ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Liviu I. Cocei

Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit (de viață)

Iubind cu măsură – după o idee a lui Mihai Ralea. Mi se pare foarte obositor să cauți să aplici o mulțime de tehnici pentru a avea succes în dragoste, atât în etapa îndrăgostirii, cât și în cea propriu-zis a iubirii (pe termen lung). Poate că lucrurile cele mai simple sunt și cel mai greu de aplicat, dar dacă am ține cont de distincția lui M. Ralea între intimitate și familiaritate, atunci nu doar că am reuși să eliminăm anumite pretenții neîntemeiate față de persoana iubită, dar ne-am schimba complet viziunea asupra conceptului de relație (de mare prietenie sau de iubire). În accepția filosofului român, familiaritatea exclude intimitatea și invers. Așa ar fi ideal să le privim, dar cine se poate abține de la a fi colocvial, după ce a mușcat din cea mai ascunsă și mai inaccesibilă parte ființială a celuilalt, fie trupească sau spirituală? După cum e dificil să-ți (mai) dorești ceea ce deja ai, tot astfel este destul de greu să vezi în persoana cucerită o ființă care are și va avea întotdeauna un dram de mister; de unde decurge apoi și necesitatea de a o respecta cu sinceritate, fără condescendență. Cred în soluții simple, aplicate constant, dar care dau seama de complexitatea ființei umane. Cei care își doresc să iubească și să se simtă iubiți cât mai mult ar trebui să posede arta ironiei binevoitoare și a distanței mijlocii cuvenite, din nou, cu specifică referință la alegoria aricilor a lui Schopenhauer. Dar la fel de bine scria și Molière, cum că „în iubire, prefăcătoria seamănă foarte tare cu adevărul”. Trebuie, deci, să știm să jonglăm între un prea rece „dumneavoastră” și un prea fierbinte „letʼs get dirty”. Cu alte cuvinte, iubitorul ideal nu este nici cool, nici hot.

*

Să ne bucurăm de jocurile aparenței nude. Contemplând-o pe „Nicolle”, reprezentată în tabloul Resting easy, un superb nud feminin semnat de Earl Moran (1970), m-am simțit inspirat să ordonez câteva idei, care zăceau în sertarele minții pe undeva.

Dintotdeauna, încă dinainte de cultura digitală a imaginii (Facebook, Instagram, TikTok etc.), nu ne-am îndrăgostit de o persoană în sine, ci de ceea ce reprezintă pentru noi, ca subiect cunoscător. În calitate de subiect estetic, percepem oamenii drept frumoși, urâți, drăguți, antipatici, superbi, grațioși, posomorâți, melancolici, sublimi și tot așa; în orice caz, un amalgam de categorii estetice avem în vedere ori de câte ori relaționăm. Dar la fel ca în cazul unei picturi ingenue, dacă te apropii prea mult de cineva îi vei descoperi asperitățile și micile detalii neplăcute care o fac să fie ceea ce este de la distanța potrivită. Toată existența umană întru iubire este o pendulare între un „prea departe” și un „prea aproape”, ca-n „alegoria aricilor” din Parerga și Paralipomena de Schopenhauer. Poate că tot asta avea în vedere și Nietzsche atunci când spunea undeva: „dacă soții ar fi trăit separat, numărul căsătoriilor reușite ar fi fost mult mai mare”. În paralel cu toate aceste idei, versurile și muzica unei melodii celebre îmi însoțeau gândurile, cu mici dar importante modificări, cam în felul acesta: „So close IT matters how far / Couldnʼt be much more from the heart / Forever trusting who we are […] HOLD these words, I donʼt just say / And nothing else matters…”.

*

A-ți iubi soarta (amor fati) no matter what. Orice boală, orice durere care nu ne dă pace, fie și numai pe parcursul câtorva zile, este un fel de avertisment al morții. Percepută în acest fel, o viață preponderent chinuitoare nu poate fi decât de plâns. Și-atunci relația cu sine (dar și cu ceilalți) devine destul de amară. Nu prea poți fi prieten cu tine însuți și nu te poți comporta prietenește cu cei din jur. Cel aflat în suferință obișnuiește să împrăștie ură. Ca un animal prins într-o capcană. Și cine-l poate blama?

Totuși, dacă medităm mai mult asupra durerii, oricare ar fi, s-ar putea să descoperim ceva surprinzător de plăcut. Nu este vorba aici de o patologie, adică de masochism sau algofilie, ci de ceea ce spune Epicur în Maximele fundamentale, anume că bolile „posedă plăcerea care depășește durerea în carne”. Este o idee pe care o va prelua și Nietzsche, în privința amor fati: o sinteză între „soarta” stoicilor și „plăcerea” de a trăi a epicurenilor. Pare doar teoretic, dar nu e greu să ne aducem aminte de propriile momente de suferință, când, țintuiți la pat de o afecțiune oarecare, resimțim și unele plăceri, de-a dreptul nevinovate. Plăcerea de a-i avea în preajmă pe cei care țin la tine. Nu poți rămâne indiferent sau scufundat complet în durere atunci când grija familiei și a prietenilor se revarsă plenar asupra ta. De asemenea, amintirile unor episoade foarte plăcute din viață pot contracara intensitatea durerii, credea același Epicur. Pe de altă parte, imediat după clipele cele mai dureroase ale bolii, te bucuri de confortul locului în care te afli ca după o mare bătălie pe care simți că o vei câștiga definitiv. În ce sens? Pentru Epicur este foarte simplu: fie prin a trăi, fie prin a muri. Iar dacă moartea este într-adevăr nimic pentru noi, atunci nu rămânem decât cu posibilitatea viețuirii, a bunei viețuiri. Să ne iubim, deci, propria viață și pe toți cei care fac parte din ea, oricât de dogmatic ar suna concepția gânditorului din Samos.

*

            Escapism neurotic – Meditația ca vacanță de după... De multe ori, ni se întâmplă să ne întoarcem din concediu mai obosiți decât am plecat. Agitația în sine a unui sejur, cauzată de membrii familiei, de prieteni ori de necunoscuții mai mult sau mai puțin agreabili care încearcă să ne bucure cu ofertele lor de „nerefuzat”, precum și valurile neastâmpărate ale mării sau aerul rarefiat al muntelui ne smulg chiar și energia faptului simplu de a ne bucura de clipă. Și-atunci tânjim la o vacanță de după… de după concediu, una în care să ne liniștim cu-adevărat. O vacanță în care am vrea să nu facem nimic, doar să FIM. Căci nu repausul absolut îl râvnim, ci răgazul. „A nu face nimic” este doar o expresie mascată folosită de cel care vrea „să stea cu sine”, să mediteze firesc la „ale lui”, nu ale-lui-altul. Nu contează dacă ne dorim să ne regăsim sau să ne pierdem, important este că vrem să ne bucurăm de noi înșine.

*

Reflecții amoretice

A iubi înseamnă a te îndoi, într-un triplu sens: a avea dubii, a te încovoia, a te împărți la doi (a se înțelege a te sfâșia); nu neapărat în ordinea aceasta.

Familia modernă: a fi din ce în ce mai puțin monogami și din ce în ce mai mult monoparentali.

Răspunsul unui coleric la o întrebare de complezență: „Cum reziști? – Ero(t)ic!”.

Față de săgețile zeiței vânătorii, cele ale lui Eros nu dor și nu-l răpun pe cel atins chiar de la început. Ele rănesc abia după ce trece efectul îndrăgostirii sau când apare dorul. Căci nu este o coincidență etimologică faptul că dorul doare (au o rădăcină comună: de la dolere, „a durea”). Culmea este că dorul, după ce e înlăturat, tinde să stingă și fiorul iubirii. Ceea ce ne creează un alt fel de durere; și mai odioasă. Iată în ce fel de periculoase sunt săgețile aparent inocentului dar iresponsabilului Eros. Cel puțin, de la un atac al Artemisei știm la ce să ne așteptăm. Și bine face zeița vânătorii că încearcă să-l țină departe de arc pe zeul cel nărăvaș, după cum sugerează pictorul italian Pompeo Batoni în tabloul din 1761.

De ce iubirea e mai mult asimetrică, cum se discută în dialogurile lui Platon? Cel care iubește, nu prea este iubit și, invers, cel iubit, nu prea se obosește să iubească. În spiritul echității, grecii l-au opus lui Eros pe Anteros (zeul iubirii reciproce). Însă, cât de mulți dintre noi am auzit de acesta din urmă ar fi o mică dovadă a faptului că nu cunoaștem concret iubirea simetrică, nici măcar între părinți și copii. Poate doar între frați sau surori; și asta, evident, numai uneori.

A te îndrăgosti și a te împrieteni – a descoperi pasiuni și locuri comune în persoana cuiva.

A iubi– a fi atașat de cineva chiar și după momentul descoperirii unor diferențe, mai mult sau mai puțin vizibile ori plăcute. Idee care nu presupune acceptarea resemnată „cu bune și cu rele” a celuilalt. Dimpotrivă, iubim nu ceea ce este cineva, ci ceea ce nu este (încă) dar ar putea deveni. Iubim pe cineva, în chip platonic (aparte de înțelesul comun de azi), pentru idealul său propriu de a fi (adesea misterios, inefabil), pe care-l reprezintă (în persoana sa concretă) și la care este invitat să participe întreaga viață. Iar cine iubește doar de dragul unor afinități sau trăsături comune, în realitate se iubește numai pe sine.

Se zice că iubirea și ura sunt cumva indiscernabile – fața și reversul aceleiași porniri ancestrale. Dar cum să mai ai forță să urăști când există atâta suferință doar din faptul de a iubi?

INDICAȚII DE CITARE:

Liviu Cocei, „Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit (de viață)” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.