche, făcând trimitere la propria lor înțelegere a lucrurilor, lipsită de temeri artificiale și de prejudecăți culturale. În Așa grăit-a Zarathustra, „copilul” și „jocul” apar atât în sensul lui Heraclit, cât și în sens creștin. Voi reda un fragment mai amplu pentru expresivitate și convigere:
„Nici leul încă nu-i în stare să creeze noi valori: dar să-şi obțină libertatea, pentu-a crea – aceasta stă-n puterea leului. Să-şi cucerească libertatea şi să întâmpine cu un sacru Nu chiar datoria: iată, o frați ai mei, de ce-i nevoie de un leu. Să-ti cucereşti dreptul la noi valori – iată cea mai cumplită sarcină pentru un spirit răbdător, plin de respect. Într-adevăr, aceasta-i o prădare şi-un lucru propriu unui animal de pradă. Tot ce iubea el mai mult, drept cel mai sacru lucru-al său era acest «Tu-trebuie»: acum el e chemat să-i afle deşertăciunea şi-arbitrarul, ca să-şi câștige libertatea de-a se smulge din iubirea sa: da, e nevoie să fii leu pentru-o asemenea prădare.
Dar spuneţi-mi, o fraţi ai mei, ce lucru stă-n puterile unui copil, de care însuși leul nu-i în stare? De ce n-ar fi nevoie oare ca leul prădător să se preschimbe în copil?
Uitare este un copil, şi nevinovăție, nou început şi joc, o roată ce se-nvârte prin ea însăși, mișcare primă și preasfântă afirmare. Da, frați ai mei, pentru-a intra în jocul creatorilor, este nevoie de-o preasfântă afirmare: acuma spiritul își vrea doar vrerea sa, își cucerește lumea sa, pierzându-și lumea”[4].
Desigur, pentru filosoful german, scopul „amoralismului” pueril era Supraomul, însă, aici, mai important ar fi de reținut ideea „prospețimii” pe care o aduc copiii pe lume. Este vorba aproape la propriu despre acel „suflu nou” al tinerelor generații, care ne fac să vedem totul în perspective înnoitoare, deși impresia ar putea fi una eminesciană, că „toate-s vechi și nouă toate”. Or fi vechi, dar sunt adresate nouă, cei de acum, așa că devin noi-nouțe.
Am parcurs succint axa Heraclit-Christos-Tolstoi-Nietzsche doar pentru a submina o povață acerbă, pe aceea cuprinsă în expresia larg împărtășită de generațiile mai în vârstă, anume: „nu învață oul pe găină!”. Daniel C. Dennett, în concluziile minunatei sale cărți, Ruperea vrăjii, scrie următoarele rânduri, deschizătoare de minți, cu care aș vrea să închei. Este vorba despre faptul că și adulții pot învăța de la copii și, atenție, mai ales de la fete: „Sunt adulți cărora le este teamă să fie mai ignoranți decât propriii copii și mai ales (din câte se pare) decât propriile fiice. Va trebui să-i convingem că a învăța lucruri noi de la copiii lor le va aduce bucurii uriașe. Va fi fascinant să vedem ce instituții și proiecte vor concepe urmașii noștri, construind pe temeliile ridicate și păstrate pentru ei de generațiile anterioare, pentru a ne purta în siguranță către viitor”[5]. A se observa că Dennett nu afișează o încredere nemăsurată în modernitate sau în ceea ce tinerii aduc nou în comunitate. El nu neagă valorile edificate și confirmate de tradiție. Este doar speranța scrupuloasă a unui bătrân cumpătat, care nu obișnuiește să se lamenteze de mult prea hulitele tare ale „copiilor din ziua de azi”.
*
Într-un alt (con)text sugeram că din conul de umbră al pesimismului poate răsări cea mai aleasă și, aș adăuga, cea mai frumoasă floare a optimismului. Iar Franz Kafka reprezintă poate cel mai bun exemplu în privința tematicii de față. Artist literat al absurdului, bolnăvicios din fire, nefamilist și fără copii, Kafka a dovedit în amurgul vieții sale că a înțeles mintea copiilor cum puțini părinți ajung să o facă. În cartea pentru copii Franz, Dora, fetița și păpușa, de Didier Lévy și Tiziana Romanin, descoperim povestea adevărată a întâlnirii scriitorului evreu din Praga cu o fetiță care tocmai își pierduse jucăria preferată.[6] Încercând să o consoleze, „copilul mare cu trup firav” (Franz) îi spune fetiței (Ingrid) că păpușa „n-a dispărut” și că „tocmai a plecat într-o călătorie”. Numai că Ingrid nu se lasă convinsă așa ușor și îi cere dovezi („de unde știi tu?”, „arată-mi-o!”). Din acest moment, plăpândul și muribundul Franz se vede nevoit să născocească o istorioară a peripețiilor păpușii. Și începe să redacteze mai multe scrisori în numele păpușii călătoare. În acest fel, scriitorul nostru trece de la simpla consolare la o îndrumare metodică sub formă epistolară. „Consilierea filosofică” neașteptată și neintenționată a copilei devine un exemplu de reală înțelegere a identității personale, a inevitabilității pierderii și a probabilității regăsirii. Putem spune că Ingrid a avut privilegiul de a integra și de a depăși eșecul cu ajutorul unui mentor ascuns, în așa manieră încât să-și poată modela singură propriul „maestru interior” (magistero interiore) – concept descris de consilierul filosofic italian Romano Madera (care îl ia ca exemplu edificator pe marele Epicur).
*
Colțul micilor filosofi/filosoafe
Nimicul cel bun. Iată un posibil titlu despre cum s-ar reflecta unele idei într-un mic tratat de meontologie pentru copii, pornind tocmai de la copii, nu de la conceptele greoaie ale adulților. Un exemplu, de jos în sus. La vârsta de zece ani, Olivia, în propriile-i cuvinte: „Am primit de la un coleg un pachet de biscuiți… în schimb, pentru nimic”. Cum adică? M-am mirat și m-am întrebat apoi, oare ce este nimicul acesta care în-ființează. Este „ceva” care-ar trebui să fie sau mai bine ar fi să rămână în ascunsul lucrurilor? La fel ca atunci când, la întrebarea „ce faci?”, răspundem prin același misterios „nimic”? Pentru Olivia pare a fi ceva mai clar: „nimicul” pentru care suntem uneori răsplătiți și pe care-l invocăm foarte des este ceva bun și de dorit, chiar dacă poate că nici nu trebuie exprimat ca atare. Nimicul despre care vorbim nu este un capăt al gândirii, nici absența absolută, ci un fel de eufemism, un substitut al refuzului de a comunica sau, alternativ, al încrederii necondiționate.
*
La temperaturi înalte, sau scăzute?! Iarna aceasta, Olivia, vizibil încercată de unele întrebăciuni filosofice, văzându-mă cum tremur serios din cauza frisoanelor, începe așa: „De ce ți-e frig când frigi? Dacă corpul este fierbinte, cum să-ți fie frig?”. Încercarea mea de răspuns la capacitatea ei naturală de a se mira: „energia corpului, fiind acum foarte caldă și concentrată, iese și foarte repede din corp. Și uite-așa, ajungem să ne fie foarte rece pe dinăuntru”.
*
Măgarul lui Buridan rezolvat de copii. Iată-mă din nou cu Olivia, prin piața de legume și fructe. Fiind îndemnat de o vânzătoare generoasă să îmi aleg legăturile de ceapă verde, Olivia mă întreabă plină de uimire „da’ de ce?”, adică de ce să mă mai obosesc să aleg, din moment ce toate legăturile acelea frumoase arată exact la fel și, bineînțeles, au același preț. M-am gândit imediat la celebrul experiment mental medieval numit „măgarul lui Buridan”. Doar că, și de această dată, copiii sunt mai pragmatici. Față de „măgarul” lui Buridan, niciun mic socratic nu va muri de sete sau de foame prin indecizie, ci va alege pur și simplu la întâmplare ceea ce nu merită efortul vreunei deliberări. Este și un bun exemplu de falsă dilemă de care Olivia a fost conștientă în mod intuitiv și prompt. Iar asta pentru că ce-ul și de ce-ul copiilor reprezintă modalitatea lor practică de explorare a naturii și a întinderii ființei.
*
Olivia reușește să mă impresioneze prin replici scurte, însă nu neapărat pilduitoare, cât mai ales provocatoare. Nu prea obișnuiește să își noteze ideile, lectura fiind momentan predominantă pentru ea. Dar unii copii deprind și arta scriiturii, motiv pentru care sunt încurajați să devină autori. Cristinei Luca-Parapiru i-a fost publicată prima carte la doar nouă ani: Fluturele-gigant și alte povestiri (2020). Nu s-a oprit la volumul de debut, iar de curând i-a apărut o altă colecție de povestiri și poezii cu teme mai mult sau mai puțin filosofice, sub un titlu încântător: Parcul nesfârșit. În scurta povestire Comandă suspendată, mica autoare își exersează talentul în domeniul literaturii de anticipație, filosofând cu o versiune de inteligență artificială numită ChatRPD, care susține sus și tare nu doar că este indispensabilă, ci că este chiar „totul”. Iar răspunsul Cristinei este antologic, după cum poate fi observat din dialog:
„EU SUNT TOT! au glăsuit pereții. Mă gândeam să renunț, când, deodată, mi-a venit o idee. – Descrie-mi sentimentul pe care-l ai, ChatRPD, i-am spus chipului uriaș. – EU NU AM SENTIMENTE. – Asta înseamnă că nu ești TOT, cum crezi tu. Nu iubești pe nimeni, cum îmi iubesc eu familia. Nu ai prieteni, ca mine, prieteni care îți fac ziua mai bună. Nu simți nimic când cineva te complimentează, nu te bucuri când mama și tata te laudă, nu simți nimic. Ceea ce înseamnă că ești nimic, ChatRPD!” [7]
De remarcat apoi și poeziile, cum ar fi Un limbaj ciudat, ce ne oferă o mostră de subtilitate și de înțelegere amuzantă a unor discipline studiate în școala primară:
„La școală ne-a învățat
Profu’ un limbaj ciudat:
Deși conține litere... știute,
Acum acelea se numesc necunoscute;
Conțin cratima, ca de obicei,
Dar îi zice minus – heeei!...
Două puncte, vă dau o ciudată știre,
Și-au schimbat sensul în semnul de împărțire.
„X” e vedetă: e și înmulțitor
Și necunoscută
Și taie orice – vai, ce apucătură urâtă!...
Acest limbaj (și nu vă țin predică!)
Nu l-am învățat la limbi străine,
Ci la aritmetică!”[8]
Sau poezia Sora mea, pe care o găsesc absolut fascinantă și demnă de o ironie filosofică de inspirație epicureană:
„Sora mea e atât de credincioasă!... Se roagă prin cotloane și afară din casă, Se roagă la vecini, la școală, Chiar și atunci când se spală, Se roagă în beci, La meci... În fine, de când s-a dat pe mâini cu lipici, Se tot roagă, ce să-i zici?!...” [9]
Am recurs la exemplele copilăriei în sine, nu doar pentru că pe 1 iunie celebrăm ziua celor mici și avem atenția concentrată aproape exclusiv pe persoana și pe natura lor jucăușă. Ci pentru că, noi adulții, avem destule motive și argumente pentru a sărbători în fiecare zi înțelepciunea ludică a copiilor (da, inclusiv pe aceea a celor „interiori”). „Această carte, probabil, este potrivită pentru copii, dar eu, să știți, am scris-o cu dragoste, pentru toți oamenii”[10], mărturisește Cristina Luca-Parapiru. Așadar, de jos în sus, spre culmile înțelepciunii.
[1] Stephen Leacock, „Omul în azbest. O alegorie a viitorului”, în Povestiri umoristice, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965, pp. 73-74.
[2] Biblia sau Sfânta Scriptură, traducere de Dumitru Cornilescu, Oradea: Metanoia, 2007, p. 944.
[3] Cf. Leo Tolstoy, The Wisdom of Children (or Little Girls Wiser than Men), Kessinger Publishing, 2010. (https://www.online-literature.com/tolstoy/2894/)
[4] Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra. O carte pentru toți și nici unul, Humanitas, București, 1994, pp. 82-83.
[5] Daniel C. Dennett, Ruperea vrăjii. Religia ca fenomen natural, Humanitas, București, 2023, pp. 385-386.
[6] Cf. Didier Lévy, Tiziana Romanin, Franz, Dora, fetița și păpușa, Editura Cartea Copiilor, București, 2018.
[7] Cristina Luca-Parapiru, Parcul nesfârșit: povestiri și poezii, Editura Senior, Călărași, 2024, p. 43.
[8] Ibidem, p. 104.
[9] Ibidem, p. 118.
[10] Ibidem, p. 120.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Înțelepciunea ludică a copilăriei” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 