Incipit comoedia. Final de an cu dar și poate
Oare de ce suntem atât de darnici și de binevoitori (sau cel puțin ne străduim să fim) în perioada sărbătorilor, în special a celor de iarnă? Răspunsul are legătură cu unele semnificații ale acestora. Dacă echinocțiul de primăvara simbolizează doar o dezmorțire a vieții, solstițiul de iarnă marchează sfârșitul și începutul vieții ca atare, pentru că soarele își dă ultima suflare, după care, treptat, începe să își recapete puterile calorice asupra noastră. Într-un fel, sfârșitul lunii decembrie ne accentuează sentimentul propriului sfârșit. Or, filosofii știu dintotdeauna că viața devine intensă, plină de savoare și moralmente autentică, tocmai în preajma sau sub auspiciile sublime ale sfârșitului, adică ale morții. Orice memento mori reprezintă de fapt un exercițiu spiritual de rostuire a propriei vieți, o șansă de a trăi exemplar. Dărnicia decembristă debutează la noi chiar cu Ziua Națională, apoi se „încălzește” în ziua de șase cu darurile lui Moș Nicolae și continuă toată luna, atingând apogeul de Crăciun și de Revelion. Deși, în mod tradițional, se spunea „Crăciunul sătulul, Paștele fudulul”, ne-am obișnuit să ne înnoim și cu burțile pline (consumerismul reflectă astfel o doză de prosperitate), oferind cadouri celor foarte dragi și – nu-i așa? – „purtând ceva nou” în noaptea dintre ani. Însă ceea ce devine tradiție tinde să se banalizeze, în așa fel încât uităm sensul profund al dăruirii. Și-atunci, ne trezim în dimineața de Crăciun, de exemplu, în logica stearpă a calculelor: ce am dat și ce am primit sau ce-am sperat și ce-a ieșit; o adaptare la „ce-am avut și ce-am pierdut”. În funcție de buget, rutina oferirii și primirii unor daruri ne constrânge uneori să alegem cadouri „utile” (încălțăminte, produse electronice etc.) și alteori „simbolice” (bibelouri, obiecte de artizanat etc.), dar ceea ce ne scapă este tocmai simbolistica darului, anume dăruirea de sine sau măcar a unei părți importante.
Într-adevăr, fără vreo ironie, cel mai greu este să te oferi cu totul „pe tavă” sau să rupi ceva din tine însuți, adică să dai ceva de care realmente depinzi și care, prin lipsă, ți-ar afecta negativ viața. Iar atunci când nici măcar nu ai ce să dai, neexistând nimic concret la care să poți renunța, rămâne totuși varianta supremă de a te dărui pe tine însuți/însăți. Iată ce nota Seneca în textul său despre binefaceri, în care se referă la Socrate și Eschine:
„Eschine, un discipol sărac, îi spune lui Socrate, căruia mulţi îi ofereau daruri de tot felul, potrivit cu posibilitățile lor: «Nu găsesc nimic vrednic de tine pe care să pot să ţi-l dărui, şi numai în felul acesta simt că sunt sărac. De aceea, îţi dau singurul bun pe care îl am: pe mine însumi. Te rog, oricum ar fi acest dar, socoteşte-l bun şi gândeşte-te că alţii, dacă ţi-au dat mult, au păstrat pentru ei şi mai mult». 2. Acestuia, Socrate îi răspunde: «Ce dar de preţ mi-ai oferit! Doar nu crezi, din întâmplare, că valorezi puţin. Iată de ce, mă voi strădui să te înapoiez mai bun decât te-am primit». Iar Eschine a întrecut prin acest dar pe Alcibiade, cel cu inima pe măsura avuţiilor, precum şi toată dărnicia tinerimii bogate”[1].
E destul de greu să nu sesizăm ironia binevoitoare care îi leagă pe cei doi protagoniști; o ironie existențială, desigur, ce poartă cu sine chintesența dărniciei și a dăruirii. Estetic, Kahlil Gibran descrie în chip poetic această filosofie a dăruirii, pe care ar fi straniu să o rezumăm altfel decât citând-o, fie și numai parțial:
„Dați prea puțin atunci când împărțiți
din avuție
Numai când dați din voi înșivă, atuncea dăruiți
cu-adevărat.
Căci ce-i în avuție decât niște lucruri ce le
păstrați sub cheie, crezând că mâine vă vor fi de
vreun folos?
Tot ce aveți va fi înstrăinat până la urmă;
Dați, așadar, acum pentru ca anotimpul dăruirii
să fie-al vostru și nu al celor ce vă vor urma.
De multe ori vă spuneți: «Voi da, dar numai
celui care merită».
Nici pomii din grădina ta, nici snopii de
pe-ogorul tău n-au spus vreo dată asta
Ei dăruiesc pentru-a putea trăi, căci a păstra
înseamnă a te stinge”[2].
Și nu numai poetic, ci și aforistic se exprimă autorul libanez: „Generozitatea nu înseamnă să îmi dai ceva de care eu am mai mare nevoie decât tine, ci să îmi dai ceva de care tu ai nevoie mai mare decât mine”[3]. Pe lângă necesitatea acestei disproporționalități dezavantajoase pentru cel care oferă, ceea ce este important de evitat în actul dăruirii se referă la sentimentul de luare în posesie, de dominare a celuilalt care, astfel, s-ar simți intimidat și uneori chiar umilit de bunătatea binefăcătorului său. „Când dăruiești, ești milostiv; însă atunci când dai, întoarce-ți fața ca să nu vezi sfiala celui ce-ți primește darul”[4], mai scrie Gibran. Să ne întrebăm, retoric în acest sens, de ce Moș Nicolae și, mai târziu, Moș Crăciun, oferă cadouri pe nevăzute, furișându-se noaptea ca niște hoți. Ideea centrală ar fi să nu-ți savurezi generozitatea ca pe un câștig mai presus de valoarea darului în sine și, mai ales, să nu-l umilești pe cel pe care-l miluiești. Să reținem că darul autentic vine dintr-un preaplin existențial, nu exclusiv material, adică nu din ceea ce prisosește. Și poate că de aici s-ar putea dezvolta și o eschatologie pe măsură.
*
Privind la scară mare istoria vieții terestre, știm că, până acum, în cei aprox. 4,5 miliarde de ani de existență planetară (cca. 3,5 miliarde de ani de când au apărut primele forme de viață), o sumedenie de specii de plante și de animale au apărut și au dispărut datorită și, apoi, din cauza unor fenomene de proporții uriașe, literalmente catastrofale. Impactul meteoriților, erupțiile vulcanice și amplele schimbări climaterice au creat condițiile necesare apariției și evoluției lumii organice, în mod evident ținând cont și de poziționarea perfectă a Pământului în cadrul Sistemului Solar, la care s-a adăugat un satelit natural (foarte important în dinamica vieții). Însă marile dispariții vitale, deși tragice, nu vor conduce la anihilarea totală a vieții complexe de pe Terra. Deși este doar una dintre cele cinci extincții în masă cunoscute, cea mai celebră este dispariția subită a dinozaurilor (a majorității lor, păsările fiind descendenții umili ai acestora). Astăzi, în contextul poluării artificiale și al problemelor ecologice provocate de omenire, se vorbește tot mai serios despre a șasea extincție în masă. O întrebare sintetică ar fi: când și cum se va sfârși Antropocenul, anume era dominată de modificările spațiului vital instrumentate de homo sapiens? Întrebarea nu ar trebui evitată prin întrebări de genul: „cum poate fi împiedicată apocalipsa ecologică?”, pentru că orice are un început, mai devreme sau mai târziu va avea și un sfârșit. Chiar dacă nu vorbim de un sfârșit absolut al vieții, întrebarea trebuie să rămână valabilă. Orice încercare de a preîntâmpina sfârșitul este de fapt o amânare, mai apropiată sau mai îndepărtată. Într-o altă ordine de idei, nu mai spun că politicile radicale de tipul „să renunțăm la plastic” sunt contraproductive. Life in plastic is really fantastic, mai ales pentru că ne-a oferit posibilitatea de a stoca hrana pe termen foarte lung (ceea ce o face mai ieftină), asta pe lângă importanța pe care o are în orice tehnologie actuală.
Ființa umană, cel puțin de la apariția edificiilor megalitice cu rol preponderent calendaristic și eschatologic, ar fi prima specie conștientă de iminența sfârșitului său și a altor vieți colaterale, iar asta cu mult înainte de epoca științei moderne. Însă, pentru omul obișnuit de astăzi pare aproape absurd să te apuci să construiești ceva colosal, atât de dificil și uneori imposibil de reprodus în zilele noastre, numai pentru a celebra anotimpurile, mișcarea anumitor planete sau apusul și răsăritul soarelui (solstițiul de iarnă și cel de vară, despre care se presupune că erau urmărite, de exemplu, la Stonehenge).
Pentru orice început trebuie să fi fost un sfârșit înainte, undeva, cumva și cândva. Aceasta este concepția cosmologică a ciclicității: începutul și sfârșitul sunt doar niște puncte pe circumferința unui cerc. Revelionul implică o astfel de concepție. Prin acesta, celebrăm trecerea de la un plan care se închide la unul care se deschide (ca imagine sugestivă, putem privi cele 16 module octaedrice care alcătuiesc opera Coloana (recunoștinței) fără sfârșit a lui Brâncuși). În mod simbolic, noi ne-am obișnuit să realizăm această trecere în două etape: mai întâi prin „biciuirea” și „împușcarea” anului care urmează să se termine foarte curând (Plugușorul și nu mai puțin tradiționalele pocnitori), apoi prin mult așteptatele și grandioasele focuri de artificii (care „dau naștere” noului an într-un mod foarte asemănător Marii Explozii Inițiale, așa cum i se mai spune Big Bang-ului).
Spre deosebire de tradiția iudeo-creștină, în filosofia antică greacă nu există un început și un sfârșit al tuturor lucrurilor în sensul propriu al termenilor. „Eterna reîntoarcere a identicului” a lui Nietzsche, de pildă, știm că a fost inspirată din stoicism. Mai știm și că la vechii greci există mereu ceva care persistă, un „principiu” sau un „element”, din care derivă și în care se întorc toate câte au fost, sunt și vor fi. Chiar și pentru poetul epic Hesiod, înainte de toate (inclusiv înaintea zeilor) a fost ceva, anume Haosul. În general, în filosofia greacă, creația din nimic, respectiv neantizarea sunt considerate cvasi-imposibile, logic-absurde. De exemplu, în termeni aristotelicieni, generarea și nimicirea, înțelese ca procese cosmologice, ar fi de fapt transformări, nu momente inițiale și finale, numite în continuare alterări:
„Prin urmare, e necesar ca cei care alcătuiesc toate lucrurile dintr-un unic lucru să susțină că generarea și nimicirea sunt alterări. Căci întotdeauna persistă același unic substrat. Or, noi afirmăm că așa ceva înseamnă alterare”[5].
Aici sunt avuți în vedere, bineînțeles, presocraticii moniști, de exemplu Thales, Anaximandru sau Heraclit, pentru care apa, nedeterminatul și focul reprezentau unicul element indistructibil, principiul aflat la originea și în alcătuirea a tot ceea ce există. În orice caz, pentru Stagirit, care-l suspectează pe pluralistul Empedocle că s-ar contrazice pe sine, „e clar că trebuie presupusă o singură materie pentru contrarii, fie că ea s-ar modifica local, fie că ar suferi o creştere sau o scădere, fie că ar suferi o alterare”[6]. Cu toate acestea, la Aristotel există o oarecare ambiguitate cu privire la ideea creației din nimic, atunci când scrie următoarele:
„într-un fel, există generare din ceea-ce-nu-este în mod absolut; într-alt fel, [generarea se face] întotdeauna din ceea-ce-este. Căci e necesar ca ceea-ce-este în posibilitate, dar care nu este în actualizare să preexiste [existenţei care se naşte], putând fi desemnat în ambele moduri [şi ca ceea-ce-este, şi ca ceea-ce-nu-este]”[7].
De fapt, strălucitul discipol al lui Platon se referă aici la un înțeles particular al nimicului, nu la sensul tare pe care-l avem în minte atunci când se vorbește despre creația ex nihilo. Toți cei nenăscuți, de exemplu, viitorii moștenitori ai Pământului, fac parte din „nimicul” care va genera noi forme de viață. Ceea ce nu înseamnă că ei au o existență amorfă, indefinită, așteptând de undeva să se nască, ci pur și simplu nu sunt nicăieri. Potențialitatea, deci, reprezintă unicul nimic creator la Aristotel.
În pofida a ceea ce aminteam mai sus, cel puțin ideea sfârșitului care aduce un nou început este intrinsecă și creștinismului. Ce altceva este Apocalipsa dacă nu un moment profund regenerator? Desigur, creștinii nerăbdători de diverse confesiuni l-au „trăit” deja de câteva ori în ultimul mileniu, fără prea mult succes. Într-un sens laic, ca remediu, psihologia populară și unele psihoterapii au asimilat ideile creștine și pe cele filosofice grecești despre finalitate mai mult ca final fericit. Indiferent ce (ți) se întâmplă, totul este bine: „când o poartă a fericirii se închide, o alta se deschide”, „tot răul spre bine”, „fără trauma din copilărie nu ai fi devenit persoana valoroasă de astăzi”, „privește partea luminoasă a lucrurilor”, „roata se învârte”, „va răsări soarele și pe strada ta” și altele asemenea. Aceste panseuri au bineînțeles un rol consolator și, atât timp cât nu sunt predominante în activitatea de consiliere, pot avea un efect benefic. Luate ca remediu exclusiv devin toxice. În momentul în care gândirea deziderativă domină gândirea critică vorbim de o gândire derizorie, care macină în gol nimicul la care se referea Aristotel: ceea-ce-este [doar] în posibilitate. Dar oare am putea infera același lucru despre următoarea extincție în masă? Poate doar cu privire la timpul când va veni, nu și la spațiu.
[1] Seneca, Despre binefaceri, în Scrieri filosofice alese, Editura Minerva, București, 1981, p. 146.
[2] Kahlil Gibran, Profetul, în Darul iubirii, Editura Herald, București, 2021, pp. 95-97.
[3] Idem, Nisip și spumă, în op. cit., p. 168.
[4] Idem, Nisip și spumă, în op. cit., p. 169.
[5] Aristotel, Despre generare și nimicire, Polirom, Iași, 201o, p. 75.
[6] Ibidem, p. 76.
[7] Ibidem, p. 98.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Incipit comoedia. Final de an cu dar și poate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 