În adâncurile cugetabilului, de pe crestele înțelegerii.
Câteva reflecții pornind de la Dialogul unui filosof cu o cioară, de Dorian Furtună
Motto: „Nu există nici o contradicție între a refuza iraționalismul și a asculta vocea copacilor, a le vorbi, a-i atinge, a le simți forța senină care se scurge în mine. Copacii n-au suflet. Nici mai mult, nici mai puțin decât prietenul căruia mă destăinui, dar asta nu mă împiedică nici să discut cu el, nici să vorbesc cu copacii, nici să mă bucur profund de toate aceste interacțiuni, nici să pun suflet în încercarea de a liniști un prieten aflat în suferință, nici să ud un copac însetat.”
(Carlo Rovelli, Anaximandru din Milet sau nașterea gândirii științifice, p. 170)
Există o mai veche parabolă amuzantă conform căreia maimuțele ar fi capabile de vorbire (conștientă, nu papagalicească), dar își țin gura numai ca să nu fie puse la muncă. Oamenii și-au imaginat de multe ori scenarii despre cum ar fi să auzim ce ar avea de spus câinele, pisica sau alte animale domestice, precum și unele dintre cele sălbatice: vulpea, ursul sau lupul (excludem aici reproducerea vocală, mecanică, reușită de unele specii de păsări viu colorate). Gândirea populară, nu doar cea poetică și filosofică consacrate, abundă în istorioare pline de miez care iau forma fabulelor, alegoriilor sau a poveștilor pentru copii la gura sobei. Survolând marea literatură dedicată copiilor, mă gândesc de pildă la Poveste fără sfârșit și la Cronicile din Narnia, în care răsună vocea unor animale reale sau fantastice deopotrivă. Copacul dorințelor este un alt exemplu recent, pe care l-am descoperit atunci când fiica mea și-a dorit să-i citesc ceva înainte de culcare. În mare parte este vorba despre un dialog fantastic între un stejar secular și o copilă, dar apar și alte personaje în peisajul fabuloasei povești, cum este cioara Bongo. Stejarul, pe nume Roșu, încântă și prin scurtele sale reflecții și observații personale cu caracter inter-animalier: „Un lucru pe care copacii și ciorile îl au în comun – de fapt, un lucru pe care îl are în comun toată lumea naturală – este regula conform căreia nu trebuie să vorbim cu oamenii”[1]. De dragul încălcării acestei „reguli” vom pătrunde în lumea celor despre care se spune că nu cuvântă. Putem descoperi astfel, cu mirare și naivitate copilărească, cum ar putea animalele să posede gândire autentică și uneori chiar să filosofeze:
„Bongo a zburat pe creanga cea mai de jos, una dintre ramurile cele mai mari, de bază pentru întreaga mea structură. Mi-a cercetat rana.
– Te doare?
– Nu așa cum te-ar durea pe tine o rană. Din punctul ăsta de vedere, copacii sunt diferiți.
– Trebuie să fac ceva cu rana asta, a zis Bongo. – N-ai ce să faci. – Ai ditamai tăietura. Vreau să te ajut. Tu ești Copacul Bătrân și Înțelept. Spune-mi cum să procedez.
– Serios, Bongo. Timpul vindecă toate rănile.
Pe Bongo îl scoate din sărite când filosofez. A dat ochii peste cap. (Cel puțin asta cred că a făcut. E greu să-ți dai seama, la ciori. Au ochii ca murele dimineața, negri și înrourați.)”[2].
Însă nu copacul este personajul principal al analizei de față. Aparte de lumea fermecată a poveștilor, cioara este una dintre cele mai inteligente specii din regnul animal. Nu întâmplător, în multe creații artistice apar referințe la păsări din genul Corvus, cărora li se atribuie și un fel de înțelepciune practică. Imaginea lugubră a Corbului, de Edgar Allan Poe, al cărui mesaj tulburător și amenințător – nevermore – sugerează o viziune existențială pesimistă, transpare într-o oarecare măsură în melancolica melodie Nevermore a formației de muzică rock Queen, în filmul Corbul (cu regretatul Brandon Lee în rol principal), dar și în mai recenta carte a lui Dorian Furtună, Dialogul unui filosof cu o cioară.
După cum sugerează și titlul, substanța cărții constă în acest dialog, aparent cu totul neobișnuit, desfășurat pe parcursul a trei zile. Înainte de a sonda adâncurile cugetării ciorești imaginate de Dorian Furtună, atrag atenția asupra unui aspect preliminar important de reținut. La fel ca poveștile pentru copii amintite la începutul acestui text, cea a gânditorului moldovean ne oferă o perspectivă puternic antropomorfă, nu zoomorfă, așa cum se încearcă, de exemplu, în Revolta dobitoacelor a lui Vasile Voiculescu. Desigur că e aproape imposibil să ieși din modul obișnuit de gândire și de-a dreptul imposibil să intri în mintea animalelor, dar în povestioara lui Voiculescu se vede clar încercarea de a ne gândi pe noi înșine, ca specie, prin ochii altor specii, fie ele și domesticite. Cu excepția pisicii, nicio specie vorbitoare din poveste nu înțelege cu adevărat în ce constă puterea și slăbiciunile umane. După cum omul ratează „gândirea” animalelor, iată, și animalele ratează gândirea umană. Cam asta ne spune textul lui Voiculescu. Excepționalitatea reprezentată de pisică nu trebuie văzută ca o victorie, ca și cum doar ea ne-a putut înțelege (și noi pe ea). Este o capcană antropocentrică asupra căreia ne atrage atenția de obicei filosofia minții; Daniel Dennett, de exemplu, sugerează că am avea doar impresia existenței unor minți non-umane. Pe scurt, s-ar putea să fie o simplă iluzie faptul că animalele au o gândire proprie, „inaccesibilă” nouă.[3]
Am recurs la această introducere, permis de lungă aș zice, pentru a contextualiza (interdisciplinar) dialogul extins dintre personajele create de Dorian Furtună. Astfel, aș începe prin a spune că pasărea sa buclucașă este umană, prea umană, pentru a fi considerată o veritabilă alteritate a modului uman de gândire și de simțire, întocmai cum este și pisica din Revolta dobitoacelor, copacul Roșu și cioara Bongo din Copacul dorințelor sau precum leul Aslan din Cronicile din Narnia. O primă dovadă în acest sens, ce atestă „filosofia” cvasi-epicureană și deplin umană a ciorii, regăsim în următoarea sa replică:
„Noi știm că suntem neînsemnate, dar ne mulțumim cu asta și ne bucurăm de puținul care ne-a fost dat. Iar dacă acest sine îl putem numi spirit, suflet sau duh, atunci, repet, e un spirit pe care îl știm finit, nu călător în afara trupului și trăitor în lumi imaginate de voi. Odată cu moartea corpului meu organic, mor și eu, fiindcă spiritul își va pierde integritatea și se va dezintegra la rândul său în mii de frânturi. Așadar, ceea ce pretinzi tu, omule, că ar fi duhul vostru superior, nu e altceva decât spirit ambiționat, nu e altceva decât conștiință frustrată de frontierele și limitările sale. În rest, nicio diferență remarcabilă, nicio delimitare divină între voi și noi. Ambii vom muri, ambii ne vom stinge și cu spiritul, și cu mintea, doar că tu ești mai speriat de această finalitate. Zi-mi acum, cine dintre noi are duhul mai puternic, cine își acceptă cu mai mult curaj destinul?”[4].
Desigur, ciudățenia faptului că cioara vorbește atât de omenește este remarcată la un moment dat al discuției și în carte: „Îmi permiți să mă apropii? Ne vom auzi mai bine de la o distanță mică și nu va fi nevoie să ne forțăm vocile. – Te rog. Poți veni încoace. Hmm. Când ești aproape, îmi pare și mai incredibil ce mi se întâmplă; o cioară aievea, dar una care gândește și vorbește omenește. Ce drăcovenie mai ești și tu? Acum, hai, spune-mi ce vrei să auzi de la mine”[5]. Însă, nu mai reiau ideea de la început – că astfel de vorbe reflectă gândirea umană, nu ciorească – așa că voi intra în jocul conceput de autor pentru ne descoperi pe noi înșine, după cum intuiesc că și-a propus și dânsul.
Care sunt temele principale pe care le abordează cei doi vorbitori și ce influențe notabile putem sesiza în principalele intervenții ale acestora? Fericirea sau cea mai bună viața din cele posibile, iubirea[6], consumerismul, postmodernismul[7], transumanismul[8] și alte preocupări ale omului contemporan, sau, cel puțin, care ar trebui să devină preocupări ale acestuia, reprezintă doar câteva exemple. Influențele sunt preponderent filosofice, dar și etologice, dată fiind pregătirea academică a autorului moldovean. Dacă în primă instanță observam un filon epicurean în atitudinea mândră a ciorii, după câteva discuții în contradictoriu cu filosoful descoperim și o influență cât se poate de stoică în înțelepciunea acesteia, atunci când vorbește despre soartă:
„– Noi vedem altfel înțelepciunea. O cioară este înțeleaptă nu prin puterea de a repara o greșeală și a depăși o criză, ci prin puterea de a accepta ceea ce i se întâmplă. Înțelegi diferența? Înțelepciunea noastră [a ciorilor] e să primim ceea ce ne aduce viața, în timp ce înțelepciunea voastră e să îndreptați cursul vieții, să-l corectați. Acum, hai, gândește-te un pic, cine dintre noi știe să fie mai împăcat cu sine și cu soarta sa, cine e mai înțelept, de fapt?”[9]
Însă, nici în perspectiva descrisă de cioară, nici în concepția stoică în sine nu e vorba de o resemnare oarecare sau de un fatalism ireconciliabil – după cum îi reproșează interlocutorul filosof – ci doar de o pasivitate în raport cu evenimentele și cu alte aspecte care nu țin de puterea de decizie a oricărui muritor. În „stilul de viață” al ciorilor se pot remarca elemente din diverse alte școli filosofice și tradiții religioase, identificate chiar de către partenerul de discuție al păsării vorbitoare:
„Dacă stau bine și mă gândesc, pot găsi varii corespondențe ale stilului vostru de viață oarecum minimalist în experiența unor școli filosofice, cum ar fi cinicii greci sau gimnosofiștii indieni, numiți și yoghini, ori printre daoiștii chinezi, refugiați în sălbăticia naturii. I-aș pomeni și pe asceții vagabonzi creștini sau musulmani, sau pe călugării de toate confesiunile, care s-au izolat în mănăstiri pentru a-și duce viața într-o autodisciplină care exclude orice exces. Dar până și în cazul acestora, vorbim de o alegere conștientă […] Virtutea ta existențială nu este dobândită, nu este o desăvârșire personală, ci o amprentă a destinului speciei. Te lauzi cu un fel de înțelepciune pentru care nu ai niciun merit.”[10]
Filosoful contestă, deci, autosuficiența și autenticitatea modului de viață descrise de cioară, în sensul că viața sa exemplară se situează de fapt în afara oricăror judecăți de valoare. Practic, absența liberului arbitru absolvă restul regnului animal de trăirea și de cuprinderea adecvată a valorilor. În a treia zi de discuții încinse, apropierea vieții ciorilor de tradiția daoismului, de exemplu, va fi recunoscută de către interlocutoarea atipică[11]. O altă corelație se poate face și cu ceea ce filosoful român Mihai Șora anunța în Despre dialogul interior, unde pornea de la singura problemă morală importantă a ființei umane: „cum să trăiască asemenea unui arbore, fără a înceta prin aceasta să fie om?”. În contextul dat, reformularea acestei întrebări ar fi următoarea: „cum să trăiască asemenea unei ciori, fără a înceta prin aceasta să fie om?”. Iar asta pentru că ciorile acționează
„dintr-o motivație pur naturală, dintr-o pornire a firii, necamuflată prin artificii moraliste. Când viața ta nu e separată prin nimic prin legile naturii, nu găsești nevoia să mai inventezi ceva, nici ca specie, nici ca individ, și nici nu e nevoie să te justifici pentru propriile tale decizii și acțiuni; fiecare act este un act firesc și adecvat. Mai pe scurt, o cioară are sentimentul clar că procedează corect, fiindcă ea știe că în limita vieții sale naturale este practic imposibil să procedeze incorect”[12].
Avem aici, deci, o descriere a idealului înțelepciunii în concepția lui Mihai Șora, caracteristic sfinților, despre care spunea că ajung să realizeze binele în mod firesc (instinctiv, am spune în termenii etologiei), fără a mai trece prin calvarul unor decizii morale sau de alt gen. Totuși, spre deosebire de destinul implacabil al ciorii (sau al arborelui), viața sfântului are un traseu cumva dialectic, în sensul că el trebuie să treacă pe sub furcile caudine ale conștiinței nefericite pentru a se bucura și a acționa în final așa cum trebuie, firesc și lipsit de orice dubiu existențial. Din acest motiv, asocierea concepției ciorești chiar cu gândirea arhaică, în care se venera natura, i se pare nejustificată interlocutorului ciorii care încearcă să-i tempereze elanul sfidător:
„Iar ca să nu vă considerați prea speciale, voi menționa că venerarea naturii este comună și multor oameni din culturile așa-zis tradiționale, care până azi își duc traiul în locuri sălbatice și se închină unor zeități și duhuri întruchipate de fenomenele naturale, manifestă pietate pentru pădure, ocean sau munte și se înfrățesc spiritual, ritualic, cu animalele din mediul lor. Cu alte cuvinte, păstrează și ei armonia cu mediul în care se nasc. Probabil că această conexiune psihică și existențială cu natura era în firea lucrurilor la începutul omenirii, dar, în timp, progresul în cultura și în gândirea umană a diversificat normele și reperele noastre sociale și morale. Așa cum te-am atenționat mai devreme, trebuie să ai în vedere caracterul mozaical al omenirii, care e alcătuită din nenumărate tradiții, repere etice, confesiuni și filosofii, iar încercările tale repetate de a generaliza firea umană nu te fac decât să emiți păreri și impresii eronate”[13].
Dorian Furtună pare a se identifica într-o oarecare măsură cu personajul filosof din dialog, prin referința discretă la cartea sa, Mozaicul uman, deși „filosofia” epicureană a ciorii ar reprezenta tot o inserare auctorială în universul dialogal imaginat. Astfel, mai curând ar fi vorba de experiența unei dedublări, pe care gânditorul moldovean o realizează în spiritul cunoașterii de sine, având drept modele solilocviile lui Marcus Aurelius și dialogurile lui Platon. Până în acest moment, din tensiunea dialogală concepută de Dorian Furtună anticipăm că tendința ciorii de a generaliza îl va enerva la culme în cele din urmă pe filosof. Dar să urmărim ce alte subiecte de discuție demne de menționat îi vor apropia înainte de deznodământul tragic al dialogului.
Între temele supuse reflecției celor doi interlocutori, se mai discută și despre problema frustrantă a supra-stimulilor, un subiect despre care autorul însuși vorbește și în alte locuri sau împrejurări, cel mai recent la o conferință TEDx.[14] Astfel, sunt remarcate dezavantajele societății abundenței, care încep să se resimtă încă din perioada copilăriei. Nefericirea omului contemporan atrage după sine necesitatea unei filosofii care să poată suplini dezavantajele civilizației bazate pe bucuria efemeră a roadelor destinate consumului; de aici și nevoia de a te limita cu înțelepciune la ceea ce contează cu adevărat în economia vieții de zi cu zi:
„Iată ce vreau să-ți explic: orice alegere se face din contul unui refuz, iar orice refuz stârnește o frustrare și o poftă în plus. Acest zbucium începe încă din copilăria voastră, când abundența jucăriilor vă creează deopotrivă și bucuria, și amarul selectării unei singure jucării din oferta sutelor de jucării care vă suscită atenția și dorința. Paradoxal, dar nici accesul la toate cele dorite nu vă încântă prea mult timp; dacă puteți avea câte jucării doriți, prezența lor încetează să vă mai bucure. Am observat, prin curțile voastre de la țară, că un copil care are mai puține jucării se joacă mai des cu ele, prețuindu-le mai mult, spre deosebire de cel care e alintat cu zeci de jucării și devine plictisit de acestea. Sau, n-ai auzit de copii care pot avea crize de isterie din cauza hăinuței cu care să se îmbrace, având de unde alege, și tocmai din acest motiv fiindu-le trezite mofturile? Peste o vreme, aceiași copii se vor frământa din cauza altor decizii: unde să învețe, cu cine să se vadă, încotro să plece, pe ce să-și consume timpul și banii, în ce să creadă. Vei spune că toate acestea sunt oportunități și libertăți, dar, repet, tocmai numărul aproape nelimitat al acestor oportunități și alegeri dificile, care tot sporesc pe parcursul vieții, ține psihicul vostru într-o stare permanentă de tensiune.”[15]
Aceste gânduri reies din înțelepciunea ciorii. Ea pare a-i admonesta pe acei părinți care nu înțeleg cu ce au greșit față de copilul căruia „i-au oferit totul” și care, iată, „a ajuns rău”. Dar aici este vorba și despre aparent nelimitatele „opțiuni” de pe rețelele sociale („are balta pește” pare a fi motto-ul tuturor aplicațiilor digitale, și nu doar al celor destinate întâlnirilor amoroase). Deși nu o spune explicit, cioara se gândea probabil, în chip de remediu, la acea spusă medievală: „Robește-mă, Doamne, ca să mă simt liber!” (expresie celebră, invocată de mulți teologi și filosofi religioși, a cărei sursă primară poate fi găsită în opera călugărului Thomas a Kempis, Imitatio Christi). Cu alte cuvinte, cunoaște-ți limitele reale dacă vrei să cunoști libertatea care ți se cuvine.
Consider că tematica generală a dialogului gravitează în jurul ideii de fericire sau, în orice caz, de viață împlinită, întrucât conversația pornește de fapt de la curiozitatea ciorii. Ea este cea care vrea să știe dacă omul cu care discută (un filosof) este satisfăcut de propria lui existență. De aceea este adusă în prim-plan problema anxietății pe care o generează starea de bine prelungită sau fericirea continuă. Cu acest prilej mi-am adus aminte și de o serie de gânduri neliniștitoare mai personale, cum ar fi faptul că, ocazional, mă cuprinde teamă că ceva rău „trebuie” să se întâmple, dat fiind că uneori e prea multă liniște sau prea mult bine în jurul meu. Este o stare pe care nu mi-o pot explica decât etologic, ca pe un fel de instinct de supraviețuire care-mi șoptește prevenitor: „vezi să nu te împiedici” sau „ai grijă să nu te mănânce lupul”. Oare ceva de genul acesta a avut în vedere Nietzsche când a spus: „în condiții de pace, omul războinic se năpustește asupra lui însuși”[16]? În copilărie, când astfel de gânduri îmi atacau fericirea plenară, mă întrebam adesea de ce adulții sunt atât de ahtiați după băuturi amare, de exemplu. Cum pot fi plăcute o băutură și un fel de mâncare amare sau grețoase (în unele cazuri încă mă întreb)? Se pare că tocmai de aceea adulților ajung să le placă berea, cafeaua și alte delicii amărui: ca să suporte și, într-un final, să aprecieze amărăciunea vieții. În cazul omului, sugerează filosoful din cartea lui Dorian, fericirea poate conduce chiar la opusul acesteia:
„E ca efectul infuziei de pelin asupra gustului, când până și apa îți pare dulce. Și cred că avem nevoie uneori de amar, de furtuni și cutremurări, fiindcă aprecierea stărilor se face prin opunerea lor. Oamenii nu pot fi mulțumiți în condiții de confort continuu; li se atrofiază simțul binelui. Mulțumirea e o stare dinamică, nu statică, ea apare după un efort, după o încercare, după o luptă; vine după ce urci dealul, nu după ce cobori ușor valea. Când ți-e bine prea mult timp și când nimic nu-ți afectează echilibrul sufletesc, te și aștepți parcă să te zdruncine ceva, să se producă vreo pacoste, să ai parte de vreun stres care să-ți amintească pe ce lume trăiești. Prin contrast, voi, ciorile, nu aveți tensiunea frustrărilor noastre, dar nici amploarea bucuriilor de care oamenii au parte”[17].
Marele psihiatru vienez Viktor Frankl susținea ceva foarte asemănător când spunea că omul nu caută echilibrul sufletesc, ci, dimpotrivă, are nevoie și chiar se află în căutarea tensiunilor generatoare de frustrare și stres. Omul, cu cât este mai bine așezat într-o stare confortabilă, cu atât tinde să-și submineze în mod artificial propria fericire sau bunăstare. Așa putem înțelege mai bine natura „inexplicabilă” a depresiei de care se plâng mulți contemporani și, la limită, unele gesturi abuzive ale altora. Pare bizar și contraintuitiv, însă pentru Frankl nu starea de bine, ci sensul vieții, oricare ar fi acela, reprezintă principala rațiune de a trăi a omului:
„În prezent însă mulți oameni nu mai sunt capabili să găsească un asemenea sens și scop. Spre deosebire de descoperirile lui Sigmund Freud, oamenii nu mai sunt în primul rând frustrați sexual, ci mai degrabă «frustrați existențial». Și, spre deosebire de descoperirile lui Alfred Adler, principala lor nemulțumire nu mai este sentimentul de inferioritate, ci mai degrabă un sentiment de inutilitate, de lipsă de sens și zădărnicie, pe care l-am numit «vid existențial». Principalul său simptom este plictiseala!”[18]
Prin delimitarea de primele două doctrine vieneze de psihoterapie (psihanaliza lui Freud și a lui Adler), Frankl propunea o a treia cale de vindecare sau de abordare a problemelor nu întotdeauna de ordin psihic ale omului contemporan (este vorba de terapia bazată pe căutarea sensului vieții: logoterapia). În această ordine de idei, dialogul contondent dintre filosof și cioară ajunge și la problema plictiselii umane cvasi-iremediabile. Pasărea întunecată îi scoate filosofului în evidență tocmai falsa impresie a celor care susțin că își doresc un trai retras și modest. Ea îi atrage atenția asupra sorții pline de agitație a fiecărui om, nu doar a celui tânăr (și neliniștit):
„Constat aici că frământarea psihică a unui om se rezumă la o pendulare între plictiseală și uzură: moderația și tihna vă plictisește, agitația lumii vă ostenește și tot migrați dintr-o stare în alta, cu gândul că veți găsi izbăvire în cealaltă extremă a stării în care vă aflați la un moment dat. Așa îmi explic eu rătăcirile voastre, rătăcirile tale. Voi, oamenii, vă mutați de la sat la oraș și de la oraș la sat, schimbați o relație cu alta și renunțați la o iluzie doar pentru a vă amăgi cu altă iluzie, și toate astea le faceți mânați deopotrivă de plictiseală și de dorință, și nicidecum nu vă puteți astâmpăra în căutarea unui loc și a unui mod de viață care să vă mulțumească definitiv. Iată de ce îmi pare că nici tu nu ești convins de ceea ce spui și doar induci falsa impresie că îți dorești cu adevărat un asemenea trai retras și modest”[19].
De altfel, asupra acestor idei se oprise, cu mult înainte, Arthur Schopenhauer, pentru care oamenii sunt niște făpturi care se zbat mereu între plictiseală și lipsuri: „Elita se luptă cu plictiseala, poporul se luptă cu mizeria. Fericită clasa de mijloc!” (Arta de a fi fericit). E vorba și de o oarecare ironie aici, pentru că Schopenhauer nu crede realmente în posibilitatea fericirii umane, nici măcar pentru așa-zisa clasă de mijloc. Fericirea este de fapt iluzorie, cum susține și Dorian Furtună în cartea sa Iluzia fericirii, motiv pentru care, în cel mai bun caz, putem doar evita suferința sau durerea. Lucrul acesta conduce firesc la idee că fericirea este o valoare secundară, dacă nu chiar terțiară. Mai mult decât atât, aceasta ar avea un fel de valoare de împrumut, fiind apanajul (și „penajul”) mediocrilor: „Și aici mă întreb dacă nu cumva dorința de a fi fericiți este caracteristică oamenilor care nu și-au putut duce la împlinire eul lor, nu și-au valorificat vocația și talentul, planurile personale. Pentru ei, a fi fericit e un surogat al împlinirii de sine, dar e și recunoașterea falimentului vocațional, de aceea – fericirea reprezintă un cult al mediocrității”[20]. Poate că în sensul acesta trebuie văzută și fericirea clasei de mijloc despre care vorbea Schopenhauer: o Aureas mediocritas în sens peiorativ. Este ceea ce spunea și Noica, însă nu cu referire la căutarea fericirii, ci a nemuririi.[21]
Ce altceva mai putem decela lecturând cartea gânditorului moldovean? Poate că tocmai ironia filosofică, respectiv filosofia ironiei ar merita atenția noastră în cele din urmă. În una din intervențiile sale, filosoful îi spune zburătoarei trufașe că filosofia are un caracter privat, filosofarea autentică fiind specifică doar unor cercuri restrânse. Altfel, la nivelul publicului larg, ar tinde să devină ideologică, să se trivializeze, de exemplu prin diverse „anecdote și citate rupte din context”:
„Trebuie să înțelegi că filosofia niciodată nu impune nimic, ea mai curând provoacă mintea, o cutremură din temelii și sfidează prejudecățile, iar gânditorii nicicând nu se astâmpără și nu se mulțumesc cu tabloul lumii pe care l-au înfățișat predecesorii lor. Toți filosofii s-au întrecut în a-i combate și a-i depăși pe gânditorii de până la ei. În esență, orice filosofare este o erezie cognitivă, este o luptă cu doctrinele vechi pentru a se înainta doctrine noi, care și ele, la rândul lor, vor cădea sub loviturile filosofilor din viitor”[22].
Nu pot să nu observ aici o afinitate cu teza cărții mele, Homo ironicus.[23] Iar în spiritul ideii că „orice filosofare este o erezie cognitivă”, pentru a nu se lasă mai prejos, cioara se va referi și la cogitoul cartezian, dar în răspăr, apelând la ceea ce am putea numi drept o ironie deschisă (Sum, ergo cogito): „Să admitem că tot ceea ce are viață, tot ceea ce se mișcă, respiră, simte, rezistă și moare trebuie să aibă o oarecare percepție a acelei vieți; or, poate că această percepție e dovada conștiinței? Dacă există o vietate, poate că ea neapărat posedă și conștiință, și un rudiment al gândirii? Exist, deci gândesc! Ce zici de asta?”[24], îl chestionează aceasta în chip provocator, afectând tot mai mult amorul propriu al interlocutorului său uman. De cealaltă parte, acesta încearcă să apere omenirea întreagă în fața sarcasmului ciorii.
Într-un alt context, referitor la respectarea și perpetuarea tradițiilor seculare și chiar a unor obiceiuri animiste, el susține că acestea ar fi doar forme de consolare, nu simple superstiții și în niciun caz „dovezi” că ar exista conștiință și în lucrurile inanimate, așa cum pare a insinua zburătoarea cea iscoditoare:
„Dacă azi creștinii beau apă sfințită și mănâncă prescură, ei nu sunt neapărat convinși că acestea conțin în sine amprenta unui duh, ci o fac din rațiuni religioase, fiindcă așa cere tradiția. Și dacă păzim cu grijă un lucru drag care a aparținut unei rude răposate, o facem pentru a-i păstra memoria sau pentru a ne consola cu gândul că măcar în acest mod compensăm deficitul de atenție de odinioară, când era în viață. Facem toate astea ca o formă de terapie, nu pentru că am crede că acele obiecte poartă spirit în ele”[25].
Esența acestui fragment îmi aduce aminte de ceea ce spunea și filosoful american Daniel Dennett, anume că „cei mai mulți oameni nu cred în Dumnezeu, ci cred în credința în Dumnezeu”. Credința omului contemporan ar fi mai curând pragmatistă sau, am putea spune, se află mai mult sub efectul pariului lui Pascal, decât al credinței autentice care nu-și face calcule.
Spre finalul dezbaterii dintre cei doi abili interlocutori, tonul discuției capătă accente vădit amenințătoare și tot mai puțin simbolice. Cioara insistă asupra ipocriziei neamului omenesc, trăgând concluzii profund pesimiste:
„Ce este omenirea? Un ego plictisit la scara câtorva miliarde de inși orgolioși. Grandoarea voastră a sporit cantitativ, dar ca spirit și calitate morală omenirea e măruntă. Ce văd eu în jurul meu, ce văd de la înălțimea de la care privesc? Tot mai mulți oameni și tot mai puțină omenie, tot mai multe vorbe și tot mai puțină înțelegere, tot mai multă distracție și tot mai puțină mulțumire. Iată lumea modernă. […] Oamenii se vorbesc de rău unii pe alții, chiar și cei înrudiți, iar dacă se vorbesc de bine, înseamnă că e urmarea vreunei impresii de moment, e umbra unui beneficiu primit recent de la o persoană, e dovada unui respect servil și e o stare care nu durează. […] Înainte de a fi mici și neînsemnați în fața acestei lumi imense, voi sunteți deja mici și neînsemnați în ochii altor oameni”[26].
Imprudența și lipsa de tact diplomatic de care aceasta dă dovadă se remarcă în felul în care argumentează, anume după cum face astfel de generalizări pripite. Acestea nu vor conduce la încheierea aventurii dialogale în chip apoteotic, filosoful fiind de-a dreptul scos din minți de diatribele incomode și de „croncănitul” neobișnuitei sale partenere de dialog.
Dincolo de conținutul ideilor susținute dar și de reacțiile viscerale de pe parcursul celor trei zile de convorbiri, totuși, este greu de stabilit cine este „mai filosof” dintre cei doi interlocutori. Cartea lui Dorian Furtună, deși pune accentul mai mult pe răspunsuri, decât pe întrebări, poate fi considerată un bun ghid de filosofie practică, individual sau de grup; un ghid potrivit în completarea, aș îndrăzni să spun, a unor opere de referință în domeniul filosofiei literaturizate, cum ar fi romanul de istoria filosofiei Lumea Sofiei, de Jostein Gaarder, respectiv Socrate în blugi sau filosofia pentru adolescenți, de Laurențiu Staicu, exact în ordinea aceasta. Dacă Lumea Sofiei se adresează în special copiilor care sunt cu un pas mai aproape de adolescență, iar Socrate în blugi chiar adolescenților, cartea gânditorului și etologului moldovean ar fi indicată atât adolescenților, cât și adulților și tututor celor care sunt la începutul experienței filosofării. De fapt, oricine, la orice vârstă, se poate bucura de fiecare dintre aceste cărți amintite, așa cum mi s-a întâmplat și mie, urmând mai întâi calea lecturii și a identificării cu personajele, apoi pe cea a confruntării cu prejudecățile și motivele pentru care am empatizat cu una sau alta dintre părți, pentru ca în final să reușim să decidem asupra propriului adevăr în cât mai deplină cunoștință de cauză.
[1] Katherine Applegate, Copacul dorințelor, Editura Arthur, București, 2023, p. 23.
[2] Ibidem, pp. 47-48.
[3] Cf. Daniel C. Dennett, Tipuri mentale. O încercare de înțelegere a conștiinței, Humanitas, București, 2008, p. 27 (Dennett scrie, invocând o spusă a lui Wittgenstein: „«Dacă un leu ar putea vorbi, nu l-am putea înțelege». (1958, p. 223) Fără îndoială, aceasta este o posibilitate, dar ea ne abate atenția de la o altă posibilitate: dacă leul ar putea vorbi, l-am putea înţelege foarte bine – cu obişnuitul efort care este necesar pentru a traduce dintr-o limbă într-alta – dar conversaţiile noastre cu el nu ne-ar spune mai nimic despre gândirea leilor obişnuiţi, pentru că mintea sa, dotată cu limbaj, ar fi diferită de a lor. S-ar putea întâmpla ca includerea limbajului în «mintea» unui leu să-i dea minte pentru prima oară! Sau poate că nu. În ambele cazuri, ar trebui să investigăm perspectiva şi nu doar să credem, conform tradiţiei, fără a cerceta, că gândirea animalelor necuvântătoare este asemănătoare cu gândirea noastră.”)
[4] Dorian Furtună, Dialogul unui filosof cu o cioară, Editura Bestseller, Chișinău-București, 2022, p. 14.
[5] Ibidem, pp. 165-166.
[6] Filosoful și cioară conversează intens pe tema iubirii și a consecințelor lipsei iubirii, respectiv a iubirii rămase neîmpărtășită: „Uite, la noi în literatură e descris un personaj fantasmagoric – Frankenstein, care a fost creat din părți de trupuri de oameni morți și apoi a fost înviat. După ce a prins viață, acest Frankenstein a dezvoltat o ură teribilă față de oameni. Știi de ce? Pentru că ei aveau parte de iubire, iar el nu; […]”, replica ciorii fiind, printre altele: „Tu susții că lipsa iubirii l-a transformat pe Frankenstein în monstru; eu susțin că prezența iubirii neîmpărtășite cauzează apariția frankensteinilor în rândul vostru” (Ibidem, pp. 218-219). Dincolo de confuzia răspândită dintre Frankenstein și monstrul pe care-l creează, ar trebui specificat faptul că monstrul său nu a fost înviat, ci a fost animat, ceea ce e cu totul altceva. Existența sa nu are o esență preexistentă.
[7] Ibidem, pp. 85-86 („Da, aproape tot ce știm poate deveni depășit și inutil; omenirea va avea nevoie de noi paradigme în fiecare domeniu: în știință, în filosofie, în psihologia umană, în religie, în toate. Trăim deja o deconstrucție și o vulgarizare a principalelor valori culturale. Arta s-a smintit. Religia s-a descompus demult. Literatura produce doar clone. Sportul se ține pe dopaj. Democrația se erodează din interior. Școala și-a pierdut prestigiul. Filosofia mai are sănătoase doar rădăcinile. Rămâne să se compromită știința, și o va face, iar omenirea va trebui atunci să regândească totul.” – i se plânge filosoful ciorii.)
[8] Ibidem, p. 86 („Problema nu constă în robotizarea activităților, ci în faptul că se apropie epoca transumanismului, când omul va înceta să fie un organism exclusiv biologic și se va transforma într-un fel de cyborg – ființă biocibernetică ultradotată – și își va pierde iremediabil modul său primordial de a simți, de a gândi, de a trăi și a muri. Și atunci, toată înțelepciunea umană de până acum, toate obiceiurile, fricile și speranțele noastre, toată cultura, filosofia și toate operele mărețe pot deveni anacronice și de prisos pentru inteligența artificială sau pentru oamenii cyborgi. Tot ceea ce am acumulat timp de vreo 5000 de ani, ca civilizație, se va reduce la valoarea pe care o au acum tehnologiile de fabricare a uneltelor de piatră. Odată trecută acea frontieră, omul se va dizolva în artificial, până la autoanulare. Vom deveni simple cifre într-un univers numeric infinit. Trcutul va fi mort, iar viitorul va fi străin și îngrozitor prin calculul său rece. Acesta e gândul cel mai dezolant cu privire la transumanism și la perspectivele distopice ale omului.”; asta adaugă filosoful la șirul de lamentații adresate anterior ciorii)
[9] Ibidem, pp. 59-60.
[10] Ibidem, p. 38.
[11] „Modul de a fi al ciorilor – împlinit și destins – e dovada armoniei și a împăcării noastre lăuntrice; noi, așa cum îndeamnă și filosofia voastră daoistă, nimic nu încercăm să adăugăm acestei lumi, nimic nu încercăm să schimbăm și nici nu avem pretenția de a fi deosebite; aceste ambiții și frustrări ne sunt străine.” (Ibidem, 213-214)
[12] Ibidem, p. 49.
[13] Ibidem, p. 53.
[14] https://www.youtube.com/watch?v=Lmmpg5m9h9Y (accesat: 25.02.2024)
[15] Dorian Furtună, Op. cit., pp. 31-32.
[16] Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău. Prolog la o filosofie a viitorului, Humanitas, București, 2015, p. 85.
[17] Dorian Furtună, op. cit., pp. 80-81.
[18] Viktor E. Frankl, Strigătul neauzit pentru sensul vieții. Psihoterapie și umanism, Meteor Publishing, București, 2018, pp. 80-81.
[19] Dorian Furtună, op. cit., pp. 200-201.
[20] Ibidem, p. 247.
[21] Cf. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 162. (Constantin Noica spunea că nemurirea ar trebui acordată „tocmai celor care nu au făcut nimic în viaţă şi care nu au cum să se retragă din ea, de vreme ce nu au început şi nu au încheiat încă nimic. «Merită să trăieşti, spunea un prieten răposat, ca să poţi citi în fiecare zi Universul.» Acestor simpli spectatori la spectacolul fără sfârşit al lumii, cititorilor de ziare şi privitorilor la televizor, lor le trebuie acordată veşnicia, ca despăgubire pentru că n-au putut să desăvârşească nimic şi, deci, să se săvârşească.”)
[22] Dorian Furtună, op. cit., pp. 65-66.
[23] Cf. Liviu Iulian Cocei, Homo ironicus. O abordare antropologică a ironiei filosofice, Editura Eikon, București, 2022, pp. 128-129. („Dincolo de aspectele controversate ale definirii și devenirii termenului ironie, putem spune că aceasta reprezintă o modalitate foarte veche de filosofare, nelipsită din cultura oricărui popor care și-a dezvoltat înțelepciunea practică prin proverbe sau cugetări, prin povestiri sau poezii, sau ca simplă vorbă de duh. Ironia a reprezentat dintotdeauna modul de gândire liber sau acea capacitate a omului de a fi critic prin glumele sale, respectiv care privește lucrurile din afara contextului și dincolo de ele. Cultura însăși n-ar fi fost posibilă fără această dedublare reflexivă, mai mult sau mai puțin binevoitoare. […] Însuși progresul tehnic este animat de acele impetuozități critice și autocritice, care dau seama de hibele teoriilor și convingerilor noastre cele mai ferme, împingând astfel cunoașterea spre viziuni mai agreabile. În această ordine de idei, devine evident faptul că ironia, în formele ei filosofice, apare mai ales în momentele de cumpănă sau de cotitură ale istoriei, fiind principalul motor al revoluțiilor politice, estetice, etice, religioase sau de orice altă natură.”)
[24] Dorian Furtună, op. cit., p. 137.
[25] Ibidem, pp. 153-154.
[26] Ibidem, pp. 269-270.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „În adâncurile cugetabilului, de pe crestele înțelegerii. ” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 