Ființa-întru-nemurire sau filosofia ca pregătire pentru eternitate
Teama de moarte a fost întrucâtva exagerată în discursul filosofic și religios deopotrivă. Oare cei mai mulți dintre noi chiar se gândesc la așa ceva sau mor fără să conștientizeze că mor în acea clipă fatidică? Nu cumva moartea ca experiență subiectivă este prea puțin probabilă ca să vorbim de teama personală de a muri? Poate că moartea este întotdeauna a celorlalți, nu în sensul că doar aceștia mor și noi continuăm să trăim bine-mersi (deși ar fi un adevăr aici de discutat), ci în sensul în care numai alții pot asista neputincioși și întristați la scurgerea iremediabilă a vitalității din corpul nostru. Mai mult decât atât, chiar și atunci când cineva își păstrează luciditatea în fața morții ce se apropie, acesta nu își poate închipui cu adevărat că nu va mai fi, măcar într-o formă alterată sau aproximativă, cum ar fi în memoria urmașilor sau prin viețile progeniturilor sale. În acest sens, temerea respectivă, acolo unde se exprimă, nu se referă chiar la evenimentul morții biologice a unui individ, ci la faptul că nu va mai putea reacționa sau răspunde în vreun fel celor pe care îi iubește sau celor care, dimpotrivă, îl contestă. Spre sfârșitul vieții, filosoful german Arthur Schopenhauer își mărturisea nu atât teama de moarte, cât mai ales temerea că ar urma să fie prost înțeles de posteritatea filosofică: „«Pot suporta gândul că, peste puţin timp, trupul îmi va fi mâncat de viermi; dar ideea că nişte profesori de filosofie ar putea ajunge să-mi ciugulească filosofia mă face să mă cutremur»”[1]. Ducând mai departe ideea că nimeni nu prea se teme de propria moarte, ar mai trebui adăugat faptul că unii se consolează și cu ideea revenirii la viață, prin reîncarnare în aceeași lume sau prin accederea la un plan metafizic al ființării. Într-o astfel de ordine de idei, am putea spune că nu există nimic mai natural și mai general acceptat decât moartea, oricât de straniu ar suna acest lucru în momentul decelării sale. Sau, într-un alt sens, nimic mai străin de noi ca teama de moarte. Poate din acest motiv, al dezavuării morții, dacii ajunseseră să se considere nemuritori.
S-ar putea ca teama de moarte să fie mai curând un construct social, care se înfiripă și se acutizează pe măsură ce omul devine mai străin de el însuși și de înțelegerea ordinii naturale din care face parte. Paradoxul constă în faptul că alienarea omului se petrece pe fondul exacerbării culturii sinelui, a sentimentului unei identități personale foarte clar pronunțate. Cu cât cineva este mai important și mai apreciat într-o comunitate, cu atât existența sa va fi mai greu de înlocuit și, deci, de depășit prin acceptarea iminenței morții acestuia. Și cu cât egoul cuiva este mai mare, cu atât suferința din preajma morții acestuia va fi mai intensă. Să fim atenți, deci, la practicile dezvoltării mult prea personale din zona literaturii motivaționale.
Dar să analizăm mai îndeaproape frica de moarte, care se manifestă de obicei în două sensuri principale: ca teamă de a muri într-un anume fel, adică în urma suferinței pricinuită de o boală incurabilă sau din cauza unui accident cumplit, respectiv ca teamă de a nu mai ființa pur și simplu. Dincolo de orice contingență particulară care ne poate ucide, mintea umană nu poate concepe faptul că nu va mai fi, tot așa cum cu greu își poate imagina că nu a existat dintotdeauna. Pe lângă astfel de temeri incidentale, putem vorbi și de o durere de natură morală în fața morții, ca atunci când simțim că ne-am ratat viața și nu mai avem mult de trăit pentru a schimba ceva fundamental în existența personală. Lucrul acesta ne afectează probabil mult mai des și mai profund decât orice perspectivă de a muri în chinuri, așa cum se petrece și cu personajul eponim din celebra povestire a lui Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici: „Doctorul spunea că suferințele lui fizice sunt teribile, și avea dreptate; dar mai groaznice decât suferințele fizice erau cele morale, iar acesta era chinul lui cel mai mare. Suferințele morale constau în faptul că în noaptea aceea, privind la fața adormită, bonomă, cu pomeți mari, a lui Gherasim, deodată îi trecu prin minte: Dar dacă într-adevăr toată viața mea, toată viața mea conștientă, nu a fost ce trebuia?”[2]. Drama existențială a lui Ivan Ilici este una profund umană, fiind specifică fiecăruia dintre noi, chiar dacă ne stingem la vârste și în circumstanțe foarte diferite. Majoritatea ne simțim nepregătiți pentru a muri, deloc dispuși să ne imaginăm lumea fără noi.
Dar asta se petrece atât timp cât moartea încă se află la o oarecare depărtare. Treptat, însă, cu cât ne apropiem mai mult de aceasta, cu atât tindem să fim mai împăcați cu ideea decuplării definitive de elanul vital. Finalul din povestioaralui Tolstoi este unul reprezentativ pentru întreaga umanitate. Deși inițial nu înțelege de ce tocmai el trebuie să moară la o vârstă totuși tânără, Ivan Ilici acceptă, în cele din urmă, că teama de a muri face parte dintre iluziile cu care viața ne ademenește și ne amăgește pe toți. „«Ce bine și ce simplu», își spuse. «Dar durerea?», se întrebă. «Unde e? Ei, hai, unde ești, durere?» […] Își căuta vechea teamă obișnuită de moarte și n-o mai găsea. Unde e? Ce moarte? N-a fost nicio frică, pentru că nici moartea nu exista. […] – S-a terminat! spuse cineva deasupra lui. El auzi aceste cuvinte și le repetă în sufletul său. «S-a sfârșit cu moartea», își spuse el. «Nu mai este.» Trase aer în piept, se opri la jumătatea suspinului, se întinse și muri.”[3] Dintre toate doctrinele filosofice care au tratat problema morții, cea a lui Epicur îmi pare a fi cea mai apropiată de experiența cotidiană imediată, neîncărcată cu superstiții sau cu asumpții religioase despre dispariția vitalității din trup. Iar dacă în Moartea lui Ivan Ilici avem de-a face cu o experiență estetică a muririi, în Tractatus Logico-Philosophicus regăsim o epistemologie a morții, ambele fiind inspirate de epicureism: „Moartea nu este un eveniment al vieții. Moartea nu se trăiește. Dacă prin veşnicie nu se înţelege o durată de timp infinită, ci atemporalitate, atunci trăieşte etern cel ce trăieşte în prezent. Viaţa noastră este fără de sfârşit, tot aşa cum câmpul nostru vizual este fără limite”[4]. Prin intermediul literaturii tolstoiene și a logicii wittgensteiniene, gândirea epicureană este readusă la viață în mod exemplar, într-o lume tot mai dominată de concepții stoice și de platonism pentru mase ce pare a fi uitat că moartea nu se trăiește, ci, cel mult, se contemplă de la distanță. Iar dacă „moartea este nimic pentru noi”, ca entități simțitoare particulare, oare nu ar trebui să privim în direcția cealaltă pentru a ne îmbunătăți viața, adică spre nemurire, indiferent sub ce formă ne-am imagina-o?
Față de teologi, de pildă, filosofii au fost dispuși să renunțe nu doar la ideea și la posibilitatea efectivă a nemuririi, ci și la simpla aspirație spre nemurire. De ce? Aș spune că din pricina unui fel de disonanță cognitivă asemănătoare vulpii din fabula lui Esop, care, neputând să ajungă la înălțimea la care erau suspendați strugurii, își șoptea în sinea ei, pe un ton concluziv în spatele căruia se ascundea auto-amăgirea: „oricum sunt acri!”. Astfel, privind cu pesimism spre eternitate, filosofii ne îndeamnă să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă, în mod cu totul excepțional și de meritoriu, un om și-ar câștiga nemurirea, la propriu. Pe scurt, el s-ar pierde pe sine, sugerează aceștia. După cum scrie și Cristian Iftode, preluând același mod de a gândi: „cel mai redutabil argument menit să combată dorința de nemurire vizează inevitabila noastră alienare ca ființe umane, odată ce am primi un astfel de dar: poate că nemurirea ar fi ceva bun, dar nu ar fi bună pentru noi, deoarece noi nu am mai fi, pur și simplu, cei care suntem acum, odată deveniți nemuritori”[5]. Iată de ce am fost obișnuiți să considerăm că filosofia este doar o pregătire pentru moarte. De la vechiul Platon la modernul Montaigne și până la Heidegger în secolul trecut, a filosofa era sinonim cu a medita asupra morții. Doar în mod excepțional, la Epicur, Spinoza sau Nietzsche, filosofia a fost în primul rând o meditație asupra vieții.
Neîndoielnic, s-a spus că, prin contemplarea morții, ajungem să apreciem cu adevărat viața și, în orice caz, ne apropiem de o viață trăită plenar. Numai că, procedând astfel, nu cumva iubim viața doar din cauza resentimentului acut față de ceea ce ne închipuim că este moartea? Cu alte cuvinte, n-am fi deloc autentici în privința ameliorării vieții pe fondul rumegării gândurilor despre mortalitate. Ar fi ca atunci când iubim vara pentru că suferim din pricina gerului iernii și nu pentru că trăim efectiv în miezul torid al lunii iulie, de exemplu. Prin urmare, de ce să nu privim invers raportul omului cu neființa sau cu finitudinea? Ca dinspre nicăieri spre oriunde. Poate că omul viețuiește și învață să trăiască bine nu prin raportare la moarte, ci tocmai prin aspirația spre nemurire.
Aceasta nu înseamnă că ar trebui să privim cu naivitate la posibilitatea extinderii nelimitate a vieții personale. Vizarea nemuririi trebuie înțeleasă strict ca antrenament al vieții bune, nu în chip fantezist (ca o delectare), cu toate că o cale de înțelegere regăsim în domeniul literaturii și al cinematografiei, în care apar personaje care trăiesc mai mult decât oamenii obișnuiți: vampiri, zeități, extratereștri, roboți deveniți conștienți de sine etc.[6] Să ne imaginăm anvergura unei replici de tipul „am traversat oceane de timp pentru a te găsi”, rostită de Contele Dracula în contextul reliefării iubirii sale nemuritoare pentru aleasa inimii. Și ce impact poate avea asupra celor care reduc iubirea la o perioadă nu mai lungă de 3-5 ani. Ca experiment de gândire, dacă ar fi să intrăm în pielea unuia dintre aceste personaje fantastice, ne-am putea adresa o întrebare de felul următor: cum ar fi să îți duci viața ca și cum ai trăi mai mult decât majoritatea celor din jurul tău, având perspectiva istorică de ansamblu, altfel spus o cunoaștere profundă a umanității și a lumii în genere? Acest exercițiu se înrudește cu cel al „privirii de sus”, prin care ne distanțăm de problemele preaomenești cu care ne confruntăm zilnic. Dar menirea amintitului experiment de gândire nu constă doar în detașarea de contextul mundan, ci în încercarea de a ne imagina într-o perspectivă spațio-temporală foarte largă. Într-un fel, oare nu asta și facem unii dintre noi, mergând în biblioteci? „Ai atâtea vieți, câte cărți ai citit” (Llosa) ar putea fi deviza vitalistă a „nemuritorului” aflat în căutarea înțelegerii vieții bune. De aceea filosofarea presupune de fapt o pregătire pentru nemurire, nu pentru moarte – a filosofa înseamnă a învăța să fii nemuritor. Să luăm doar câteva exemple în sprijinul acestei afirmații. În Antichitate, filosofiile terapeutice aveau în comun ideea că trebuie să ne apropiem de natura zeilor (deci, de nemurire) prin reducerea la maximum a dependenței de lucruri și de beneficiile oferite de traiul în Cetate. În mod special cinismul s-a apropiat cel mai mult de modelul autosuficienței zeilor, transformând filosofia într-o reală pregătire pentru a fi nemuritor.
Dar dincolo de excepționalismul cinic dificil de pus în practică, filosofarea ca pregătire pentru nemurire mai înseamnă, în linii foarte generale, și faptul că aproape tot ceea ce te străduiești să realizezi trebuie să se desfășoare în perspectiva eternității, nu ca și cum ar fi valabil doar într-un anumit moment sau numai atât timp cât trăiești. Să ne gândim doar la imperativul categoric al lui Kant, care impune un mod de a gândi și de a acționa sub specie aeternitas. La fel și în cazul ideii eternei reîntoarceri a identicului propusă Nietzsche, care nu este altceva decât un experiment de gândire al cărui scop este înțelegerea vieții personale în forma unei bucle de eternitate. Cine își imaginează și, în același timp, acceptă ideea că orice gest al său, fiecare decizie și chiar gură de respirație se va repeta la infinit exact așa cum reușește să le facă pe fiecare în parte, înțelege că la idealul vieții bune nu se poate ajunge decât printr-o meditație asupra nemuririi.
Dacă ar fi totuși să conciliez, urmând principiul moderației, opoziția poate nu atât de flagrantă dintre filosofare ca pregătire pentru moarte și filosofare ca pregătire pentru nemurire, aș apela la concepția creștină a lui Neagoe Basarab, regăsită în sfaturile pe care i le lasă fiului său Theodosie, după modelul lui Aristotel care se adresa lui Nicomah în celebra sa Etică. „Adu-ți aminte adeseori de moartea ta, și nu vei greși mult lui Dumnezeu”[7], scria Sfântul Voievod, avertizându-ne în prealabil să nu cădem într-un patetism plin de pioșenie: „Însă nu-ți duce gândul și cugetul până la moarte și la îngropare, ce de acolo să treci și să gândești de înviiare, și să crezi că, cum zac acuma în mormântu, așa vor să să scoale. Și limba care tace acum, atuncea iar va să grăiască, când să vor închina și să vor pleca lui Dumnezeu toate genuchile, cele cerești și cele pământești și cele de dăsuptu”[8]. Probabil că spiritul uman va continua să se zbată între obsesia aparent morbidă de a se gândi mereu la propria moarte, în speranța de a deveni mai bun, și perspectiva generoasă a vieții veșnice, care ar trebui să îi de-a aripi nu pentru a zbura de colo-colo, ci pentru a se ridica la înălțimea statutului de ființă deosebită, capabilă de discernere și, mai ales, de transcendere de sine.
[1] Alain de Botton, Consolările filosofiei, Editura Curtea Veche, București, 2006, p. 179.
[2] Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, Editura Litera, București, 2019, p. 82.
[3] Ibidem, p. 87.
[4] Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus, Humanitas, București, 2001, pp. 157-158.
[5] Cristian Iftode, Mintea de pe urmă. Breviar de filosofie practică, Editura Trei, București, 2025, p. 365.
[6] Ca exemple, aș aminti doar câteva titluri de carte și de film: Micromegas, de Voltaire, Dracula, de Bram Stoker, The Man from Earth (film din 2007), Being Human (sau Călător prin timp, film din 1994 cu Robin Williams), AI Artificial Intelligence (film regizat de Steven Spielberg în 2001), Lucy (film de Luc Besson din 2014).
[7] Neagoe Basarab, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Editura Litera Internațional, Chișinău, 2001, p. 137.
[8] Ibidem, p. 126.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Ființa-întru-nemurire sau filosofia ca pregătire pentru eternitate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 