Florilegiu existențial[1]
Drumul către înțelegere și adevăr trece prin noi înșine.
*
Rugăciunea își poate păstra utilitatea chiar și în absența lui Dumnezeu, într-un dublu sens: ca meditație asupra vieții din perspectiva unei gândiri superioare; apoi, nu pentru a întreține speranța, ci, în spiritul marelui cinic, pentru a te obișnui cu faptul de a fi ignorat.
*
Exercițiul absenței (după o idee a lui Heidegger). Ne gândim frecvent la cât de fericiți am putea fi dacă anumite persoane (colegi de serviciu, vecini sau uneori chiar rude) nu ar fi sau cel puțin nu ar face parte din viața noastră. Nu la fel de des ne imaginăm cât de triști am fi dacă o persoană care ne e dragă nu ar mai fi sau pur și simplu nu ar fi existat deloc. Arareori, însă, îndreptăm acest exercițiu de imaginație către propria noastră persoană: cum ar fi să nu (mai) fiu? Și să nu (mai) fiu soțul/soția, colegul/colega, prietenul/prietena, rivalul/rivala celor care alcătuiesc mica noastră lume? Sau cum ar (fi) arăta(t) lumea fără mine? Oare ar fi substanțial diferită sau doar discret diferită? În ce sens, prin absența mea, lumea ar fi (fost) cu totul alta? Cu cât facem mai des exercițiul absenței personale, cu atât mai eficient reușim să dăm un sens și o anumită profunzime vieții personale. Și cu cât mai mult evităm exercițiul propriei neființe, cu atât mai mult riscăm să ne ratăm viața și să îi plictisim pe toți ceilalți.
*
Absența datorată distanței spațio-temporale este mai greu de suportat decât cea metafizică.
*
Simplicitatea nu presupune a trăi într-o sărăcie cruntă, a judeca numai în alb și negru sau a face abstracție de complexitatea vieții. Valoarea simplității constă în capacitatea de a discerne între ceea ce este necesar și ceea ce este artificiu. Apelul la simplitate reprezintă invitația de a ne reîntoarce prin cunoaştere către propriul sine.
*
Ironia socratică este expresia cea mai subtilă a curiozității umane – o reflectare a virtuții incomode a doctei ignoranțe.
*
Pentru orice fel de dureri, adresați-vă medicului sau farmacistului. Pentru suferințe, căutați ajutor și la un filosof.
*
Exercițiu eschatologic. Ne întrebăm adesea dacă și cum ar exista viața după moarte, dar aproape niciodată nu ne îndoim de existența sau de calitatea vieții de dinainte de moarte. Sensul „vieții de dincolo” ar trebui înțeles, în primul rând, din perspectiva unei meditații provocatoare asupra „vieții de aici” și abia apoi ar trebui văzut ca o imagine ideală a fanteziilor noastre omenești, chiar prea omenești, din care ne-am dori să facem de-a pururi parte.
*
Meditația stoică a „privirii de sus” nu se poate face fără răbdare și o anumită dispoziție estetică. Avem nevoie de un tip premergător de meditație.
*
Un exercițiu al ironiei existențiale. Poate fi frustrant să ai vecini turbulenți, pe care nu știi întotdeauna cum să îi abordezi pentru a-i convinge să renunțe la obiceiurile care îți creează disconfort. Dacă a urma calea legală pare a fi adeseori de prisos, aplicarea unei metode filosofice poate fi potrivită. Caz în care am putea miza pe anumit gen de ironie existențială. De pildă, socrul meu este un expert nativ în exersarea acestui tip de ironie. Mi-a povestit cum era deranjat în aproape fiecare seară de o vecină care asculta muzică la radio. În zadar a încercat să îi explice vecinei melomane că este târziu pentru astfel de plăceri zgomotoase și că îi tulbură somnul. Aceasta chiar a răspuns indignată că „ascultă Nocturna!”. În urma acestei replici sardonice, socrul meu s-a gândit că ar trebui să îi întoarcă într-un fel răspunsul, însă nu imediat. A doua zi dimineață, a pornit și el radioul cu sonorul la maximum. Evident, vecina, acum somnoroasă, s-a trezit subit și nespus de revoltată pentru că nu mai putea dormi. Acum ea cerea să fie închis aparatul de radio sau măcar redus volumul sonorului. Replica socrului a fost pe măsură: „dar vai! acum ascult Matinala!”. În final, buclucașa vecină a fost nevoită să renunțe la îndrăgita ei Nocturnă – dacă, bineînțeles, nu vrea să audă a doua zi și Matinala.
*
Uimirea urmată de îngândurare nu derivă din contingenţa supărărilor cotidiene. Este ontologică.
*
Ironistul filosof trăiește cu impresia că tot ceea ce a învățat este o iluzie elaborată, punând sub semnul întrebării chiar și propria lui identitate. Tocmai de aceea nu vede de ce ar trebui să ia foarte în serios convingerile și temerile umane cele mai categorice.
*
Iertarea fără uitare este nu doar posibilă, ci și preferabilă, așa cum reiese și din povestea Cuielor a lui Pop Simion. Faptul că iertarea nu înseamnă uitare constituie fundamentul pedagogiei și al moralei deopotrivă.
*
Asemeni politicii, filosofia este un domeniu despre care toată lumea ştie câte ceva, dar în care nimeni nu doreşte cu-adevărat să se implice. Paradoxul filosofiei ca disciplină autonomă constă în faptul că este prea puţin atractivă pentru cei mai mulţi
dintre noi, deşi dilemele sau sentințele sale stârnesc curiozitate sau indignare imediat cum apar în prim-plan. Drept dovadă, nu trebuie decât să deschidem Facebook-ul pentru câteva minute: mesajele duioase, citatele motivaționale, comentariile critice și chiar imaginile sugestive sunt suficiente pentru a ne convinge că mai ales filosofiile terapeutice sunt căutate, iar în acest sens devin cu atât mai necesare logica și gândirea critică.
*
Despre o altfel de falsă conștiință. Se vorbește tot mai apăsat despre cum ne-am putea feri de știrile false, dar n-ar fi greșit să ne punem întrebări legate și de falsitatea știrilor zilei în general. Cui folosește volumul cotidian de informații de prin toată lumea? Mai exact spus, la ce bun să știu că într-un anumit colț de lume, cineva „și-a regăsit liniștea după o lungă suferință” sau că „leul a pierdut teren în fața lirei sterline”? Ce-aș putea eu să fac cu toate aceste „cunoștințe”? Să fim sinceri, absolut nimic! În modernitate, Francis Bacon spunea că „știința înseamnă putere”, însă acum „știrile” depotențează, mai ales conștiința morală, lăsându-ne cvasiindiferenți sub aspectul deciziilor sau al măsurilor pe care ar trebui să le luăm față de noi înșine, precum și față de ceilalți. Ca primă măsură (de aflare în treabă), propun ca în loc de „știri” să folosim termenul „noutăți”, care reflectă mai bine dezvoltarea indezirabilă a falsei conștiințe civice.
*
Dominația esteticului asupra eticului: ce ție nu-ți place, pe altul îl satisface.
*
Și dacă sănătatea mentală este doar o curioasă stare de spirit maladivă?
*
Ambiguitate. Care ar fi relația ontologică dintre mine și ceilalți? Asemănarea sau diferența? În ce privește diferența – sunt eu cu adevărat distinct față de ceilalți? Iar dacă sunt, oare ceilalți nu sunt tot așa de diferiți cum sunt și eu? – iată și asemănarea!
*
Ne preocupă prea mult convingerea că sensul vieții ar fi de negăsit, când, de fapt, riscul este mereu acela de a fi pierdut.
*
Un ideal al îmbătrânirii. Să înaintezi în vârstă fără a încerca să umpli în chip iluzoriu golurile interioare cu obiecte exterioare. Să nu ajungi să ți se spună că ești bătrân și nimic din ce este de prisos nu-ți lipsește (cazul bătrânilor care agonisesc resturi).
*
Exercițiul devierii atenției. Dacă simți că nu faci față unei sarcini, pentru că ești prea obosit sau pentru că îți dai seama că te depășește pe moment, abandoneaz-o pe loc. Evită să îți reproșezi încontinuu că ceva nu merge bine. Ocupă-te în schimb de altceva, cu totul diferit, fie el și inutil. Nu risipi energia creatoare în frustrare!
În cadrul unui astfel de exercițiu al devierii includ și alte activități consolatoare. Iată un sfat pentru eliminarea unor îndelungi tensiuni (ori pentru stingerea focului mocnit al mâniei) care persistă între colegi sau prieteni: în mod cert, cu toții împărtășesc pasiuni sau activități recreative comune, care le-ar putea devia atenția de la „mărul discordiei”. Forțându-i cumva sau aducându-i în starea de a conlucra, își vor da seama treptat că supărarea are și un sfârșit. Dacă, să spunem, sunt pasionați de pescuit și se vor angaja într-o astfel de partidă, vor trebui să se pună de acord unde și cu ce să ajungă în locul respectiv, ce fel de momeală vor folosi și așa mai departe. Chiar dacă unele activități sunt competitive, ele implică totuși compromisuri cu privire la modul de desfășurare (anumite reguli) și chiar o minimă colaborare, în privința cărora ambii vor trebui să se decidă. Iar dacă vor hotărî să pescuiască împreună, atunci acesta va fi doar primul pas spre împăcare.
*
Resimțim o plăcere răutăcioasă atunci când anticipăm că se pot da răspunsuri neechivoce. Cât de repede adevărul se transformă atunci din evidența reciproc împărtășită într-un ciocan bun de bătut cuie.
*
Opiniile pot fi doar un simplu efect secundar al descătuşării anumitor afecte (de respingere sau de aprobare a unui lucru sau a unei stări de fapt). Cu adevărat uman este acela care reuşeşte să-şi elibereze emoţiile (dacă mai e cazul) abia în urma înțelegerii și revizuirii opiniilor sale.
*
O altfel de dietă. Unele cărți necesită un timp atât de îndelungat pentru a fi citite și înțelese, încât nu poți să nu te îndoiești că perioada de timp relativ scurtă în care au fost scrise este și cea în care au fost efectiv gândite. Unele dintre ele sunt rezumatul gândirii unei epoci, în timp ce altele comprimă o viziune personală, minuțios cercetată, asupra lumii. Spre astfel de cărți ar trebui să ne aplecăm privirile, în mod repetat și cu deferență.
*
O mare piedică în calea unei dezbateri serioase este folosirea discretă a argumentului ad hominem, prin care se renunță, de fapt, la posibilitatea dezvoltării unui dialog constructiv. Se zice, de pildă: „deci ești evoluționist” sau „se vede că ai fost crescut
doar de un părinte”. După care întreaga discuție începe să decadă.
*
Și cumpătarea poate fi excesivă. Câte neputinţe și stagnări existenţiale acoperă!
*
Deși plutește melancolic ca-ntr-un vid cosmic, nehotărâtul se bucură de perspectiva cea mai liberă.
*
În lucruri cuminți regăsim plăcerea, dar fericirea se trăiește pe culmile cele mai neobrăzate.
*
Revoluția socratică. Din punctul de vedere al lui Socrate, răul, oricât de grav, este un accident. Pentru acesta nu există distincția între „greșeala cea de voie și cea fără de voie”. Răul este doar rezultatul unei neînțelegeri – este iluzia binelui.
*
Primum philosophari, deinde scribere. Nu trebuie să-ţi propui să scrii, ci să gândeşti critic. Dacă începi să gândeşti, abia atunci poţi încerca să schițezi unele ipoteze, comentarii sau concluzii. Nu scrierea este ţelul, ci gândirea. Dacă aceasta din urmă înseamnă sforţare, prima e doar eliberare.
Sursă foto: Eufratul la situl arheologic Zeugma (autor)
[1] Fragmentele curente au apărut inițial în a doua mea carte de autor: SimpliCitate. Meditații sentențioase, Editura Muzeului de Istorie, Galați, 2020, pp. 23-32.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Florilegiu existențial” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 