Înfruntarea iluziilor noastre de toate zilele
Motto: Un spartan, „găsindu-se noaptea lângă o piatră de mormânt și părându-i-se că vede o nălucă, alergă asupra ei cu lancea ridicată și, străpungând-o, spuse: «Unde fugi de mine, suflet ucis de două ori?»”
(Plutarh, Apoftegmele laconiene, 69)
Meditație introductivă aluzivă. În expresia „viața bate filmul” se sugerează că realitatea este mai puternică decât iluzia. În felul acesta, un film sau chiar și o carte „bazate pe fapte reale” indică o superioritate a priori a operei care urmează să fie cunoscută. Din start, se crede că o creație artistică inspirată de evenimente care au avut loc e mai bună decât una complet ficțională. Or, cât de relevantă este adecvarea la realitate a lucrurilor, a faptelor, a evenimentelor sau a situațiilor surprinse la nivel estetic? În orice artă, esențiale sunt autenticitatea și intensitatea trăirii, nu veridicitatea scenei sau a imaginii prezentate subiectului estetic percepător.
*
În prolificul an 1991 (pentru iubitorii muzicii rock, cel puțin), formația Guns N’ Roses lansa dublul album Use Your Illusion, I și II, pe ale cărui coperte era imprimată în culori diferite aceeași secțiune din fresca pictorului italian Rafael: Școala din Atena. Este vorba de scena în care apar două personaje necunoscute din alte surse, probabil doi discipoli, unul fiind surprins luând notițe pe genunchi, iar celălalt în timp ce ascultă atent, cu capul puțin aplecat, dus pe gânduri. Nu am încercat să aflu de ce rockerii americani au ales imaginea unor figuri misterioase din cel mai cunoscut tablou cu filosofi antici, însă ceva cu privire la semnificația și sensul iluziei m-a intrigat aproape de fiecare dată când le ascultam melodiile. În reprezentațiile live de la acea dată, vocalistul Axl Rose obișnuia să poarte un tricou cu mesajul laconic și antihristic Kill your idols, care contrasta cu numele albumului în sine. Cum se pot armoniza cele două îndemnuri: „folosește-ți iluzia” și „ucide-ți idolii”? O să încerc să răspund pe parcursul acestui eseu apelând, mai întâi, la reflecțiile unui romantic italian.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, regăsim la Giacomo Leopardi, paradoxal aș spune, o adevărată mitologie a dezvrăjirii lumii. Valori precum Dreptatea, Virtutea, Înțelepciunea, Gloria, Iubirea sau Fericirea, pentru care oamenii și-au dat uneori viața, intră la un moment dat în declin, din varii motive: „lunga obișnuință”, „lăcomia de lucruri noi din pricina trândăviei”, „ambiția de a se compara cu Zeii”, „obșteasca lașitate a gândurilor și moleșeala moravurilor”, pe scurt insatisfacția cronică a muritorilor.[1] Ca paradoxul să fie deplin, în același eseu, Istoria neamului omenesc, după ce deplânge faptul că omenirea nu știe să aprecieze minunatele „iluzii” dăruite de divinitate, viața umană pierzându-și astfel orice valoare și sens, Leopardi anticipă o revenire, în primă instanță, doar la una dintre aceste „himere”. Dacă stă doar el și prea mult printre oameni, Adevărul (considerat „spirit”) tinde să distrugă himerele, astfel încât, din voia lui Jupiter, doar Iubirii îi mai este permis să se alăture. „Astfel, după ce au fost îndepărtate de pe pământ bunele himere, afară numai de Iubire, cea mai puțin nobilă dintre toate, Jupiter trimise printre oameni Adevărul și îi dădu aici lăcaș veșnic și deplină stăpânire asupra lor”[2]. În cele din urmă, sub atenta oblăduire a zeului suprem, „Amorul, fiul Venerei Cerești” și Adevărul, stând laolaltă, ar asigura omenirii o viață echilibrată, în sânul căreia este posibilă și întoarcerea „strălucitelor himere”, adică a tuturor valorilor:
„Unde se așază el [Amorul], se rotesc în juru-i, nevăzute pentru toți ceilalți, strălucitele himere, altă dată lipsite de apropierea oamenilor; himere pe care Zeul le aduce din nou pe pământ cu acest gând. Jupiter îngăduindu-i acest lucru de la care Adevărul nu mai poate să-l țină, oricât ar fi el de înverșunat dușman al acestor himere și oricât de adânc rănit în suflet s-ar simți de întoarcerea lor: dar nu le este dat spiritelor să se împotrivească Zeilor. Și cum destinul l-a înzestrat cu o copilărie veșnică, el, potrivit cu această natură a lui, împlinește întrucâtva acea primă dorință a oamenilor, care a fost să se reîntoarcă la vârsta copilăriei. De aceea, în sufletele pe care el și le alege spre a le locui, deșteaptă și le păstrează tinere tot timpul cât el rămâne acolo, nesfârșita speranță și frumoasele și scumpele iluzii ale anilor tineri”[3].
Leopardi pare să ne transmită ideea că, la un anumit moment dat, apare un nou Don Quijote. Sau că în fiecare dintre noi sălășluiește un cavaler al reinstaurării valorilor, un cavaler îndrăgostit de dulcile și de fascinantele iluzii ale existenței umane, dătătoare de sens.
Oricât de mirabil și de scandalos a fost, asaltul asupra imperiului iluziilor nu este un simptom cultural doar al secolului al XIX-lea, acutizat de maeștrii suspiciunii (Marx, Nietzsche, Freud), ci unul manifestat treptat, încă din Antichitate omenirea având de-a face cu momente de „ridicare a cortinei” și de ironizare întru dez-iluzionare. Dintre antici, grecii au fost cei mai acerbi adversari ai întreținerii iluziilor. Milesienii, atenienii, și mai ales spartanii au subminat continuu corola de semnificații mistice, religioase, nu mai spun și superstițioase, fie prin filosofi, fie prin oameni de stat buni la sfat.[4] De pildă, deși fiind vorba chiar de măreția propriei persoane, Agesilaos cel Mare, considerat cel mai important rege spartan din secolul IV î.Hr., nu s-a lăsat deloc înduioșat
„când thasienii îl cinstiră cu temple și punerea sa în rândul zeilor și îi trimiseră o solie, întrucât fură de părere că multă binefacere au avut de la el, luând cunoștință de cinstirile pe care i le-au adus solii, îi întrebă dacă patriei lor îi stă în putere să îi pună pe oameni în rândul zeilor. Zicând ei că da, spuse: «Haide, faceți-vă mai întâi pe voi înșivă zei, și asta de veți făptui, atunci v-oi crede că vă stă în putere și pe mine zeu să mă faceți!»” Ca atare, departe de a se autoiluziona, „când neamurile elenice din Asia votară să-i ridice icoane în cele mai strălucite cetăți, le scrise: «Să nu fie nici o înfățișare de-a mea, nici zugrăvită, nici cioplită, nici făurită!»”[5]
Respingerea divinizării marilor oameni politici, sau, am spune azi, ironizarea cultului personalității conducătorului iubit, nu are vreo legătură cu porunca a doua a Decalogului („Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești.”), ci cu cutumele cetăților grecești din acea vreme. Liviu Mihail Iancu, traducătorul și comentatorul Apoftegmelor laconiene în limba română, susține „că în Grecia clasică cinstirea unui muritor laolaltă cu zeii era respinsă ca o practică barbară și în contradicție cu legile politice și religioase ale cetății. Abia la finalul perioadei clasice și începutul celei elenistice, sub impactul contactului cu lumea orientală, practica divinizării liderilor politici și militari începe să se răspândească și în rândul grecilor”[6]. Cu timpul, specificul absolutist oriental se va amesteca cu libertatea dată de modul de existență european, culminând cu apariția și ascensiunea creștinismului, care își va spune cuvântul într-o epocă întunecată, marcată de fel de fel de iluzii reinventate.
Abia începând cu Renașterea se reia, indirect, lupta cu iluziile, nu doar prin redescoperirea anticilor (potențată de tiparnița lui Gutenberg), ci și prin marile descoperiri geografice și progresul tehnologic în ansamblu. Odată cu abandonarea alchimiei în favoarea chimiei, a astrologiei pentru astronomie sau a metafizicii pentru fizică, cele mai solide și mai longevive iluzii începeau să se clatine. Dintr-odată, lumea părea mai mare, mai copleșitoare și mai înșelătoare decât oricând, așteptând parcă să fie demitizată, deci cu-adevărat cunoscută. Pe fondul acesta, Auguste Comte va întreprinde în secolul XIX o analiză extinsă a stadiilor de dezvoltare ale umanității (religios, metafizic, pozitiv), în care ultimul este cel al „ridicării vălului necunoașterii”, al opoziției față de iluzie și de obscurantism (de aici și sensul de pozitiv în raport cu ceea ce poate fi realmente cercetat, nu speculat sau aproximat).
Aproape contemporan cu Comte și cu „maeștrii suspiciunii”, Max Nordau punea punctul pe „i” fără dubiu, numind iluziile: „stăpânitoarele minciuni convenționale”, împotriva cărora se ridica bineînțeles „concepția științifică despre lume”[7]. Între acestea, cea mai înfierată era „minciuna religioasă”, urmată de „minciuna monarhică și aristocratică”, dar și de „minciuna politică”, „minciuna economică”, „minciuna matrimonială”, precum și de „fel-de-fel de minciuni mai mici”, cum ar fi opinia publică sau manierele. Pentru Nordau este clar că „minciuna e caracteristica tuturor raporturilor sociale” și că „întemeierea acestor raporturi e bazată pe instinctul de solidaritate și pe sociabilitatea omului”[8]. Astăzi, toate aceste „minciuni” le mai numim și „mituri” sau „mituri fondatoare”. Deși dezvrăjirea nu a condus la dispariția definitivă și totală a religiei, de exemplu, nevoia de a ne elibera de iluzii continuă și în prezent, simultan cu dăinuirea sau cu apariția altor iluzii de persiflat: iluzia iubirii[9], iluzia fericirii[10], iluzia binelui[11], iluzia voinței conștiente[12] sau iluzia cunoașterii[13].
După cum sugeram, dezvrăjirea existenței umane nu are drept corolar abandonarea religiei, a atitudinilor superstițioase sau a prejudecăților mistice. În fond, iluziile nu sunt chiar totuna cu minciunile. De aceea, când o iluzie ajunge de necrezut va fi înlocuită de o alta (până la noi notificări). După „moartea lui Dumnezeu” rămâne ceea ce se numește, după filosoful american Daniel Dennett, „credința în credință”:
„Mulți oameni cred în Dumnezeu. Mulți oameni cred în credința în Dumnezeu. Care e diferența? Cei care cred în Dumnezeu sunt siguri și se bucură nespus că Dumnezeu există. Însă cei care cred în credința în Dumnezeu sunt siguri că credința în Dumnezeu există (cine s-ar putea îndoi de asta?) și consideră că e o situație dezirabilă, un lucru care trebuie încurajat cu orice prilej: ce bine ar fi dacă credința în Dumnezeu ar fi mai răspândită!”[14]
Într-adevăr, convingerea lui Dennett este că „credința în credință” e mult mai frecventă, la fel ca și alte „credințe” sau atitudini non-religioase pe care le experimentăm la ordinea zilei: „Cei care își imploră automobilul să pornească sau își beștelesc computerul manifestă rămășite de animism. Deși nu își iau în serios propriile acte lingvistice, este clar că acest comportament îi face să se simtă bine”[15]. Mai mult decât atât, comportamentele umane care prezintă reminiscențe ale gândirii magice pot avea o anumită utilitate în ceea ce privește înțelegerea complexității vieții.[16] Cu toate că etologul și gânditorul Dorian Furtună ne îndeamnă mai degrabă să „nu ne creăm iluzii, ca să nu avem deziluzii”, uneori, avem nevoie tocmai de iluzii, după cum autorul însuși recunoaște oarecum voalat: „omul e singura ființă din lume care se poate hrăni o vreme doar cu visuri…”[17]; adică cu iluzii. Pentru cât timp și cu ce rezultate? Depinde de vârstă și de situația dată. Un foarte bun și revelator exemplu este cel personal al aceluiași Dennett, din care decurge utilitatea iluziei în ceea ce privește consolarea, respectiv suportarea unei dureri sau tolerarea unei suferințe:
„Cu mulți ani în urmă, fiica mea, care avea atunci cinci ani, în încercarea de a o imita pe gimnasta Nadia Comăneci la bârnă, s-a împiedicat de bancheta pentru pian și și-a luxat două degete. Cum aveam să calmez acest copil îngrozit pentru a putea ajunge în siguranță la spital? Mi-a venit brusc o idee: mi-am așezat mâna lângă mânuța ei, care încă tremura de durere, și i-am ordonat cu voce fermă: «Ascultă-mă, Andrea! Îți voi spune un secret! Poți împinge durerea în mâna mea cu forța minții. Hai, împinge, împinge!» A încercat… și a funcționat! A «împins durerea» în mâna tatei. Și, fascinată, a văzut că i-a trecut pe loc. Efectul a durat doar câteva minute, dar, prin administrarea altor analgezice hipnotice improvizate pe drum, am reușit s-o aduc la Urgență, unde putea primi tratamentul de care avea nevoie.”[18]
Fără a absolutiza sau a da iluziei o valoare intrinsecă superioară tratamentului medical propriu-zis, Dennett nu face decât să recunoască eficiența practică, limitată și subiectivă, a iluziei pe care a creat-o în mod spontan și, probabil, irepetabil. Încrederea în autoritate, parentală în cazul redat, este esențială pentru cel aflat în durere, mai sugerează filosoful american.
Pe de altă parte, durerile cauzate de boli pot fi exacerbate de imaginarul construit în jurul multor afecțiuni. Așa cum există iluzii cu rol mângâietor, există și iluzii care ne dor, la modul cel mai real cu putință. Fără a respinge realitatea bolii ca atare, Susan Sontag susține că metaforele care s-au creat în jurul celor mai grave afecțiuni din istoria omenirii, cum ar fi tuberculoza și cancerul, ne îngreunează viața suplimentar și artificial: „Atâta vreme cât o anumită boală e tratată ca un animal de pradă rău și de neînvins, nu pur și simplu ca o boală, cei mai mulți bolnavi de cancer vor fi într-adevăr demoralizați aflând boala de care suferă. Soluția nu constă atât în a nu mai spune bolnavilor de cancer adevărul, cât în a schimba concepția despre boală, în a o de-mitiza”[19]. Am putea spune că este vorba de scoaterea în relief a așa-zisului efect nocebo, opusul faimosului placebo. Dar cred că analiza pe care o face Sontag în eseul amintit este mult mai profundă decât izolarea unui rău invizibil, ascuns în prejudecățile despre bolile cumplite ale oamenilor. Ea reușește să ofere o înțelegere filosofică a bolii, aș zice dincolo de – cele două concepte tari – realitate și iluzie. Într-o ordine ușor diferită de idei, atât tema în sine (boala), cât și abordarea specifică (schimbarea concepției sau demitizarea), contituie o neprețuită sursă pentru cei care practică filosofia pentru a-și îmbuntăți viața, fie pe cont propriu, fie în ședințele de consiliere filosofică.
Revenind la problemele ce țin oarecum de maladiile culturale ale omenirii, aș zăbovi asupra unora de natură socială sau politică. Spre exemplu, putem vorbi de o diferență între realitatea ca atare, măsurabilă, și percepția pur personală ori a unei comunități oarecare. Deși, la nivel mondial, european și național deopotrivă, datele statistice ne arată că, în ultimele decade, avem o creștere a nivelului de trai și a speranței de viață, pe scurt a calității vieții, o bună parte din populația de la noi și de aiurea trăiește cu impresia stagnării („nimic nu s-a schimbat” cu privire la un oarecare rău social, de pildă) sau chiar a degradării („nimic nu mai e ca pe vremuri”). Din nou, de iluzia trecutului glorios și de falsa impresie că „înainte era mai bine” ne pot vindeca tot spartanii, cei mai viteji și mai dârzi dintre vechii greci. Agis, un vestit rege al Spartei, exprima ironic acest bias cognitiv, așa cum a fost consemnat de către Plutarh:
„Fiind el în vârstă și spunându-i unul dintre bătrâni că, de vreme ce a văzut vechile obiceiuri slăbind și că se strecoară în locul lor numai răutăți, sunt toate deja cu susul în jos la Sparta, îi răspunse în derâdere: «Lucrurile își urmează calea lor firească, dacă aceasta chiar se petrece, căci eu când eram copil auzeam de la tata că toate ajunseseră cu susul în jos în vremea sa, iar el însuși de la taică-său auzi același lucru când era copil. Așadar nu-i de mirare dacă-i mai rău decât înainte, ci dac-ar fi mai bine sau pe aproape».”[20]
Mă gândesc cum, în cultura română, Mihai Eminescu, atunci când scria că „oamenii se-mpart în două: unii caută şi nu găsesc, alţii găsesc şi nu-s mulţămiţi”[21], părea a-i fi avut în minte pe mulți dintre cei care își exprimă și azi nemulțumirile față de politicieni sau chiar față de specialiști. Dar atitudinea ostilă față de prezent nu ține numai de nostalgie, ci și de raportarea la viitor, devenind sesizabilă în preajma aniversărilor sau a Anului Nou.
Cu toții ne dorim un an mai bun, niciodată la fel ca cel precedent sau oricare altul pe care ni-l amintim. De ce? Pentru că „întotdeauna e loc de mai bine”, ignorând reciproca („zâmbește, putea fi mai rău”). Trăim sub imperiul stării de proiect. Astfel, deși nu suntem în luna mai, mesajele de pe rețelele sociale abundă copios în „mai” bun, „mai” sănătos, „mai” fericit, „mai” liniștit sau „mai” frumos”, consfințite de actul magic al gândirii deziderative: „fie ca…”. Înțelepciunea rusă, când nu este un eufemism pentru putinism, zice așa: „dacă ți-i bine, nu căuta alt bine”, pentru că „mai-binele e dușmanul binelui”[22]. Înțelepciunea românească are și ea un cuvânt de spus în acest sens: „i s-a urât cu binele”. Dar poate că asta este hiba culturii actuale, auto-contradictorie și auto-dizolvantă, după cum ne putem da seama și în cazul altui mesaj festiv îmbietor, cel care privește relația cu apropiații: „Sărbători fericite, alături de familie”, nu „împreună cu…”; o nuanță care exprimă o separație tacită a individului față de comunitate și nu o plasare firească, armonioasă, în sânul acesteia. Și, pentru că am început cu Leopardi, voi încheia în spiritul și litera aceluiași autor, întrucât lua în derâdere pe bună dreptate dorințele de „mai bine”, apelând intuitiv, cu câteva decenii înaintea lui Nietzsche, la exercițiul spiritual al „eternei reîntoarceri a aceluiași”: „Dar dacă ar trebui să duci din nou viața pe care ai dus-o până acum, nici mai mult, nici mai puțin, cu toate plăcerile și supărările prin care ai trecut, ai mai vrea?”[23] Așa că, după bine-primitul plugușor, să reflectăm cu maeștrii subversiunii la ce a mai rămas din an și la ce va mai (re)veni!
*
Meditație climatologică concluzivă. Cât este de real nu știu, dar se povestește că cineva, fiind încuiat din greșeală într-un frigider, a murit de frig, fără să știe că aparatul era deconectat de la sursa de energie. Când a fost găsit, pe peretele interior al frigiderului au văzut scrijelite și mesaje repetitive precum: „îmi este frig”, „mi-e tot mai frig”. Însă, dincolo de forța autosugestiei, între temperatura resimțită și cea reală nu este întotdeauna o distincție ca între o iluzie subiectivă și o realitate obiectivă. Dacă în exterior sunt zero grade și eu resimt minus zece (și nu doar eu!), din cauza vântului puternic, nu înseamnă că mă înșală simțurile întrutotul. Mă înșală doar cu privire la gradele înregistrate de termometru, dar nu și cu referire la efectul amplificat al frigului adus de rafale. Cu alte cuvinte, nu este o percepție greșită sau o eroare cognitivă faptul că îmi este mai frig decât îmi spun cifrele de pe termometru, ci o realitate dovedită de contextul meteorologic mai larg. Oare nu la fel se petrec lucrurile și atunci când mă aflu sub influența alcoolului, când, iarași, frigul e resimțit cu o acuitate sporită, în pofida datelor obiective consemnate, pe de o parte, și a celor subiective trăite (euforia bahică), pe de altă parte? Încă o dată, ne aflăm dincolo de ceea ce numim iluzie și realitate!
[1] Cf. Giacomo Leopardi, „Istoria neamului omenesc”, în Mici opere morale, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968, pp. 1-14.
[2] Ibidem, p. 12.
[3] Ibidem, p. 14.
[4] O replică ironică la adresa ghicitorilor este cea a lui Leotychidas al doilea, rege spartan între 491-476 î.Hr.: „Încolăcindu-se un șarpe de cheia porții celei mai dinăuntru și înfățișând ghicitorii asta ca fiind un semn, spuse: «Deloc mie nu-mi pare, dar dacă cheia s-ar fi încolăcit în jurul șarpelui, atunci ar fi fost un semn!” (Plutarh, Vorbele de duh ale spartanilor, Humanitas, București, 2024, p. 112)
[5] Ibidem, p. 40.
[6] Ibidem, p. 40, în note.
[7] Max Nordau, Minciunile convenționale ale civilizației noastre, Editura Librăriei Leon Alcay, București, 1920, p. 37.
[8] Ibidem, p. 400.
[9] Diferită de afecțiunea de care dau dovadă inclusiv animalele, iubirea este o creație a imaginarului, dincolo și de „chimia” care se poate naște între două persoane, de pildă. Însă cu totul diferită este iubirea imaginară, care amăgește și care le afectează mai ales pe unele femei (Cf. David P. Celani, Iluzia iubirii. De ce se întoarce femeia maltratată la agresorul său, Editura Trei, București, 2014).
[10] Cf. Dorian Furtună, Iluzia fericirii. Cum să înțelegem dorințele și frustrările omenești, Editura Bestseller, Chișinău, 2023.
[11] V.N. Șerdakov, Iluzia binelui. Valorile morale și credința religioasă, Editura Politică, București, 1988.
[12] „Părem să acționăm voluntar, dar e vorba de o iluzie.” Cu aceste cuvinte, psihologul american Daniel M. Wegner își începe cartea dedicată disputei dintre determiniști și adepții liberului arbitru. Cu mențiunea că „termenul de iluzie e prea puternic, [și că] poate că ar fi mai potrivit s-o considerăm o construcție, o plăsmuire”, autorul argumentează în felul următor: „Mecanismele aflate la baza percepției voinței sunt, în sine, un subiect fundamental de studiu științific. Ar trebui să putem examina și înțelege ce anume creează percepția voinței și ce anume o face să dispară. Asta înseamnă însă că voința conștientă e o iluzie. Ea este o iluzie în sensul că percepția faptului de a provoca voluntar și conștient o acțiune nu este o dovadă directă că gândul conștient a determinat cauzal acțiunea respectivă. Privită astfel, voința conștientă ar putea fi o iluzie extraordinară – echivalentul momentului în care un magician scoate un elefant din cutele batistei. Cum e posibilă aparenţa atât de convingătoare că voinţa noastră ne determină cauzal acţiunile, dacă de fapt nu se întâmplă aşa? Pentru a înţelege procesul, trebuie să începem de la examinarea sensului exact al voinţei conştiente. Cu puţin noroc, vom descoperi mare parte din elefant ieşind din buzunarul magicianului şi vom începe astfel să înţelegem cum funcţionează trucul.” (Iluzia voinței conștiente, Humanitas, București, 2013, pp. 16-17)
[13] Nu doar la Socrate trebuie să ne gândim atunci când susținem naiv temeinicia cunoașterii umane, în speță la formula care trădează iluzia gnoseologică: „știu că nu știu nimic”; ci și la faptul că inclusiv cu privire la cunoașterea celor mai practice aspecte ale vieții cotidiene suntem cât se poate de ignoranți. Să ne imaginăm numai la piesele de mobilier pe care trebuie să le asamblăm noi înșine, în calitate de cumpărători, având la dispoziție și o schiță în acest sens. Despre acest tip de ignoranță crasă este vorba în cartea lui Steven Sloman și Philip Fernbach, Iluzia cunoașterii, apărută în 2017 la editura Publica din București. Dacă știm ceva – și asta doar referitor la ceea ce este supus testării, nu și despre lucrurile ultime – nu știm în calitate de persoane distincte, ci de comunitate de cunoaștere, după cum sugerează autorii în chiar subtitlul cărții lor: De ce nu gândim niciodată singuri.
[14] Daniel C. Dennett, Ruperea vrăjii. Religia ca fenomen natural, Humanitas, București, 2023, pp. 255-256.
[15] Ibidem, p. 141.
[16] Cf. Ibidem, p. 142.
[17] Dorian Furtună, Iluzia fericirii. Cum să înțelegem dorințele și frustrările omenești, Editura Bestseller, Chișinău, 2023, p. 666.
[18] Daniel C. Dennett, op. cit., pp. 156-157.
[19] Susan Sontag, Boala ca metaforă. Sida și metaforele sale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pp. 16-17.
[20] Plutarh, op. cit., p. 67.
[21] Mihai Eminescu, „Cugetări. Glume”, în Opere, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 2010, p. 933.
[22] Dorian Furtună, op. cit., p. 670.
[23] Giacomo Leopardi, „Dialogul unui vânzător de almanahuri cu un trecător”, în op. cit., p. 208.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Înfruntarea iluziilor noastre de toate zilele” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
