Dorul filosofiei sau despre binele care nu se impune
Recenzie: Doru Căstăian, Darurile filosofiei. Ghid pentru o minte limpede, Editura ART, București, 2026.
Nu de puține ori, cărțile de filosofie impresionează printr-un stil sofisticat sau printr-o originalitate ermetică, în condițiile în care autorii își propun să refacă din temelii viziunile asupra lumii, numai și numai pentru cei inițiați. Există însă și cărți filosofice care realizează ceva aparent mult mai puțin ambițios: fac filosofia accesibilă tuturor; și nu doar prin vocabularul prietenos, ci și prin oferirea unei truse de prim-ajutor intelectual. Volumul semnat de Doru Căstăian, Darurile filosofiei. Ghid pentru o minte limpede, apărut la frumoasa editură ART, aparține acestei din urmă categorii, deoarece nu își intimidează cititorul prin densitatea conceptelor utilizate, invitându-l la o întâlnire destinsă și veselă cu filosofia înțeleasă ca exercițiu al lucidității și al libertății interioare. Desigur, introduceri în filosofie sunt nenumărate, dar cartea de față este inedită și, aș îndrăzni să spun, chiar singulară în peisajul cultural român. În primul rând pentru că nu este tocmai o introducere în marile teme ale filosofiei. În al doilea rând, nu este nici măcar un roman filosofic, așa cum este clasicul Lumea Sofiei, de norvegianul Jostein Gaarder, sau, la noi în țară, Socrate în blugi, a lui Laurențiu Staicu, ori mai recentul Alice în țara ideilor, scris de francezul Roger-Pol Droit. Aș spune că, mai curând, Darurile filosofiei reprezintă o întoarcere către practicarea filosofiei în viața de zi cu zi, după modelul anticilor. Mai precis, fiecare capitol se constituie asemeni unei epistole senecane către un „Luciliu” imaginar, care, deși se confruntă cu tot felul de dileme morale și provocări existențiale, încă nu a descoperit cât de neinspirat a fost să nu se ocupe cu filosofia până în acest moment.
Cu toate că este departe de a adopta figura unui „guru”, Doru Căstăian își asumă încă din primele pagini rolul de îndrumător spiritual, oferind tinerilor și nu numai – în siajul ideii lui Moritz Schlick că „spiritul tinereții este sensul vieții”[1] – o călătorie fermecătoare în marile teme ale gândirii filosofice: „Îmi doresc să fac posibilă pentru tine, în paginile următoare, o întâlnire memorabilă și, pe cât posibil, transformatoare cu filosofia. Nu vei citi, așadar, nici o prezentare scorțoasă, nici o istorie amănunțită și voi omite destule nume mari și momente critice din istoria gândirii. Călătoria noastră va semăna mai mult cu plimbarea printr-o țară a minunilor, mirărilor fertile și întrebărilor curajoase, cu o excepție care, deși nu îți va permite să explorezi tot, îți poate aprinde în suflet un dor constant de a reveni, iar și iar, pentru a descoperi mai mult”[2]. Scriind la persoana I, ca și cum s-ar adresa unui interlocutor real, nu ideal (adică nu unui lector de filosofie avizat) autorul reușește să stabilească o relație bazată pe încredere cu cititorul, căruia i se și destăinuie pe parcurs. Însă nu pentru a se elibera de vreo povară lăuntrică, ci pentru a-și susține mai bine filosofia de viață, cu argumente cât se poate de actuale și de pertinente.
Știm bine din înțelepciunea populară, nu doar de la specialiștii în educație și în psihologie, că presiunea părinților asupra elevilor la examenul de Evaluare Națională, de exemplu, poate fi extrem de păguboasă. Deși educatorii ne spun că nu trebuie să comparăm nota obținută de propriul copil cu ale altora și că „un examen nereușit nu este sfârșitul lumii”[3], Doru Căstăian, cumva în răspărul acestei consolări cu iz de resemnare, face următoarea confesiune, povestind cum a fost respins la concursul de admitere la liceu, tocmai „din cauza unei gafe de neiertat: uitasem să trec o parte din rezolvarea de pe ciornă pe foaia de examen. În cazul în care te întrebi cum poate depinde viitorul unui copil de o singură clipă impardonabilă de neatenție sau zăpăceală, atunci chiar ți-ai pus o întrebare filosofică. Sper să urmeze multe altele”[4]. Demn de reținut nu este doar faptul că autorul rememorează cu un gust amar aspectul hotărâtor al unui moment de neatenție, ci că aduce în discuție contextul exact în care s-a petrecut și că, dincolo de încărcătura emoțională firească, a reușit să extragă „una dintre cele mai dure lecții de până atunci, că atât de mult din viața cuiva poate depinde de atât de puțin”[5]. Câțiva ani mai târziu se vede pus în fața unei noi cotituri existențiale. Deși pasionat de literatură și de filosofie în egală măsură, Doru a trebuit să ia o decizie în ultimul an de liceu; evident, una nu tocmai ușoară pentru el. De ce? Pentru că era vorba de o reală dilemă profesională (Facultatea de Litere sau Facultatea de Filosofie), pe care a rezolvat-o – cum altfel? – apelând la virtuțile rațiunii. Practic, tânărul licean s-a convins pe el însuși de ce anume Filosofia este preferabilă Literelor, printr-un argument foarte puternic: „Voi face Filosofia, mi-am spus, pentru că, astfel, voi avea în continuare acces la literatură, pe când, dacă aș merge la Litere, accesul la filosofia de calitate mi-ar fi blocat”[6]. În opinia mea, această dilemă nu ar fi persistat decât ca exercițiu de imaginație dacă Filosofia și Literele ar fi existat în cadrul aceleiași facultăți, așa cum s-a întâmplat în mod special în perioada interbelică. Dar asta este o altă discuție. Important de reținut din exemplele cotidiene actuale oferite de autor este faptul că toți oamenii au dileme morale, în diferite clipe ale existenței lor: „Și tu vei avea propriile dileme morale, dintre care unele ar putea fi profunde și cu un impact mare asupra vieții tale. Să speri că nu ți se va întâmpla asta e ca și cum ai merge într-o seară de vară la pescuit și ai spera să nu te piște vreun țânțar”[7]. Dincolo de faptul că este seducător de amuzant cu toți cei tineri – în spirit sau născuți mai târziu – în alte împrejurări, Doru demonstrează că poate fi serios fără încrâncenare: „nu există om care să nu aplice în existența lui precepte și credințe de ordin filosofic. Viața lipsită de dimensiunea filosofică este o absurditate”[8], afirmă el, câteva pagini mai jos dând impresia că s-ar contrazice: „Filosofia nu este o cunoaștere pentru mase”[9]. Deși pare o contradicție, trebuie să ținem cont de distincția dintre formă și conținut în ceea ce privește esența gândirii filosofice. Filosofia în sensul riguros al termenului nu este pentru mase, dar toți oamenii își conduc viață după anumite reguli de viață, ceea ce înseamnă că nimeni nu se află în afara domeniului filosofic în sens larg. Pe de altă parte, oare nu tocmai de aceea Doru Căstăian îi vorbește cititorului său ideal (în speță virtual, nu perfect) ca și cum l-ar cunoaște și ar dori să-l smulgă din „filosofia” cotidiană neasumată pentru a-l purta în adevăratul lăcaș al filosofiei? Să reținem, așadar, că nu vobim de o carte impersonală, ci despre una care face trecerea de la general la particular, asimilând simultan aspectele mundane și contradictorii ale vieții umane în genere.
Titlul cărții merită o atenție aparte. La o primă privire, accentul cade în chip firesc pe așa-zisele „daruri” ale filosofiei, anume pe ceea ce aceasta oferă celui dispus să-i acorde timp și răbdare. Pentru că, scrie autorul, „acesta este pariul filosofiei și darul pe care filosofia ni-l face în fiecare zi: capacitatea de a rămâne calm în mijlocul furtunilor, de a nu ne pierde discernământul și echilibrul”[10]. Ce să mai spunem despre faptul că, într-o lume în care Inteligența Artificială tinde să îi transforme pe toți în „specialiști”, „mai mult decât oricând avem nevoie de, ai ghicit!, limpezimea minții și a privirii, darurile perene ale filosofiei”[11]. Pe de altă parte, există și o lectură mai ludică a titlului, sugerată chiar de numele autorului. Astfel, am putea vorbi despre „dorurile” filosofiei. Adică nu doar despre ceea ce filosofia dăruiește, ci și despre ceea ce caută, despre tensiunile și aspirațiile care o însuflețesc. În felul acesta, capitolele cărții pot fi văzute ca expresii cvasi-platoniciene ale dorului față de spațiul celest al Ideilor: dorul de a înțelege lumea, dorul de a căuta adevărul, dorul de a trăi bine, dorul de a iubi, dorul de frumusețe și de sens, precum și dorul de a intra în comuniune (cu ceilalți sau cu divinitatea). Cartea lui Doru nu inventariază stereotip beneficiile filosofiei, ci încearcă să redeștepte în tânărul cititor un soi de neliniște îmbucurătoare care face posibilă cugetarea care se privește pe sine.
Dar poate că termenul cel mai important pentru înțelegerea Ghidului pentru o minte limpede nu este substantivul „dar”, ci conjuncția adversativă „dar”. Filosofia însăși pare să se nască din acest cuvințel, dacă ne gândim puțin. Aproape orice afirmație categorică este urmată, în reflecția filosofică autentică, de un scrutător „dar”. Lumea pare evidentă prin sine, dar ce înseamnă să existe ceva? Cunoașterea științifică ne oferă certitudini, dar oare cât de solide sunt acestea? Credem că știm ce este binele, dar cum justificăm convingerile morale? Ne considerăm liberi, dar în ce măsură suntem determinați de contexte, de emoții și de prejudecăți? Valorile ne călăuzesc viața, dar care este de fapt temeiul lor? Iată ce subtilitate lingvistică extraordinară se ascunde aici și, în același timp, care definește întregul specific al demersului filosofic. Deși titlul ne vorbește în mod evident despre „dar” ca substantiv (o resursă prețioasă oferită cititorului), amprenta identitară a cărții stă în „dar” ca termen adversativ, care este motorul gândirii libere; el sparge bulele de certitudine, nuanțează maniheismul din cotidian și ne salvează de orice fel de polarizare învrăjbitoare. În definitiv, orice filosofie este o pledoarie pentru un mod de viață intelectual bazat pe luciditate, modestie epistemică și disponibilitatea de a spune mereu, după fiecare aparentă afirmație categorică: „da, dar…”.
Cartea oferă numeroase exemple de pedagogie a gândirii critice. Fiecare capitol funcționează ca un fel de exercițiu de dezvățare a generalizărilor pripite și de exersare a reflecției autonome. Cititorul este îndemnat să își examineze prejudecățile cognitive, să distingă între opinii și argumente, să înțeleagă mecanismele prin care ajungem să confundăm ceea ce este familiar cu ceea ce este adevărat, respectiv să nu amestecăm consensul cu validitatea unor idei. În această privință, volumul se înscrie într-o tradiție socratică bine recunoscută: nu transmite doar cunoștințe despre filosofie, ci încearcă să producă efecte filosofice asupra celui care ascultă sau citește.
Consider că un merit major al autorului constă în faptul că reușește să mențină un echilibru dificil între așteptările cititorilor neinițiați și pretențiile specialiștilor în filosofie. Pe de o parte, discursul este accesibil și lipsit de jargon inutil; pe de altă parte, nu sacrifică rigoarea intelectuală de dragul popularizării. De exemplu, Doru Căstăian reușește să comprime în câteva rânduri, într-o manieră pe cât de simplă, pe atât de sugestivă, cele mai cunoscute trei teorii despre adevăr: „Sper însă că acum ai o înțelegere mai largă a conceptului de adevăr, și nu una lipsită de relevanță practică. De exemplu, când le spui părinților tăi că ai stat toată dimineața la bibliotecă ca să înveți, vei ști că te folosești de adevărul-corespondență. Când ești întrebat dacă nu cumva ai zis la un moment dat, despre același interval de timp, că ai fost într-un mall cu prietenii, vei ști că acel cârcotaș care întreabă folosește adevărul-coerență. Dacă te-ai prins că e mai bine să lași baltă discuția, atunci ești un pragmatist desăvârșit”[12]. Filosofia este mereu prezentată ca un bun comun – accesibil oricărui om dispus să gândească serios – fără a fi însă simplificată până la caricatură.
Un alt punct forte al volumului constă în momentele de gândire critică inserate în aproape fiecare capitol. Acestea funcționează ca un fel de exerciții de suspendare a evidențelor, respectiv de interogare a răspunsurilor implicite care ne ghidează viața fără să ne dăm seama. Întrebări speculative precum „De ce există ceva mai degrabă decât nimic?”, reflecțiile despre cunoaștere, despre valori sau despre frumusețea de nedescris a unui peisaj banal sunt propuse nu pentru a fi rezolvate definitiv, ci pentru a antrena mintea în arta examinării argumentelor și a propriei vieți. Cititorul este încurajat să observe că lumea este mai complexă decât sloganurile și că marile probleme ale omenirii rezistă soluțiilor facile. Într-o epocă dominată de convingeri zgomotoase și de opinii exprimate la secundă, această invitație la reflecție reprezintă, în sine, un act de igienă intelectuală. Ceea ce nu înseamnă că lucrarea lui Doru este tributară marotei că filosofia se ocupă numai cu întrebările sau că nu livrează niciun răspuns folositor în viață. De fapt, una dintre ideile subterane ale cărții pare a fi ideea că filosofia oferă un bine care nu se impune. Ea nu convertește prin autoritate și nu obligă prin constrângere. Filosofia doar propune, sugerează, argumentează, îndeamnă, așa cum decurge și din fragmentul următor: „Filosofii virtuților îți spun pur și simplu să fii moderat și rațional, să iei decizii ținând cont de valorile tale și nu de impulsurile de moment și să îți urmărești mereu interesele fără a leza interesele celorlalți. De exemplu, te pot ajuta să apreciezi dacă pasiunea ta pentru aripioarele picante de la KFC trebuie domolită sau nu. Un filosof din școala cinică și chiar unul din școala epicureică ți-ar spune că există mijloace mai simple și mai naturale de a-ți potoli foamea, dar un adept al lui Aristotel ar fi probabil mai înțelegător: e OK, atât timp cât nu mergi prea des, nu te lași pradă lăcomiei și nu înlocuiești hrana sănătoasă cu mâncarea de tip fast-food”[13]. Așadar, cititorul rămâne liber să accepte sau să respingă concluziile la care (se) ajunge. În aceasta constă noblețea filosofiei: că nu caută adepți, ci interlocutori; sau, într-un anume sens, caută prieteni, nu militanți.
Apropo de prieteni, un loc aparte îl ocupă aforismele de la finalul volumului, redactate sub un titlu protreptic cvasi-ironic: „De citat, ca din întâmplare, într-o conversație”. Acestea par a fi o reprezentare concentrată a întregii opere, asemenea unor capsule de înțelepciune menite să rămână în memorie după încheierea lecturii. Funcția lor amintește de celebrele Maxime fundamentale ale lui Epicur sau, cel puțin, de „împătritul leac” al filosofului din Samos, în pofida înclinației spre stoicism a lui Doru: formulări scurte, ușor de reținut, dar suficient de dense ca să le poți relua în minte atunci când zgomotul lumii tinde să îți acopere vocea conștiinței. Ele nu sunt simple podoabe stilistice, ci exerciții de cultivare ale sinelui. Dacă filosofia din cuprinsul capitolelor antrenează mintea să gândească mai bine, aforismele finale încearcă să transforme gândirea într-un mod de viață. Acesta este, poate, cel mai frumos dar al cărții lui Doru Căstăian: restituirea ideii antice că filosofia nu este doar un discurs pompos despre lume, ci și o practică a vieții bune, în pofida tuturor neajunsurilor existenței. Într-o cultură în care informația abundă, iar înțelepciunea pare tot mai puțin răspândită, cartea Darurile filosofiei propune un veritabil model al clarității mentale: cum să dezvolți o minte ageră, modestă, curioasă, rezistentă la manipulare și fanatism. Ea nu oferă rețete simplificate, nici exclusiv întrebări retorice și speculative, ci instrumente pentru a naviga printre incertitudinile lumii și îndărătnicia oamenilor. Iar dacă la finalul lecturii vom rămâne cu „dorul” de a continua aventura gândirii, atunci vom putea spune că „darul” filosofiei și-a îndeplinit menirea. Dar să nu uităm că vorbim aici nu doar despre o carte de filosofie, ci chiar despre Dorul filosofiei: profesorul, mentorul și antropotehnistul Căstăian Doru – „făuritorul de oameni”, în prezența căruia simți că devii mai bun, adică virtuos!
[1] Moritz Schlick, „Despre sensul vieții”, în Formă și conținut – o introducere în gândirea filosofică, Editura Pelican, Giurgiu, 2003, p. 263.
[2] Doru Căstăian, Darurile filosofiei. Ghid pentru o minte limpede, Editura Art, București, 2026, p. 24.
[3] https://www.edupedu.ro/evaluare-nationala-2026-nu-il-compara-cu-alti-copii-un-examen-nereusit-nu-este-sfarsitul-lumii-recomandarile-cjrae-iasi-pentru-parinti/ (data accesării 15.07.2026)
[4] Doru Căstăian, op. cit., p. 10.
[5] Ibidem, p. 11.
[6] Ibidem, p. 16.
[7] Ibidem, pp. 74-75.
[8] Ibidem, p. 23.
[9] Ibidem, p. 32.
[10] Ibidem, p. 58.
[11] Ibidem, p. 106.
[12] Ibidem, pp. 52-53.
[13] Ibidem, p. 64.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Dorul filosofiei sau despre binele care nu se impune” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
