Evoluţie versus progres[1]
Pentru a ne imagina anvergura spaţiu-temporală pe care o implică teoria evoluţionistă ar trebui să înţelegem că procesul în sine presupune schimbări insesizabile în comparaţie cu cele ce se petrec de-a lungul unei generaţii sau chiar a mai multora. Ca exemplu, ne putem gândi la un film. Analog acestuia, procesul evolutiv este alcătuit din mai multe cadre puse cap la cap, continuitatea sesizată fiind dată de o multitudine de imagini unite. Prin urmare, de-a lungul imensului lanţ evolutiv, am putea spune că viaţa unui om sau a indivizilor oricărei alte specii reprezintă abia o singură imagine din filmul devenirii vietăţilor.
Caracterul relativ lent al procesului evolutiv e depăşit de ceea ce numim progres tehnic sau pur şi simplu progres. Datorită acestuia, resimţit în toate domeniile de activitate, ne încearcă un sentiment de inferioritate faţă de tot ceea ce ne înconjoară. După cum ştim, faţă de om, orice animal e suficient de înzestrat pentru supravieţuire, având blană, gheare, colţi sau un stomac puternic. Acum, pe fondul provocărilor tehnicii, omul tinde să se înstrăineze de avantajul culturii cu care Natura sau Dumnezeu l-au fericit, aşa încât, putem spune că „trăim vremuri de «înapoiere» culturală, ca rămânere în urmă a culturii faţă de tehnică”[2]. Şi întrucât fiecare pas înainte al lui homo tehnicus pare a fi un veritabil pas înapoi pentru homo sapiens, aproape orice avans tehnologic e oarecum suspect în ceea ce priveşte utilitatea şi oportunitatea sa.
Ideea că ritmul nebun al progresului tehnologic întrece evoluţia noastră firească este susţinută şi de un antropolog celebru, cunoscut mai ales pentru cartea Maimuţa goală:
„Se pare că animalul uman s-a adaptat minunat la noua lui condiţie, însă n-a avut timp să se adapteze biologic, să evolueze într-o specie nouă, civilizată şi din punct de vedere genetic. Acest proces de civilizare a fost în întregime împlinit prin învăţare şi condiţionare. Din punct de vedere biologic, el încă este acel animal tribal simplu […] A trăit în acest fel nu doar câteva secole, ci timp de un milion de ani”[3].
Cu toate că evoluţia omului a fost remarcabilă, se constată că cele câteva mii de ani de civilizaţie nu reprezintă mare lucru în cadrul devenirii umane. De aceea, autorul susţine că nu suntem suficient de dotaţi biologic pentru a face faţă provocărilor societăţii civilizate. Şi-atunci, oare să nu-i dăm dreptate cinicului Diogene când spunea că zeii ne-au dăruit o viaţă uşoară, dar bunătăţile spre care tindem complică lucrurile?! Pentru că, fără doar şi poate, bunăstarea cauzată de folosirea celor mai avansate ustensile, aparaturi şi mecanisme diminuează capacitatea omului de a trăi prin forţe proprii.
Până unde s-ar putea ajunge în aceste condiţii? Un posibil răspuns vine tot de la filosoful cinic. Având în vedere că bogaţii au fost dintotdeauna cei mai dependenţi de serviciile celorlalţi, Diogene i s-a adresat cu o profundă ironie „unui om căruia sclavul îi lega încălţămintea: «Nu vei ajunge la deplina fericire până ce sclavul nu-ţi va sufla şi nasul, şi acest lucru va veni când vei fi cu mâinile paralizate»”[4]. În legătură cu această idee a neputinţei naturale crescânde a omului, iată ce scria şi Nietzsche: „Prea mândrule european al veacului al nouăsprezecelea, îţi ieşi din fire! Ştiinţa ta nu desăvârşeşte natura, ci doar o ucide pe a ta proprie. Compară-ţi numai înălţimea de om de ştiinţă cu micimea de om în stare de ceva”[5]. Ca atare, omul de azi este mult mai puţin pregătit pentru catastrofe decât fusese omul primitiv. Evoluţia ne-a făcut simpatici şi descurcăreţi, însă progresul tinde să ne transforme în nişte caraghioşi. E uluitor faptul că, devenind atât de dependenţi de noutăţi, acceptăm „lipsirea de libertate” cu bucurie. Fără telefon, maşină, computer şi câte şi mai câte, suntem cu-adevărat paralizați funcționali.[6] Progresul ar trebui să aibă limitatoare de viteză, scopul său fiind acela de a ne ajuta să supravieţuim, nu să devenim nişte marionete. Dacă prin progresul tehnic regresăm (mai puţin din punct de vedere spiritual, în special biologic), atunci e cazul să ne reconsiderăm priorităţile şi să medităm profund la ceea ce înseamnă confortul şi bunăstarea omului.
Dar dincolo de aceste „binefaceri”, oare ce ne-a mai adus progresul tehnic?! Nu cumva o bună parte din problemele eticii contemporane, dar mai ales ale bioeticii?! Odată cu inovaţiile din domeniul medical, care permit susţinerea vieţii până la paradox, am moştenit o serie de dileme morale mai dificile decât aporiile lui Zenon. De exemplu, datorită posibilităţii de a menţine în viaţă artificial muribunzii, am ajuns să ne întrebăm dacă este moral să-i deconectăm de la aparate. Euthanasia, clonarea şi alte posibilităţi pe care tehnica medicală ni le poate oferi reprezintă tot atâtea probleme bioetice care dau mari bătăi de cap filosofilor de azi.
În finalul acestui scurt eseu, pot spune că ne apropiem vertiginos de o eră în care fantezia va deveni reală. Inovaţiile 3D sau 7D reprezintă dovezi ale acestei perspective. Privind diacronic, fenomenul acesta a început odată ce ne-am imaginat alte lumi decât cea concretă, aşa cum sunt cele descrise în mituri, cărţi sacre sau scrieri beletristice. Procesul a continuat prin descoperirea fotografiei, filmului şi a jocurilor video, în prezent apropiindu-ne de clipa în care vom experimenta contopirea dintre real şi ireal. Iar atunci, oare vom mai putea face vreo diferenţă de bun simţ sau vom fi ca acel personaj oriental, Zhuang Zhou, care a visat că era fluture şi când s-a trezit nu ştia dacă e un om care s-a visat fluture sau e un fluture care s-a visat om?! Prin urmare, quo vadis homine?!…
[1] Textul a apărut în volumul meu de debut, Surâsul lui Momus. Eseuri de ironologie aplicată în filosofie și științele sociale, Editura PIM, Iași, 2015.
[2] Viorel Rotilă, Omul societăţii de consum. În aşteptarea unei noi ideologii, Institutul European, Iaşi, 2011, p. 87.
[3] Desmond Morris, Zoomenirea. Un studiu clasic despre animalul urban, Editura Art, Bucureşti, 2010, p. 12.
[4] Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Polirom, Iaşi, 1997, p. 413.
[5] Friedrich Nietzsche, Consideraţii inactuale II, în Opere complete, vol. II, Editura Hestia, Timişoara, 1998, p. 207.
[6] Am folosit sintagma „paralizați funcționali” în locul unui termen mult mai dur și destul de inadecvat care apare în textul inițial.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Evoluţie versus progres” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 