Dintr-una-ntr-alta sau trecerea de la sublim la ridicol și înapoi
Într-o lume tot mai preocupată de cultivarea sinelui, dacă ar fi să ne referim numai la imensa bibliografie dedicată dezvoltării (inter)personale, a devenit un loc comun să dorești să te depășești pe tine însuți/însăți, ca și cum identitatea personală, eul pur sau cum am dori să-l mai numim, în măsura în care ar avea o consistență oarecare, ar putea fi cumva întrecut(ă). Ceea ce vreau să spun este că expresii precum „s-a întrecut pe el însuși”, de exemplu, presupun o modificare de natură ontologică și nu una de grad. Motiv pentru care este absurd să credem că putem depăși natura a ceea ce preexistă într-un sens sau altul. La fel de absurd mi se pare să te întreci pe tine chiar și în contextul în care asumăm faptul că, dimpotrivă, eul este iluzoriu. Aflându-se într-o perpetuă devenire, nici nu poate fi „prins” de undeva, în așa fel încât să te poți raporta la „acesta”.
Pe de altă parte, în câmpul literaturii motivaționale, în care arareori mă regăsesc fiind de acord cu metodele sale, mult mai potrivită îmi pare a fi formula cvasi-platoniciană „a deveni cea mai bună versiune a ta”, care, din perspectiva istoriei filosofiei, reprezintă o variație contemporană a Teoriei Ideilor. Există o identitate personală aflată în mișcare, cea pământească, care participă la identitatea personală imuabilă. Datoria noastră ar fi să tindem spre aceasta din urmă, spre „cea mai bună versiune proprie”. Din punctul acesta de vedere, ultimul Nietzsche, cel care ne-a lăsat Ecce homo ca pe un fel de confesiune, un curriculum vitae pentru posteritate sau ca o carte de vizită mai extinsă, este tot platonician. Indiciul este chiar subtitlul cărții: Cum devii ceea ce ești.[1] Iar una din cele mai simpatice și mai actuale imagini ale acestei concepții este cea a fluturelui, a cărui identitate trece prin mai multe etape înainte de a fi ceea ce este. Această transformare, oricât de firească, nu este întotdeauna plăcută, ba chiar implică anumite grade de suferință în manifestarea sa, fie că ne referim la persoana în cauză, fie că-i avem în vedere pe cei cu care ea relaționează. De-aceea, reproșuri precum „nu mai ești cel/cea de care m-am îndrăgostit” sau „abia acum văd cine ești de fapt” pot fi resimțite ca un șoc, de către ambele părți. Iar când în situații relativ plăcute spunem „mi-aș fi dorit să ne fi cunoscut înainte”, oare nu ne scapă tocmai imaginea etapelor precedente ale conturării sinelui, când, foarte probabil, s-ar putea să nu ne fi dorit să ne fi cunoscut, întrucât, în acel moment, pur și simplu eram „altul” decât cel de care ne-am atașat în prezent?
Dar „a te transforma” (în sens pozitiv sau negativ) este mai frecvent decât avem impresia, numai și dacă ne gândim la felul în care ne schimbăm părerea despre cineva sau ceva, într-un mod mai mult sau mai puțin justificat, precum și la modul cum ne schimbăm dispoziția, fie sub impactul evenimentelor și al stării de sănătate, fie sub influența unor substanțe psihotrope cum este alcoolul. În acest context este destul de dificil să păstrezi direcția devenirii de sine, în sensul accederii la un ideal tip personal.
Orientând sensul discursului către devenirea noastră ca națiune, aș fi tentat să spun că spiritul românesc este sortit nedesăvârșirii, încremenirii iremediabile în tot felul de proiecte. Poporul român pare a suferi de un fel de maladie a spiritului pe care am putea să o numim pantareism (de la maxima lui Heraclit panta rei = „totul curge”), deoarece, după cum au mai spus-o și alți gânditori, românii au „darul” de a o lua mereu de la început. Iar asta se observă mai ales în educație, unde putem vorbi de un simptom specific al pantareismului, anume „reformita”, deplin sesizabilă și în sfera politicului. Românul are în sângele său cultural virusul faptului de a fi veșnic nemulțumit și, pe cale de consecință, de a fi un împătimit al schimbării ca unică permanență. Pur și simplu, nu ne putem decide ce vrem să fim, ce cale să urmăm, opțiunile alese nefiind asumate niciodată până la capăt. A se vedea, de exemplu, modul bizar de a răspunde al unora la criza politică actuală: oare să fim de partea SUA, UE, a Rusiei sau a altei puteri? ca și cum zarurile nu au fost aruncate deja, ca și cum România nu este o țară europeană din toate punctele de vedere (geografic, cultural, istoric, politic etc.). Identitatea europeană este încă percepută ca fiind „străină”, tot așa cum încă nu ne-am obișnuit să vorbim de sute de lei atunci când mergem la cumpărături, ci de milioane, iar asta după douăzeci de ani de la procesul de denominare.
Revenind asupra premiselor filosofice ale cultivării sinelui, o contribuție importantă vine din partea unui domeniu prea simplist ignorat și expediat ca fiind anacronic sau pseudoștiințific: alchimia. Folosind termenul alchimie într-un sens mai larg, Marius Dumitrescu îl apropie de un înțeles distinct al antropologiei filosofice, conceput în spiritul vechiului concept filosofic al devenirii. Altfel spus, pentru acesta, alchimia ar putea fi înțeleasă și ca o practică filosofică ce urmărește să obțină mult dorita asemănare cu divinitatea, anume „nemurirea”; ceea ce s-ar traduce printr-o transfigurare a naturii umane ca atare. Aici este vorba, de fapt, despre obținerea legendarei și mult râvnitei „pietre filosofale”, care ar fi un fel de „butoi” al lui Diogene din Sinope care nu se poate sparge niciodată, adică un spațiu al libertății interioare inaccesibil vătămărilor sau adversităților venite din exterior. Redau, mai jos, paragraful cu privire la aspectul simbolic al acestei finalități a existenței umane:
„Această finalitate nu poate fi atinsă decât prin numeroase metamorfoze succesive ale sufletului practicianului până se obține aurul spiritual, respectiv un suflet perfect înnobilat. Atât de căutata Piatră filosofală nu este, de fapt, decât omul transformat prin puterea spiritului. Schimbarea metaforică a naturii inferioare a plumbului în aur nu se poate realiza decât prin înălțarea înspre Adevăr, Bine și Frumos. Este același fenomen care se petrece cu maestrul iconar, care, pictând icoana sfântă, se umple de har, ajungând să transmute condiția celui ce pictează în cel care va fi pictat. Pictura exterioară va fi dublată de una interioară, în sufletul artistului. Icoana interioară se construiește în același timp cu cea exterioară și plasează sufletul artistului într-o dimensiune de sfințenie, ce devine intangibilă omului obișnuit. Această glisare spre orizonturile interioare determină o melancolie și o hipersensibilitate specifică artiștilor autentici. Și în alchimie, ca, de altfel, în orice artă autentică, omul este însăși materia primordială care trebuie transmutată”[2].
Într-o astfel de paradigmă, de mântuire filosofică, alchimia ar fi o reconsiderare a idealurilor antice grecești, în speță a celor trei valori cardinale menționate. Omul poate deveni o operă de artă în stare vie numai în măsura în care aspiră la Adevăr, Bine și Frumos. Asemeni unei pietre care urmează să devină o creație sculpturală, ființa umană trebuie să se lase „sculptată”, la început de „dalta” unui educator, apoi de cea a forțelor proprii. De altfel, ideea de a-ți sculpta propria statuie a fost descrisă în amănunt de către Plotin, în termeni în care se poate sesiza și influența lui Platon[3]:
„Cum ai putea, aşadar, vedea ce frumuseţe cuprinde un suflet virtuos? Revino asupra ta şi priveşte-te şi, dacă nu te vezi frumos încă, precum făuritorul unei statui care trebuie să devină frumoasă elimină o parte, după ce a subţiat o alta, aici a şlefuit, dincolo a curăţat, până când s-a ivit un chip frumos pe statuie, aşa şi tu elimină câte sunt de prisos şi îndreaptă câte sunt strâmbe, câte sunt întunecate, curăţându-le, fă-le să fie strălucitoare şi nu înceta să-ți făureşti propria statuie, până când nu va transpare în tine strălucirea cu chip divin a virtuţii, până când vei putea vedea cumpătarea aşezată pe un piedestal pur. Dacă ai devenit aceasta, ai văzut aceasta şi ai început să convieţuieşti curat cu tine însuţi, fară să te împiedice nimic să devii astfel şi neavând nimic amestecat în tine, ci fiind tu însuţi în întregime lumină adevărată, nemăsurată prin vreo mărime, nelimitată de vreun contur pentru micşorarea sa şi nesporită în mărime datorită nelimitării, ci este peste tot nemăsurată, fiind superioară oricărei măsuri şi oricărei cantităţi. Dacă ai văzut că ai devenit tu însuţi acest lucru, fiindcă ai devenit o viziune, căpătând încredere în tine însuţi şi pentru că te-ai întors deja în tine însuţi şi nu mai ai nevoie de călăuză, încordându-ţi atenţia, priveşte: căci doar acest ochi vede marea frumuseţe.”[4]
Putem remarca în acest fragment foarte condensat cele mai importante concepții actuale legate de sarcinile dezvoltării personale: ideea că nu trebuie să încerci să concurezi cu ceilalți, ci doar cu tine însuți/însăți; faptul că, în primul rând, „frumusețea se află în interior”; că nu se poate să ai o viață reușită „fără încredere în sine” și, mai ales, că „frumusețea este în ochiul privitorului”. Pe scurt, această întreagă panoplie dedicată „sculptării propriei statui” ne poate conduce spre încheierea proiectului desăvârșirii personale pe care-l aminteam la începutul acestui text: „a fi cea mai bună versiune a ta”. Tinzând către deplinătatea ființială proprie, nu facem decât să încercăm să ne salvăm din calea neființei.
Fără a mă îndepărta de textele lui Plotin în ceea ce privește natura devenirii umane, aș face o trimitere și la specificul schimbător al naturii ca atare, indiferent de vietățile care intră în alcătuirea sa. În vechea tradiție a concepției dualiste, durerile și suferințele care decurg din fenomenul devenirii sunt caracteristice lumii materiale, nu realității spirituale. Voi reda paragraful plotinian în integralitate, din mai multe motive. În primul rând, îl consider a fi atât de profund încât ar putea face obiectul unei cărți întregi de interpretare sau ar putea fi dezbătut într-o conferință tematică în sine, pe fiecare dintre subtemele sale. În al doilea rând, consider că ar trebui să-l citim și apoi să-l privim ca pe un tablou extrem de complex (cum sunt cele ale pictorilor Hieronymus Bosch și Pieter Bruegel cel Bătrân). Paragraful respectiv, văzut ca o pictură renascentistă, ar trebui contemplat îndelung, el fiind o oglindă cutremurătoare a lumii, în care sublimul și ridicolul s-ar manifesta pe rând și, dintr-un anumit unghi, chiar s-ar îngemăna, în spiritul finalului dialogului platonician Banchetul, unde Socrate susține că cel care creează tragedii trebuie să fie capabil să creeze și comedii.
Printre rânduri, menționând „transformarea” animalelor și războaiele purtate de oameni, se vor putea remarca atât sursele gândirii lui Plotin (metempsihoza sau transmigrația sufletelor, necesitatea ontologică a războiului, inocența devenirii, precum și interpretarea antropologică a lui Platon: omul „ca jucărie a zeilor”[5]), cât și unele influențe (deși discutabilă, aș îndrăzni să subliniez aici o anticipare a teoriei evoluției; dar, mai ales, una din primele metafore ale lumii ca scenă de teatru[6]):
„Astfel se arată lucrurile individuale; însă obiecția şi dificultatea apar în privinţa compunerii celor ce au fost şi sunt mereu produse, şi anume pentru că animalele se mănâncă între ele, iar oamenii se atacă reciproc, apoi, pentru că totdeauna este un război care nu se opreşte niciodată, nici nu se ajunge la armistiţiu, şi mai ales dacă raţiunea este cea care a făcut ca lucrurile să stea astfel, şi dacă se spune că e bine să fie aşa. Celor ce spun acestea nu le mai foloseşte argumentul că lucrurile sunt bune pe cât se poate, şi că din cauza materiei sunt astfel, fiind inferioare, şi nici <argumentul> care spune că «nu pot pieri cele rele», dacă trebuiau să fie aşa, şi că este bine aşa, şi că materia nu vine să domine, ci ea a fost adusă pentru ca lucrurile să fie aşa, sau, mai mult, că ea însăşi este astfel datorită raţiunii. Căci raţiunea este principiu şi toate sunt raţiune, iar cele ce se nasc sunt conforme raţiunii, şi prin naşterea lor sunt ordonate astfel. Care este deci necesitatea războiului implacabil dintre animale şi dintre oameni? Devorarea reciprocă a animalelor este necesară, fiind un schimb între animale ce nu pot rămâne etern aşa cum sunt, chiar dacă nu ar fi ucise. Iar dacă, atunci când trebuie să dispară, ele ar dispărea astfel încât celelalte să profite de pe urma lor, de ce n-am fi de acord? Ce contează dacă, fiind mâncate, se nasc sub altă formă? Este ca atunci când, pe scenă, actorul omorât îşi schimbă costumul şi intră din nou într-un alt rol. Totuşi, <în viaţă> el este într-adevăr omorât. Dar dacă a muri înseamnă schimbarea trupului, aşa cum pe scenă se schimbă costumul, iar pentru unii înseamnă părăsirea trupului, aşa cum este pe scenă ieşirea finală a actorului care mai târziu va veni din nou să joace, atunci de ce ne-ar speria această transformare a animalelor unele în altele, care este mai bună decât dacă ele nu s-ar fi născut deloc? Căci a nu se fi născut înseamnă lipsa vieţii, iar viaţa în altul ar fi fost imposibilă; dar, de fapt, viaţa este diversă în univers şi le produce pe toate şi, trăind, se diversifică şi nu se opreşte niciodată din a produce mereu jucării vii, frumoase şi graţioase. Cât despre faptul că oamenii, deşi sunt muritori, se luptă între ei cu arme, într-o ordine bine stabilită, aşa cum fac în dansuri le pyrrhice, aceasta ne arată că toate eforturile oamenilor sunt nişte jocuri şi ne demonstrează că moartea nu are nimic înfricoşător, iar cei ce mor în războaie şi în lupte devansează cu puţin <moartea> celui ce ajunge la bătrâneţe: aceştia pleacă şi iarăşi revin mai repede. Iar dacă în timpul vieţii lor sunt lipsiți de bunuri, vor recunoaşte că ele nu au fost nici mai înainte ale lor, iar pentru hoţi, posesia bunurilor este ridicolă, dacă şi de la ei le vor fura alţii; şi chiar dacă nu li s-ar fura, le este mai rău decât dacă li s-ar lua ceea ce posedă. Ca pe un spectacol de teatru, aşa trebuie să privim uciderile şi toate morţile, cuceririle şi prădările oraşelor. Toate sunt schimbări scenice, schimbări de costume, scene de lamentatii şi de plânsete. Căci aici, în toate evenimentele vieţii, nu sufletul interior, ci doar umbra exterioară a omului este cea care plânge şi se tânguie, şi face toate acestea pe scena întregului pământ, peste tot fiind ridicate scene. Dar acestea sunt faptele omului care ştie să le trăiască numai pe cele inferioare şi exterioare, şi care nu îşi dă seama că lacrimile lui, chiar şi cele serioase, sunt doar un joc. Căci numai omul serios trebuie să ia în serios lucrurile serioase, pe când ceilalţi oameni sunt jucării. Dar chiar şi jucăriile sunt luate în serios de cei ce nu ştiu să fie serioşi, ci sunt ei înşişi nişte jucării. Iar dacă cineva se joacă alături de ei şi suferă asemenea lucruri, trebuie să ştie că a intrat într-un joc de copii şi că ceea ce este împrejurul său este o jucărie. Iar dacă Socrate însuşi s-ar juca, el se joacă doar prin Socrate cel exterior. Trebuie să avem în vedere şi faptul că nu trebuie să luăm lacrimile şi lamentaţiile ca dovadă a unor lucruri rele, căci chiar şi copiii plâng şi se tânguie pentru cele ce nu sunt rele”[7].
Este greu de stabilit categoria estetică în care se încadrează imaginea creionată de Plotin. Totuși, nu frumosul sau frumusețea dată de cosmos ar fi categoria dominantă aici, ci sublimul, aflat într-un oarecare echilibru cu ridicolul. Nu este vorba în „tablou” de parodic sau de satiric, ci mai curând de o categorie estetică aparte: ironicul. Oricum ar fi perceput din punct de vedere estetic, nu poți să rămâi indiferent în fața acestui „tablou”, ba chiar aș zice că vei fi înmărmurit (în sens uzual, dar cu specifică referință la etimologie: „a fi transformat în marmură”). Fiind redactat într-un spirit care amintește și de apatheia stoică, datorită sugestiei că ar trebui să fii tare „ca piatra”, deci să-ți fi sculptat deja propria statuie, fragmentul reflectă imaginea pătrunderii unei înțelepciuni de viață, chiar dacă mesajul zugrăvit de Plotin poate fi receptat ca fiind teribil (în dublu sens: grozav și înspăimântător).
[1] Friedrich Nietzsche, Ecce homo. Cum devii ceea ce ești, Humanitas, București, 2013.
[2] Marius Dumitrescu, Alchimia devenirii umane, Editura Tipo Moldova, Iași, 2007, pp. 12-13.
[3] Cf. Platon, Phaidros 252 d, Humanitas, București, 2011, p. 85: „de-a lungul vieţii sale, fiecare îl cinstește și îl imită pe cât îi e putinţa pe acela dintre zei la ceata căruia a fost părtaș. Atâta vreme cât nu s-a lăsat cuprins de stricăciune, aflându-se la vieţuirea de întâi aicea pe pământ, el își păstrează acest chip de-a fi și faţă de cei pe care i-a îndrăgit, și faţă de toţi ceilalţi. Așadar, fiecare după chipul său de a fi își caută iubitul în rândul celor aleși la înfăţișare și, ca și cum acesta ar fi zeul însuși, el îl clădește în inima sa ca pe-o icoană sfântă și îl împodobește, cu gândul de a-l cinsti și de a-i aduce o tainică închinare”.
[4] Plotin, Enneada I, 6 (1), 9, Editura IRI, București, 2003, pp. 199-201.
[5] Cf. Platon, Legile 7, 10, Editura IRI, București, 1995, p. 216: Omul „nu este decât o jucărie construită de Dumnezeu, şi rostul nostru cel mai bun este să-l onorăm cu jocurile noastre; trebuie prin urmare ca toţi, bărbaţi şi femei, conformându-ne acestei meniri, să ne petrecem viaţa cu jocurile cele mai frumoase şi cu sentimente opuse celor ce le avem astăzi”.
[6] Afirmația că omul este asemeni unui „actor care joacă într-o dramă pe care nu a ales-o” apăruse deja la Epictet, dar metafora va fi făcută celebră mult mai târziu de către Shakespeare: „Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actori / Răsar și pier cu rândul, fiecare: / Mai multe roluri joacă omu-n viață, / Iar actele sunt cele șapte vârste…” (William Shakespeare, Cum vă place, actul II, scena 7, monologul lui Jacques, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1942, pp. 76-77)
[7] Plotin, Enneada III, 2 (47), 15, Editura IRI, București, 2005, pp. 61-65.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Dintr-una-ntr-alta sau trecerea de la sublim la ridicol și înapoi” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 