ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Liviu I. Cocei

Experiența estetică și filosofică a uimirii

„Într-o zi, văzând cum un copil bea din palmă, 
[Diogene] își aruncă ulcica din desagă cu cuvintele: 
«Un copil m-a întrecut în felul simplu de a trăi.»”[1]. . 

To be great, make me small. Ce se află la temelia bucuriei? Dar a iubirii? Oare ne putem imagina cum ne bucurăm sau cum ne îndrăgostim fără să existe un moment cheie de surprindere în ceea ce începem treptat să simțim? Oricine s-a bucurat vreodată sau cine a iubit cu foc a fost atins mai întâi de uimire în forul său interior. Înainte de a (ne) zâmbi sau de a simți fiori de dragoste suntem sur-prinși de ceea-ce-ni-se-arată. Cât despre emoțiile și sentimentele negative, nu sunt ele posibile tot în clipa unei luări prin surprindere, chiar dacă neplăcute? Mânia, de exemplu, ne tulbură aproape de fiecare dată și cu greu o putem stăpâni atunci când suntem uluiți de nedreptatea cu care avem impresia că suntem tratați. Ne înfuriem și, uneori, ne întristăm în situații în care suntem șocați, adică mișcați într-un mod nedorit sau de neînchipuit din punct de vedere moral.

Înainte de orice conceptualizare, uimirea trebuie înțeleasă dintr-o perspectivă culturală mai largă, antropologică și estetică deopotrivă, așa cum reușește să o facă profesorul american Dacher Keltner, care ne uimește cu o definiție eminamente filosofică a termenului: „Uimirea este sentimentul de a te afla în prezența a ceva vast, care îți depășește nivelul actual de înțelegere a lumii”[2]. Această imagine asupra câmpului de cuprindere a uimirii ne apropie de înțelegerea experienței estetice a sublimului. De altfel, întreaga carte este concepută ca un fel de elogiu adus sublimului, o categorie estetică adeseori confundată cu frumosul sau cu splendidul.

Apelând la o abordare holistă, Keltner comprimă diversitatea și complexitatea uimirii în numai „opt minuni ale vieții”, cum le numește el, care reprezintă o inedită clasificare a emoției deosebite la care ne referim în acest text. Până la descoperirea și nedumerirea pe care o stârnea uimirea filosofică, timp de mii și mii de ani, omul și-a manifestat și cultivat uimirea în fiecare zi în cel puțin una dintre cele opt minuni ale vieții descrise de Keltner. Prima dintre aceste „minuni” este „frumusețea morală”, urmată de celelalte șapte care și fac obiectul capitolelor cărții: „efervescența colectivă” (sintagmă preluată de la sociologul francez Émile Durkheim pentru a descrie trăirea vibrantă laolaltă cu ceilalți sau sentimentul de a aparține unei comunități), „natura” (sau „uimirea sălbatică”), „muzica”, „designul vizual” (sau „geometriile sacre”), „ceva-ul fundamental” (sau „uimirea spirituală și religioasă”), „poveștile despre viață și moarte” și, în sfârșit, „revelațiile” (care stârnesc uimirea în clipa descoperirii unui adevăr profund).

În urma unui studiu pe care Keltner l-a efectuat împreună cu câțiva colegi de-ai săi asupra a 26 de culturi din mai multe țări, autorul conchide că „în viața noastră de zi cu zi, cel mai frecvent simțim uimire în întâlnirile cu frumusețea morală și, în subsidiar, în natură și în experiențele muzicale, artistice și cinematografice. Mai rare au fost experiențele zilnice de uimire de tip spiritual (deși, dacă am fi făcut studiul într-un colegiu religios, fără îndoială că lucrurile ar fi stat altfel). Am confirmat, de asemenea, ca și în studiile noastre de cartografiere, că majoritatea momentelor de uimire – aproximativ trei sferturi – implică o senzație de bine și doar un sfert sunt însoțite de amenințare”[3]. Așadar, uimirea este o emoție de obicei pozitivă care are un rol însemnat în a da sens vieții noastre chiar și în cele mai mici detalii ale sale. Nu voi face o prezentare a capitolelor cărții, deși fiecare tip de uimire din taxonomia oferită de autorul american merită o lectură profundă, însă voi remarca, de exemplu, doar ce anume reprezintă frumusețea morală: „Frumusețea fizică excepțională, de la chipuri la peisaje, a fost mult timp o fascinație a artelor și a științelor și ne îndeamnă la sentimente de infatuare, afecțiune și, ocazional, dorință. Virtutea, caracterul și abilitățile excepționale – frumusețea morală – funcționează după o estetică diferită, marcată de puritatea și bunătatea intenției și a acțiunii, și ne mișcă spre uimire. Un tip de frumusețe morală este curajul de care dau dovadă alții când se confruntă cu suferința, ca în această povestire din Marea Britanie:

Felul în care fiica mea a făcut față pierderii fiului ei, născut mort. Am fost alături de ea la spital când l-a adus pe lume, iar puterea ei de a face față acestei situații m-a uimit. Fetița mea s-a maturizat peste noapte și a dat dovadă de o putere și de un curaj impresionante în acele momente dificile”[4].

Trebuie subliniat faptul că frumusețea morală este generatoare de uimire nu pentru că ne arată ce frumos este să faci un bine sau să nu comiți cine știe ce rău, ci pentru că binele este uneori atât de greu de îndeplinit încât cine și reușește să-l pună în scenă se situează undeva deasupra moralității comune. O astfel de persoană stârnește admirația și stima celor din jurul ei, care înțeleg că nu ar putea să o urmeze defel, în ciuda faptului că și-ar dori acest lucru. Frumusețea morală este sublimul uman în fața căruia ne înclinăm fără urmă de ipocrizie.

De asemenea, însuși faptul de a te uimi sau, mai bine zis, de a te lăsa copleșit de mirare, nu doar că te poate aduce în vecinătatea unui sens al vieții, dar îți poate servi drept panaceu existențial. Avem, deci, și o miză terapeutică de explorat în această direcție. Ce vreau să spun prin aceasta? Ca să ajungi în punctul în care ar trebui să apreciezi viața, bucurându-te de ea cu inocența unui copil, ori ca să atingi pacea lăuntrică, trebuie să descoperi cât de mic ești prin comparație cu vastitatea unui munte, de exemplu; sau, mai extins, meditând la necuprinsul univers. În felul acesta, „simplul fapt de a te afla într-un context de uimire duce la un «sine mic». Putem liniști vocea sâcâitoare a nevroticului băgăreț doar prin simpla noastră situare în contexte de și mai multă uimire”[5]. Iată un remediu la care poate recurge și „nevroticul băgăreț” din mediul online, unde, deși nu este lipsit deloc de contexte uimitoare sau îmbietoare, acestea nu îl conduc la un sine micșorat, ci la unul cât se poate de gonflat. Natura rețelelor sociale digitale este în așa fel configurată încât, de cele mai multe ori, dă naștere unui ego supraestimat, monstruos chiar, lipsit de conștiința limitei și care, în final, ajunge să nu se mai mire de nimic în afara de propria imagine. Narcisismul din mediul virtual (și din cel real) ar putea fi combătut prin intermediul spectrului sănătos al uimirii, despre care Keltner vorbește pe îndelete în cele opt capitole ale minunatei sale lucrări. Uneori, poate că ar trebui să ne rugăm îngerașului păzitor să nu ne facă mari, ci să ne aducă în preajma unor lucruri mărețe, mult peste capacitatea noastră de a le cuprinde cu privirea sau cu ochii minții. Căci, paradoxal, vom fi cu atât mai mari cu cât ne vom da seama cât suntem de mici.

*

Mă minunez, deci gândesc. Spre finalul celei de a doua jumătăți a secolului trecut, Jeanne Hersch publica o istorie a filosofiei occidentale având drept laitmotiv al celebrei sale cărți mirarea ca fundament al existenței umane. Încă din primele rânduri ale lucrării, aceasta ne așeza în fața unui paradox aparent insolvabil, pornind de la o întrebare oarecum retorică: „Dar mai poate oare omul secolului al XX-lea «să se mire» ori chiar să se minuneze? Trăim în epoca științei. Credem că știm aproape totul, sau cel puțin că putem ști totul. Și totuși, ființe omenești în stare să se mire există și vor exista întotdeauna. Mirarea e o componentă esențială a condiției umane”[6]. Deși omul este asaltat zilnic de știri și de clipuri video mirobolante (Breaking News! și avertismente de tipul: „Atenție! Urmează imagini și detalii care vă pot afecta emoțional!”), mai ales în contextul în care rețelele sociale, prin algoritmi specifici, își propun și chiar reușesc să ne rețină atenția și, deci, să ne uimească în diverse feluri, întrebarea lui Hersch poate că ar trebui reiterată într-o formă actualizată: „Mai poate omul secolului al XXI-lea să se mire în epoca inteligenței artificiale?” Dacă în sens banal, mirarea nu poate lipsi din modul în care se desfășoară orice existență umană, în sens filosofic răspunsul capătă unele nuanțe, dar nu foarte îmbucurătoare pentru capacitatea omului de a gândi profund și critic pe cont propriu. Înainte de a încerca un răspuns, să ne întoarcem un pic în istoria filosofică a acestei emoții.

În mod tradițional, uimirea a fost considerată una dintre principalele origini ale filosofării, la care se pot adăuga alte câteva demne de a fi menționate: vinovăția, lipsa de sens, teama, disperarea etc. Karl Jaspers analiza și sintetiza într-un text pe cât de succint, pe atât de cuprinzător, motivațiile principale care se ascund în spatele oricărei filosofări autentice. Rezumând, acesta scria: „din uimire decurge întrebarea și cunoașterea; din îndoiala referitoare la cunoștințele dobândite decurge examinarea critică și dobândirea unei certitudini clare; conștiința pierderii de sine și cutremurarea (die Erschütterung) îl fac pe om să se interogheze asupra lui însuși”[7]. Impulsul de a filosofa este identificat de Jaspers în trei mari momente istorice: din Antichitate îi menționează pe Platon și pe Aristotel ca teoreticieni ai uimirii; în modernitate îl invocă pe Descartes ca inițiator al îndoielii metodice; iar în ceea ce privește a treia origine istorică a filosofiei, în mod uluitor, nu-l amintește pe Kierkegaard ca exponent al conștiinței pierderii de sine și a cutremurării, ci pe stoicul Epictet, pe care-l și citează în acest sens: „«Originea filosofiei este perceperea propriilor slăbiciuni și neputințe»”[8]. Deși a fost profund influențat de filosoful danez, surprinzător este aici faptul că Jaspers aduce în discuție teme profund existențiale fără a-l numi tocmai pe părintele spiritual al existențialismului, după cum ar fi fost firesc în logica acestei cronologii. Trecând peste acest amănunt, interesant este că Jaspers adaugă o a patra origine a filosofiei, care ar fi specifică „epocii noastre”, anume „nemulțumirea cauzată de lipsa de comunicare”[9]. „Astfel, originea filosofiei rezidă în facultatea omului de a se mira, de a se îndoi, de a trăi experiența unor situații-limită, dar în ultimă instanță în voința de comunicare autentică ce le include pe celelalte trei”[10]. Cu alte cuvinte, făcând o sinteză a sintezei originilor filosofiei de mai sus, se poate spune că omul devine dispus să filosofeze în momentele neplăcute ale vieții sau, în orice caz, atunci când se află într-o stare preponderent negativă a situării sale în lume, măcinată de insatisfacție și gânduri chinuitoare.

Singurul filosof care se opune acestui consens ce traversează epocile până astăzi pare a fi doar Friedrich Nietzsche, care înțelege diferit originile filosofării, chiar acolo unde apare pentru prima dată, anume în Grecia antică: „grecii au ştiut să înceapă la momentul potrivit, şi această învăţătură, despre când anume trebuie să înceapă îndeletnicirea cu filosofia, ei o exprimă mai limpede decât oricare alt popor. Şi anume, nu în clipele de mâhnire, aşa cum înţeleg cei care fac să purceadă filosofia din nemulţumire. Ci în clipele de fericire, în acea epocă a bărbăţiei mature, în miezul bucuriei înflăcărate a vârstei adulte, a curajului victorios. Faptul că grecii s-au îndeletnicit cu filosofia la o asemenea vârstă ne învaţă deopotrivă ce este filosofia şi ce trebuie să fie ea, cât şi ce erau în realitate grecii înşişi. Dacă grecii ar fi fost pe atunci nişte spirite practice, pedante şi pioase, nişte petrecăreţi searbezi, aşa cum şi-i imaginează filistinii cultivaţi ai vremurilor noastre, sau dacă ar fi trăit într-o orgie neîntreruptă de entuziasm, de muzică şi de excese vegetative şi emotive, aşa cum presupun minţile ignorante şi himerice, atunci izvorul filosofiei n-ar fi răzbit la lumină printre ei. Ar fi fost cel mult un pârâu repede pierzându-se în nisipuri sau risipindu-se în ceţuri, dar niciodată acel fluviu larg, curgând în valuri majestuoase pe care-l cunoaştem ca fiind filosofia greacă”[11]. Fiind de acord cu Nietzsche și, în același timp, închizând cercul căutării originilor filosofiei, putem spune că în miezul celei mai mari fericiri tot uimirea este cea care ne constrânge să revenim cu picioarele pe pământ, pentru că – nu-i așa? – după ce ai atins vârful muntelui nu există altă cale de urmat decât în jos. Mirarea în fața splendorii lumii și a bucuriei maxime pe care o putem trăi la un moment dat nu poate fi secondată decât de o stare meditativă, în care conștiința umană se întoarce sfios către sine în încercarea de a se reculege, de a se depăși sau de a se accepta precum se găsește. Numai omul se simte trist când este fericit, dar tocmai asta îl face să gândească în chip autentic.

*

„Rupere de știri!” – Jurământul socratic. Am susținut mereu ideea că filosofia te face mai bun, în sensul că te smulge din felul obișnuit de a fi și de a gândi. Acest „mai bun” nu are o semnificație exclusiv morală, implicând și calități pur instrumentale, deși grecii nu separau virtutea într-un mod atât de tranșant. A fi bun din punct de vedere moral nu ar trebui să excludă faptul de a fi bun meseriaș sau profesionist și nici invers. Însă realitatea cotidiană ne surprinde nu de puține ori neplăcut, demonstrându-ne că nici măcar studiul filosofiei nu te face neapărat bun (rămâne, totuși, de dezbătut nu doar ce înseamnă „bun” sau „rău”, ci și, mai ales, cât de „rău” ai putea fi în absența preocupărilor filosofice).

Nu de puține ori constatăm cu o uimire întristătoare faptul că anumiți oameni de cultură sau analiști politici ajunși între timp politicieni, care au parcurs asiduu istoria ideilor și a mentalităților, fie în calitate de cercetători privați fie obținând licența sau doctoratul în filosofie, par a-și fi trădat calitatea de spirite critice. Iar în unele cazuri, nu doar faptul de a fi circumspect, ci însăși cumpătarea și toleranța devin valori cumplit de abstracte, fără legătură cu existența concretă a celui în cauză, care își pierde astfel justa raportare la sine, precum și îngăduința față de ceilalți. Pentru astfel de situații și altele asemenea am convingerea că ar trebui implementat un jurământ al lui Socrate, după modelul jurământului medicului Hippocrate. Există ca atare un jurământ al lui Socrate încă din anul 1993, gândit de Hartmut von Hentig, care a fost actualizat în amurgul pandemiei (2022) de către Klaus Zierer; doar că acesta este dedicat profesorilor sau, cel mult, pedagogilor. Or, ceea ce vizez aici este un jurământ pe care să și-l asume filosofii și absolvenții de filosofie în mod special, precum și orice veritabil intelectual public sau iubitor al înțelepciunii.

Cum ar putea arăta jurământul socratic în acest sens, având în vedere că filosoful atenian nici măcar nu a lăsat nimic scris? Evident, nu ne putem baza decât pe mărturiile din cartea lui Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, dar și pe analiza textelor discipolilor lui Socrate, în special ale lui Platon și ale lui Xenofon. Ceea ce urmează nu reprezintă nicidecum o versiune definitivă și nici exhaustivă a acestui jurământ care trebuie considerat un reper moral și intelectual inspirat de angajamentul ferm al lui Socrate în fața Cetății și a lui însuși (grija de sine și față de ceilalți deopotrivă). Ținând cont de aceste aspecte preliminare, îmi exprim libertatea de a-mi reprezenta jurământul socratic în felul următor:

„Eu, cel ce am ales drumul înțelepciunii și al cercetării neostoite, iau în fața conștiinței mele, a semenilor și a posterității acest jurământ, că voi onora spiritul socratic în viața și în faptele mele, continuând să caut adevărul prin juste întrebări chiar și atunci când răspunsurile par definitive.

Voi ține mereu aprinsă flacăra curiozității, examinând cu atenție ideile celorlalți și având așteptarea rezonabilă că le-aș putea schimba oricând pe ale mele. Astfel, mă constrâng să îmi pun întrebări incomode, să îmi analizez convingerile și să îmi confrunt prejudecățile, fără a mă teme de răspunsurile pe care le-aș putea descoperi pe parcursul acestui proces.

Voi alege dreptatea chiar și atunci când cred că mă dezavantajează. Mă voi strădui, în pofida circumstanțelor dificile, să respect principiul că „este mai bine să suporți o nedreptate decât să comiți una”. Recunosc că este o înfrângere mai mare coruperea propriului caracter, decât vătămarea propriului corp. De asemenea, conștientizând faptul că „nimeni nu face răul cu bună știință, ci dintr-o ignoranță nu întotdeauna evidentă”, voi depune eforturi să înțeleg erorile celorlalți, nu să le judec, și voi folosi dialogul pentru a mă lumina laolaltă cu ceilalți, nu pentru a-i umili.

Îmi voi aduce aminte de ironia complexă „știu că nu știu nimic”, abordând orice situație problematică cu modestie intelectuală, știut fiind faptul că aroganța este cel mai mare obstacol în calea obținerii cunoașterii. Voi asculta cu interes obiectiv și voi pune întrebări oneste, sub vălul aparenței de neseriozitate, și voi accepta că pot greși eu însumi.

Voi cultiva neîncetat cunoașterea de sine, reținând ideea că această călătorie interioară este fundamentul înțelepciunii veritabile. Voi fi sincer cu mine însumi în privința motivelor, slăbiciunilor și a dorințelor mele, pentru a nu mă lăsa acaparat de iluzii. Voi folosi ironia ca pe o oglindă a cunoașterii umane în general, nu ca pe o strategie de anihilare axiologică a celor care nu-mi susțin opiniile, iar autoironia va sta drept pavăză în calea cinismului și a fanatismului.

Ca aprig iubitor de înțelepciune, voi respinge eticheta de „expert infailibil”, preferând să fiu considerat „un moș al ideilor”, întrucât îi voi ajuta pe ceilalți să-și „nască” propriile gânduri, nu oferindu-le răspunsuri știute în prealabil. Îmi asum faptul că nu voi transforma filosofia într-o podoabă de bibliotecă și nici într-o armă a vanității, ci într-un antrenament cotidian cu ajutorul căruia viața mea să merite cu adevărat a fi trăită.

Mă angajez că voi trăi conform acestor principii, chiar și în fața ridiculizării și a presiunilor sociale, politice sau financiare. Fie ca viața mea să fie o mărturie a aspirației neîncetate spre valorile cardinale. Așa să-mi ajute rațiunea!”

---

[1] Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, Iași, 1997, p. 202.

[2] Dacher Keltner, Uimirea. O nouă știință care îți poate transforma viața, Editura Publica, București, 2023, p. 31.

[3] Ibidem, pp. 50-51.

[4] Ibidem, p. 36.

[5] Ibidem, p. 61.

[6] Jeanne Hersch, Mirarea filosofică. Istoria filosofiei europene, Humanitas, București, 1997, pp. 5-6.

[7] Karl Jaspers, „Originile filosofiei”, în Texte filosofice, Editura Politică, București, 1986, p. 5.

[8] Ibidem, p. 7.

[9] Ibidem, p. 13.

[10] Ibidem, p. 14.

[11] Friedrich Nietzsche, Nașterea filosofiei în epoca tragediei grecești, Editura Dacia, Cluj, 1998, pp. 25-26. (subln. m. L.I.C.)

INDICAȚII DE CITARE:

Liviu Cocei, „Experiența estetică și filosofică a uimirii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.