Întâlniri providențiale versus întâlniri superficiale
„Pentru mine, întâlnirea cu celălalt este o mare bucurie.
Am această disponibilitate pentru întâlnire oricând...
Întotdeauna sunt în dialog cu ceva sau cu cineva.”
(Mihai Șora, Despre dialogul interior)
Viața noastră de zi cu zi este înțesată de momente în care ajungem față în față cu celălalt și în care ne regăsim făcând aceleași lucruri: ne salutăm voios dimineața, ne deplasăm la serviciu cu autobuzul sau cu mașina personală, pe scurt, ne întâmpinăm vecinii, colegii și prietenii, luând contact și cu o mulțime de persoane necunoscute pe care nu le vom vedea decât o singură dată în întreaga viață. Întâlnirea este probabil cel mai important aspect al vieții cotidiene, fiind atât de frecventă încât mi se pare că nici măcar nu o mai sesizăm. Cum se face că nu reușim să o distingem în pofida ubicuității acesteia? Nu cumva din cauza faptului că nu ne întâlnim cu adevărat?
În textul de față voi trata subiectul întâlnirii din perspectiva unei distincții generale: întâlniri providențiale și întâlniri superficiale. E clar că majoritatea interacțiunilor noastre sunt din a doua categorie. Și este normal să fie așa. Pur și simplu nu poți avea întâlniri providențiale în fiecare zi; ar fi și foarte obositor. Dar există oameni care nu reușesc să identifice vreo întâlnire hotărâtoare în parcursul vieții lor, poate doar cu excepția partenerului de viață, însă și acesta, de foarte multe ori, vine în lumea noastră aproape de la sine. Ori este un coleg, ori un vecin, deci, în orice caz, face parte dintr-un cerc al cunoscuților noștri. Arareori se întâmplă să se ivească cineva în existența noastră ca dintr-o altă lume, exact într-un anumit moment, producând o ruptură în mersul banal al trăirilor și experiențelor personale. Astfel de momente nu pot fi pregătite, țin de contingența care (ne) deschide. Cu toate acestea, fără „disponibilitatea pentru întâlnire oricând”, cum scria Mihai Șora, vom rata acea întâlnire cordială care ne poate schimba viața. În spiritul filosofiei dialogale a lui Șora, aș adăuga faptul că, înainte de a spera la mari întâlniri cu celălalt, ar trebui să ne fi întâlnit cu noi înșine. Dacă nu ne cunoaștem, într-o măsură evident rezonabilă, dacă nu ne simțim confortabil cu exercițiul singurătății (prin care trebuie să rezistăm tentației de a verifica obsesiv telefonul, de exemplu), atunci nu suntem pregătiți pentru a ne apropia de celălalt, față de care avem așteptări nerealiste. Din acest punct de vedere, mă voi referi la un tip de întâlnire superficială specific lumii contemporane.
Fenomenul numit „parasocial” a fost conceptualizat încă de la mijlocul secolului trecut (Donald Horton și Richard Wohl, 1956), pentru a descrie un tip de relație socială atipică, care se creează între telespectator și celebritățile din industria muzicală sau a cinematografiei. În perspectivă stoică, știm că noi nu ne îndrăgostim de o persoană, ci de imaginea pe care acea persoană o creează în mintea noastră. Așa a fost dintotdeauna, cel puțin până la apariția picturii, a fotografiei și a filmului, momente când n-am mai așteptat să ni se creeze imaginea persoanei iubite în minte, ci am preluat-o de-a gata din exteriorul nostru. În prima situație, ne îndrăgosteam în urma întâlnirii efective cu cineva, în a doua, ne îndrăgostim înainte de a ne întâlni în persoană, prin intermediul imaginilor idealizate pe care le împărtășim pe rețelele sociale. Rețelele sociale destinate întâlnirilor amoroase sunt un exemplu în ceea ce privește efectele nefaste ale relațiilor parasociale. Întâlnirile în urma interacțiunilor strict online sunt în general sortite eșecului, tocmai pentru că forțează importanța imaginarului în dauna realului. De aici și senzația frecventă de inautenticitate și chiar de jenă în rândul celor care se aventurează în genul acesta de relaționare. De aceea, în anul de grație 2025, relația parasocială se referă și la legătura asimetrică pe care utilizatorii de internet o întrețin cu un influencer sau chiar cu asistenții virtuali creați de marile companii: ChatGPT, Gemini, Grok etc. Din acest motiv, nici nu este de mirare faptul că Dicționarul Cambridge a desemnat termenul „parasocial” drept cuvântul anului[1]. Avem de-a face în aceste cazuri cu întâlniri nu atât superficiale, cât mai ales inautentice. Pe rețelele sociale avem impresia că suntem prieteni cu persoane cunoscute doar din mediul online. Aceeași impresie de familiaritate apare și în relația pe care utilizatorii o dezvoltă cu Inteligența Artificială.
Care este impactul relațiilor parasociale asupra întâlnirii dintre persoane în viața reală de zi cu zi? Apoi, cum ne putem proteja în fața acestor rele influențe? Impactul este unul evident negativ, în sensul că începem să avem așteptări nerealiste de la cel de lângă noi. În loc să îl acceptăm ca atare – obosit, redundant, ezitant sau taciturn – îl comparăm cu imaginea „perfectă” a cuiva din mediul online, care nu ne plictisește niciun moment și mereu arată impecabil. Practic, tindem să îi depreciem pe oamenii cu care ne întâlnim efectiv, investind mai multă afecțiune și atenție în ceea ce vedem pe un ecran. Nu ne putem proteja de reaua influență a relațiilor parasociale decât prin întreruperea lanțului generator de frustrări, adică prin deconectare de la tot ceea ce ne face să nu mai zâmbim celui care ne stă înainte.
*
Marile întâlniri din istoria filosofiei antice. Sunt foarte cunoscute întâlnirile din vechime dintre Alexandru cel Mare și Diogene din Sinope, dintre Iulius Cezar și Cleopatra și multe altele ca acestea, care au căpătat în timp o aură mitologică. Mai puțin știute sunt întâlnirile cardinale dintre filosofii greci, pe care le voi aminti în continuare în chip paradigmatic, într-un mod oarecum aleatoriu și fără a avea pretenția exhaustivității. Într-un sens larg, „cine a învățat să discute într-o manieră autocritică și reflexivă poate afla că filosofia se întâmplă acolo unde ne întâlnim pentru a sta de vorbă unii cu alții”[2]. Oricine poate deveni filosof dacă este suficient de stăpân pe sine și receptiv la perspectiva celui din fața sa.
Convertirea lui Protagoras. Se spune că Protagoras, unul dintre cei mai importanți sofiști din Grecia antică, a început să urmeze cursuri de filosofie într-un mod oarecum bizar. Conform unor surse istorice, Protagoras ar fi fost inițial un simplu muncitor, mai exact un hamal (v. gr. baiulus), care transporta diverse lucruri. Povestea spune că Protagoras a fost descoperit de filosoful Democrit. Într-o zi, Democrit l-a observat pe Protagoras transportând lemne într-un mod foarte ingenios („o sarcină grea de lemne legate cu o funie mică”). Acest lucru l-a impresionat atât de mult pe Democrit, care ar fi zis: „Tinere, fiindcă ai talent să faci lucruri bune, sunt alte lucruri mai mari și mai bune pe care le-ai putea face cu mine”. Realizând că Protagoras avea o minte creativă și ordonată, Democrit a decis să îl ia sub aripa lui și să-l învețe filosofie. În felul acesta, Protagoras ar fi început să studieze sub îndrumarea lui Democrit și, ulterior, a devenit el însuși un filosof renumit, cunoscut pentru fraza de natură ontologică, cu implicații etice și epistemologice: „omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor care sunt întrucât sunt și a celor care nu sunt pentru că nu sunt”[3].
De ce și cum a început Xenofon să studieze filosofia. „Într-o noapte târziu, pe când era tânăr, mergea pe o alee dintre două clădiri destul de apropiate, de piaţa ateniană. Dintr-odată, un străin misterios cu un baston de lemn i-a blocat calea. O voce a întrebat din întuneric: „Știi cumva unde ar trebui să meargă cineva care vrea să cumpere diverse bunuri?”. Xenofon a răspuns că se aflau chiar lângă agora, cea mai bună piaţă din oraș. Acolo puteai cumpăra orice produse dorea inima ta: bijuterii, mâncare, îmbrăcăminte și așa mai departe. Străinul a făcut o scurtă pauză înainte de a pune o altă întrebare: „Atunci, unde poate merge cineva pentru a învăţa cum să fie un om bun?”. Xenofon a fost uimit. Personajul misterios care a coborât bastonul și a pășit în afara umbrei s-a prezentat ca fiind Socrate. Socrate a spus că amândoi ar trebui să încerce să descopere cum să devii o persoană mai bună, pentru că acest lucru este, cu siguranţă, mai important decât să știi de unde poţi cumpăra bunuri materiale. Așa că Xenofon a plecat cu Socrate, devenind unul dintre cei mai buni discipoli și prieteni ai săi”[4].
De ce și cum a început Zenon din Citium să studieze filosofia.[5] Este și povestea nașterii uneia dintre cele mai populare școli filosofice din Antichitate: Stoicismul, care începe, în chip dramatic (dar care se va dovedi fericit), cu un naufragiu:
„Un tânăr comerciant fenician din insula Cipru, pe numele său Zenon din Kition, transporta o încărcătură de vopsea purpurie pe Mediterană. Câteva mii de scoici fermentate au trebuit să fie cu multă atenţie desfăcute cu mâna pentru a extrage doar câteva grame din această marfă nepreţuită, cunoscută sub numele de purpuriu imperial sau regal, deoarece era folosită pentru a vopsi hainele împăraţilor și regilor. Nava a fost prinsă într-o furtună violentă. Zenon a scăpat cu viaţă și a naufragiat pe malul portului grecesc Pireu. S-a uitat neputincios de pe plajă, în timp ce preţioasele sale încărcături s-au scufundat sub valuri și s-au dizolvat în oceanul din care proveneau.
Într-o poveste, se spune că Zenon a pierdut totul în acest naufragiu. Devastat, s-a trezit că trăiește ca un cerșetor pe un drum în apropiere de Atena: un imigrant fără bani într-un oraș străin. Căutând îndrumări cu privire la cel mai bun mod de a trăi, a înaintat cu greu câţiva kilometri până la Oracolul din Delfi, unde zeul Apollo, vorbind prin preoteasa sa, a anunţat că nu ar trebui ca Zenon să ia culoarea scoicilor moarte, ci pe cea a oamenilor morţi. Trebuie să fi fost destul de amuzat de acest sfat criptic. Simţindu-se complet pierdut, Zenon s-a întors la Atena și s-a prăbușit în grămada de gunoi a unei librării. Acolo a început să citească ceea ce, din întâmplare, s-a dovedit a fi o serie de anecdote despre Socrate, scrise de Xenofon, unul dintre cei mai remarcabili discipoli ai acestuia. Cuvintele l-au lovit ca un fulger și i-au transformat complet viaţa. […]
În mod tradiţional, aristocraţii greci credeau că virtutea era asociată cu nașterea într-o familie de nobili. Socrate a argumentat însă că virtuţile clasice, ca dreptatea, curajul și cumpătarea, erau doar forme de înţelepciune morală care ar putea fi învăţate de oricine. I-a spus lui Xenofon că oamenii trebuie să se antreneze pentru a dobândi înţelepciune și virtute prin autodisciplină. După ce Socrate a fost executat, Xenofon a notat cu fidelitate multe amintiri despre conversaţiile acestuia privind filosofia. Poate că în acest moment Zenon și-a dat seama brusc la ce s-a referit Oracolul: el trebuia să „ia culoarea oamenilor morţi”, prin absorbirea învăţăturilor înţelepţilor din generaţiile anterioare, precum doctrinele filosofice pe care le citea acum în Amintirile lui Xenofon despre Socrate.
Zenon a lăsat cartea, a sărit în picioare și l-a întrebat emoţionat pe librar: „Unde pot găsi un om ca acesta astăzi?”. Un celebru filosof cinic, numit Crates din Teba, trecea pe acolo chiar în acel moment, iar librarul i l-a arătat, spunând: „Urmează-l pe acel bărbat”.
„Din acea zi deveni elevul lui Crates și <arată>, în toate privințele, o puternică înclinare pentru filosofie, deși era prea sfios pentru a-și însuși nerușinarea cinicilor. Crates, dorind să-l lecuiască de acest cusur, îi dădu o oală cu fiertură de linte s-o ducă prin cartierul Cerameicos, iar cînd văzu că se rușinează și încearcă s-o țină așa ca să nu se vadă, sparse oala c-o lovitură de băț. Cum Zenon începu să fugă, cu fiertură de linte prelingîndu-i-se de-a lungul picioarelor, Crates îi zise: „De ce fugi, micul meu fenician? Nu ți s-a întîmplat nicio grozăvie.”
Cine a fost Hipparchia din Maronea și de ce a studiat filosofia. Puține informații s-au păstrat despre femeia-filosof Hipparchia din Maronea. Știm că aceasta a ales nu orice școală filosofică, ci pe cea mai dură dintre ele: școala cinică. Împotriva voinței părinților ei, Hipparchia a îmbrățișat modul de viață auster al lui Crates, filosoful de care s-a îndrăgostit și cu care s-a căsătorit în cele din urmă. La rugămintea părinților acesteia, Crates ar fi încercat să o convingă să nu-l urmeze, dar Hipparchia și-a ales soarta cu hotărâre și în cunoștință de cauză, purtând cu sine tot ceea ce îi aparținea și care îi încăpea într-o traistă.
„Fata își făcu alegerea, adoptă aceeași haină, merse peste tot cu soțul ei, trăi cu el în public și se duse la mese cu el. A apărut cu el și la banchetul dat de Lysimah, unde ea îl înfundă pe Theodor, denumit ateul, prin următorul sofism: „Orice acțiune, dacă-i făcută de Theodor, nu-i nedreaptă, și nu va fi nedreaptă nici dacă-i făcută de Hipparchia; Theodor nu face nimic nedrept când se lovește singur; de aceea nici Hipparchia nu face nimic nedrept când îl lovește pe Theodor”. El nu găsi nici un răspuns la argumentarea ei, dar îi ridică în sus rochia. Hipparchia însă nu dădu nici un semn de tulburare, lucru ce ar fi fost firesc la o femeie. Iar când el îi spuse: „Lângă războiul de tors suveica lăsat-a aceasta”, ea îi răspunse: „Eu sunt aceea, Theodor, dar îți închipui oare că m-am gândit rău când am întrebuințat pentru studiu timpul, pe care l-aș fi pierdut la războiul de țesut?” Acestea și numeroase altele se povestesc despre femeia-filosof”[6]. A se vedea trăinicia jocului ironiei de la care Hipparchia nu s-a dat în lături. Ba, mai mult decât atât, și-a asumat vitejește spiritul polemic, cu ironia pe ironie călcând.
*
Epilog. Așadar, întâlnirile care ne schimbă viața vin, de cele mai multe ori, fără invitații speciale. Nu sunt cele programate în agendă, cu nume cunoscute și ore fixe. Sunt acelea în care privirile se încrucișează doar o secundă mai mult și, dintr-odată, traiectoria întregii tale existențe se abate de la cursul ei aparent predictibil, cum se întâmplă în cosmologia epicureană. Uneori, se poate ca o conversație aparent banală cu un străin într-o librărie să aibă efecte pe termen lung, cuvintele lui să îți răsune în minte ani în șir și, astfel, să îți redefinească valorile. Întâlnirile providențiale se ivesc atunci când nu te aștepți, ba chiar atunci când nu treci printr-o perioadă fericită, când pierzi trenul, când o ploaie torențială te obligă să intri într-o cafenea de cartier, când, din greșeală, scrii un mesaj către un număr necunoscut. Toate aceste situații ne arată cum soarta ne joacă de multe ori feste – așezând în calea devenirii noastre exact omul care ne va dovedi că am trăit degeaba până atunci și că nu știam nimic despre viața trăită în orizontul unui sens. Uneori, marile întâlniri nu pot fi recunoscute decât mult după ce se vor fi petrecut: abia privind în urmă observăm cum o singură după-amiază, o singură frază, o singură mână întinsă la momentul oportun au reprezentat punctul de cotitură al întregii narațiuni personale. Toate aceste experiențe ne învață că destinul este ceva diferit și mai presus de ceea ce numim soartă. Țesăturile existenței se împletesc în mare parte misterios, dar într-un moment de iluminare (evrika) avem șansa de a prevedea ce se va întâmpla cu viața noastră, fie și numai în linii generale, fără a avea o cunoaștere de detaliu sau de tip zodiacal. Iar atunci mergem mai departe, aparent neînsoțiți, dar de fapt așteptând – fără să știm exact ce sau pe cine – următoarea întâlnire care ne va rescrie restul parcursului existențial.
[1] https://wikipress.ro/parasocial-cuvantul-anului-in-dictionarul-cambridge/ (accesat 25.11.2025)
[2] Daniel-Pascal Zorn, Introducere în filosofie, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2024, p. 14.
[3] Surse: Aulus Gellius, Nopțile atice, pp. 148-149; Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Cartea a IX-a, 8, 50.
[4] Cf. Donald Robertson, Cum să gândești ca un împărat roman. Filosofia stoică a lui Marcus Aurelius, pp. 16-17; a se vedea și în Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Cartea a II-a, 6, 48.
[5] Cf. Donald Robertson, Cum să gândești ca un împărat roman. Filosofia stoică a lui Marcus Aurelius, pp. 34-35; a se vedea și în Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Cartea a VII-a, 1, 1-3, p. 219.
[6] Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Cartea a VI-a, 7, 96-98, p. 216.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Întâlniri providențiale versus întâlniri superficiale” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
