În virtutea soli(ci)tudinii
Motto: „Fiecare își are aici propria închisoare, dar în această închisoare fiecare e liber.”
(Maurice Blanchot, Vicious Circles, 1985, p. 10)
„Un fleac de singurătate!”. Cine s-ar putea consola în această manieră lipsită de eleganță? Totuși, nu despre pătimirile însingurării este vorba în textul curent. Și, în niciun caz, despre minimalizarea acestora. Spunem că omul este o ființă cât se poate de socială, un zoon politikon retras din grădina edenică într-una mult mai atent controlată. În ciuda faptului că ne plângem de aglomerație în grădina zoo-umană, ne place să ne îngrămădim pe plaje, în piețe sau la rând la plata taxelor și impozitelor. Și cu toate acestea, nevoia de singurătate este atât de puternic și de bizar sădită în firea noastră încât nu poate fi satisfăcută decât în interiorul unei comunități, fie și la periferia acesteia, cum este cazul Grădinilor epicurene, al mănăstirilor sau al Școlii de la Păltiniș. Dar aspectul neobișnuit al sociabilității umane ahtiate după solitudine nu este o excepție caracteristică spiritelor solitare, poetice sau ascetice. Orice persoană ajunsă la deplinătatea facultăților de judecare tânjește după propriul spațiu vital, nu numai pentru a se retrage în momentele de cumpănire sau de tulburare existențială, ci chiar pentru a-și făuri propria viață bună și, mai departe, pentru a și-o menține. Exagerând puțin, nu degeaba considera Nietzsche că: „dacă soții n-ar trăi împreună, căsătoriile reușite ar fi mai frecvente”[1]. Oricum ar sta lucrurile din punct de vedere statistic, observăm în ironia filosofului german o bună înțelegere a rațiunii pentru care partenerii de viață ajung să se plictisească sau chiar să se urască, deși până nu demult erau de nedespărțit. Dacă nu există momente de respiro în viața fiecăruia, dar și un respect pentru tabieturile celuilalt, se ajunge la un tip de relație stăpân-sclav (de co-dependență, cum zic psihologii) din care nici nu se poate ieși fără certe neplăceri și suferințe greu de depășit.
Știm că plictiseala este simptomul deplin al vacuității, nu neapărat al omului care trăiește izolat, ci al celui care se simte așa, uneori aflat chiar în mijlocul apropiaților săi. Plictiseala este neputința de a te bucura, în primul rând, de tine însuți și, abia apoi, de compania celorlalți. Într-un scurt eseu din opera mai amplă Sau-sau, Søren Kierkegaard concepea plictiseala ca rău absolut, pornind de la singurătatea demiurgică. Într-o manieră ramificată, schița ontologiei răului ar fi următoarea: singurătatea conduce la plictiseală, care la rându-i conduce la toate felurile de rele. Așa se petrece din zorii tuturor lucrurilor, văzute și nevăzute, trecând prin întreaga creație a lumii înfățișată ca decor anti-plictiseală al zeilor: „Putem urmări acest fapt încă de la începutul lumii. Zeii se plictiseau, drept care au creat oamenii. Adam se plictisea fiind singur, așadar a fost creată Eva. Din acea clipă a pătruns plictisul în lume, crescând direct proporțional cu mărimea populației. Mai întâi s-a plictisit Adam singur, pe urmă Adam și Eva s-au plictisit împreună, apoi Adam, Eva, Cain și Abel s-au plictisit en famille, apoi populația lumii a tot sporit în număr, iar popoarele s-au plictisit en masse”[2]. Dacă la presocratici ἀρχή-ul era identificat cu apa, aerul sau focul, la Kierkegaard plictiseala stă la originea lumii, cu mențiunea că nu este expresia Binelui. Desigur, perspectiva nu este tocmai „kierkegaardiană”, făcând parte din ciclul scrierilor semnate cu pseudonime. Iar eseul Rotația culturilor aparține gândirii specifice stadiului estetic, în speță modului de viață preocupat de căutarea neîntreruptă a plăcerii; în cazul acesta fiind vizată combaterea elementului inhibitor: spleenul.
Obișnuim să asociem singurătatea cu o gravă maladie, fiind numită chiar a secolului. Ceea ce nu este greșit, însă, rareori se întâmplă să discutăm și despre beneficiile singurătății. Unii filosofi și psihologi, pentru a o nuanța în acest sens, folosesc termeni precum cel de solitudine sau solitar, referindu-se la un mod simplu de a trăi, ales în cunoștință de cauză și neinclus în sfera vreunei patologii. Acesta este și cazul filosofului american Henry David Thoreau, care a dezvoltat o morală individualistă, inspiratoare pentru eco-anarhiști: „Eu găsesc mai sănătos să rămân singur cea mai mare parte din timp. Chiar cea mai bună societate tot este dizolvantă, plictisitoare. Mie-mi place să rămân singur. Și niciodată n-am găsit camarad a cărui tovărășie să fie atât de învăluitoare ca tovărășia singurătății. De altminteri, nu suntem noi îndeobște mai singuratici când ieșim să ne amestecăm printre oameni, decât atunci când rămânem acasă la noi? Omul care cugetă și lucrează, oriunde s-ar afla, totdeauna e singur. Singurătatea nu se măsoară cu milele de întindere care ne despart de semenii noștri”[3]. Sub auspiciile exercițiului „privirii de sus”, singurătatea își pierde trăsăturile indezirabile, devenind, dimpotrivă, o condiție sine qua non a sănătății mintale. Iar dacă reușim să ne eliberăm în mod rațional de sub tutela psihiatrică, putem descoperi că nu-i chiar așa de rău să fii doar tu cu tine și cu sinele tău.
Până la urmă, oricât de apropiați sau de îndepărtați am fi de ceilalți, trăim în propriul nostru „cocon” invizibil și indivizibil. Dacă pentru Arthur Schopenhauer, sociabilitatea și politețea sunt rezultatul unei negocieri tacite, al obținerii unei distanțe mijlocii între a fi singur și a fi cu ceilalți (vezi „alegoria aricilor”), pentru Thoreau este clar că avem nevoie de foarte puțină interacțiune socială pentru a fi fericiți: „Lumea se întâlnește îndeobște prea lesne. Ne găsim la prea apropiate intervale unii de alții ca să avem vremea de a dobândi o nouă valoare. Ne întâlnim de câteva ori la masă în fiecare zi, ca să ne dăm reciproc să gustăm, iarăși și iarăși, din aceeași brânză mucegăită care suntem. A trebuit să ne impunem un oarecare mănunchi de reguli numite etichetă și politețe ca să putem îndura această deasă întâlnire și să nu izbucnim într-o războire pe față. Ne întâlnim la poștă, la adunarea parohială și-n jurul căminului în fiecare seară. Prea trăim în gloată, prea trăim în mulțime și ne încurcăm unul altuia calea. Ne izbim unii de alții și așa pierdem unii față de alții orice respect. Mai puțină frecventare ar fi de ajuns pentru toate comunicările mai de seamă și cordiale”[4]. Evident că sunt necesare întâlnirile de calitate, nu banale sau conjuncturale precum cele invocate. Or, întâlnirile de calitate nu pot fi decât rare. Însă, o individualitate puternică poate și trebuie să se amestece chiar în mijlocul unei gloate, la meciuri, la evenimente populare pe diverse teme, oriunde „cei mulți” îi stânjenesc pe cei cu temperamentul nesociabil al lui Schopenhauer sau Thoreau. A căuta dinadins zgomotul indistinct și difuz al orașului ar fi un bun exercițiu spiritual de testare a propriei personalități de care suntem de obicei foarte atașați și mândri.
Oricum, fie că ne place să stăm în mulțime, fie că preferăm camera de lucru, „dobândirea unei noi valori”, cum spune Thoreau mai sus, presupune o oarecare distanțare de formalismul legilor sau al moralei publice. „«Datoria noastră a tuturor» pe care o cunosc nu pare a fi acelaşi lucru cu răspunderea mea pe care o simt.”[5] De câte ori nu am simțit fiecare dintre noi presiunea unei astfel de sfâșieri lăuntrice? Există formulări curioase dar relevante precum „singurii care…” (cu sensul de „puținii” sau „unicii”) sau „am rămas doar noi singuri…” (fiecare în parte sau împreună?! rămâne de stabilit). În ambele formulări e vorba de o stare de excepționalitate, una care denotă originalitate, manifestată uneori prin eroism sau, alteori, din contră. După Zygmunt Bauman, care concepe o etică postmodernă atipică (deși putem spune asta cam despre tot ce e postmodern), „subiectul moral” este exclusiv o creație a singurătății umane, nicidecum a vreunei comunități care funcționează după principii impersonale, universal valabile: „Doar regulile pot fi universale. Se pot legifera îndatoriri dictate de reguli universale, dar responsabilitatea morală există doar prin interpelarea individului şi prin asumarea individuală. Îndatoririle tind să-i facă pe oameni la fel; responsabilitatea îi transformă în indivizi. Omenirea nu este prinsă în numitori comuni; acolo se afundă şi dispare. De aceea, moralitatea subiectului moral nu are caracter de regulă. Se poate spune că moral e ceea ce rezistă codificării, oficializării, socializării, universalizării”[6]. Într-o atare perspectivă, morala se desparte nu doar de lege și ordine, ci și de domeniul deontologiei. În termenii eticii ca disciplină filosofică fundamentală, filosoful polonez avansează ideea abandonării eticii datoriei în schimbul eticii grijii. De aceea, argumentează el în continuare, „chemarea morală e în totalitate personală; face apel la responsabilitatea mea, iar dorinţa de a mă preocupa de alţii, scoasă astfel la lumină, nu poate fi atenuată sau calmată prin conştiinţa faptului că alţii o fac pentru mine sau că mi-am făcut deja datoria urmând precis ceea ce obişnuiau alţii să facă. Regulile îmi spun ce să fac şi când, regulile îmi spun unde îmi începe şi unde mi se sfârșește datoria, regulile îmi îngăduie să spun, într-un anumit punct, că mă pot odihni acum pentru că tot ce trebuia făcut s-a făcut şi astfel îmi permit să merg permanent şi cu toate ocaziile spre un asemenea punct de odihnă care, mi se spune, există şi poate fi atins. Totuşi, dacă regulile lipsesc, situaţia mea e mult mai grea pentru că nu mă pot linişti urmând cu sfinţenie standardele pe care le observ la alţii, le memorez şi le imit. […] A fi moral înseamnă a fi lăsat în voia propriei libertăţi”[7]. Așadar, acolo unde apar dilemele morale (și care niciodată nu se pot soluționa în cheie deontologică) este necesar să apelăm la o conștiință privată, asumându-ne povara deciziilor personale. În chip similar era concepută morala și în filosofia personalistă a gânditorului rus Nikolai Berdiaev. Ecouri găsim și în textele kierkegaardiene despre tipurile umane specifice stadiilor existenței (estetic, etic, religios), mai precis atunci când se referea la Avraam, „cavalerul credinței”. Diferența față de Bauman ar consta doar în faptul că Kierkegaard analiza singurătatea și libertatea subiectului religios, nu pe ale celui moral.
Care sunt concluziile filosofului polonez în privința singurătății subiectului moral? Autorul însuși ni le oferă cu o deosebită claritate și elocvență: „Ceea ce rezultă este că, dacă singurătatea marchează începutul acţiunii morale, unitatea şi comuniunea apar la sfârşit, ca unitate a «grupului moral», realizare a persoanelor morale singure, care ajung dincolo de propria singurătate în actul sacrificiului de sine ce constituie atât esenţa, cât şi expresia lui «a fi pentru». Nu suntem morali datorită societăţii (suntem doar etici sau ne supunem legilor datorită societăţii); trăim în societate, suntem societate, mulțumită faptului că suntem morali. În inima sociabilităţii se află singurătatea persoanei morale. Înainte ca societatea, legiuitorii şi filosofii acesteia să ajungă să-i exprime principiile etice, există fiinţe ce sunt morale fără constrângerea (sau luxul?) generozităţii codificate”[8]. Iată de ce morala baumaniană, în opoziție cu rigurozitatea eticii, nu poate fi considerată nici egoistă, nici nihilistă. Chiar dacă moralitatea începe în singurătate – „în intimitatea spiritului” cum se mai zice – nu înseamnă că aceasta rămâne una închisă sau împotriva societății. Singularitatea moralei transcende individualitățile asemeni sunetelor particulare ale instrumentelor muzicale care pot da naștere unei simfonii. Cea mai aleasă solicitudine vine din cămăruța celui ce nu s-a lăsat cuprins de solitudine.
În chip de concluzie antropologică, închei cu metafore geografice și cosmice: omul nu-i o ființă insulară, nici continentală, ci una căreia îi place să trăiască într-un arhipelag. În definitiv, omul nu e niciodată singur „cum e fecioara între sfinți și luna între stele”. Mai curând, singurătatea umană e precum cea a stelelor însele, în jurul cărora roiesc mai multe sau mai puține planete cu sateliții lor. Și-atunci nu devine evident de ce trebuie să fim solidari cu toți solitarii, în aceeași măsură cu care îi consolăm pe cei ce suspină din cauza deficiențelor singurătății?
[1] Friedrich Nietzsche, Omenesc, prea omenesc I, în Opere complete, vol. 3, Editura Hestia, Timișoara, 2000, p. 181.
[2] Søren Kierkegaard, „Rotația culturilor”, în Opere II. Sau-sau, partea I, Humanitas, București, 2008, pp. 356-357.
[3] Henry David Thoreau, Walden sau viața în pădure, Editura Pagini libere, Cluj-Napoca, 2021, pp. 199-201.
[4] Ibidem, p. 201.
[5] Zygmunt Bauman, Etica postmodernă, Editura Amarcord, Timișoara, 2000, p. 60.
[6] Ibidem, p. 61.
[7] Ibidem, pp. 67-68.
[8] Ibidem, p. 68.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „În virtutea soli(ci)tudinii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
