De generații, între tradiția reinventată și vechea modernitate
Călătorind spre București în mini-vacanța de Paști și strecurându-mă printre bucureștenii care se îndreptau grăbiți către rudele din provincie sau, probabil, spre munte sau mare, m-am simțit ca Diogene din Sinope intrând cu forța în sala de spectacole după ce piesa tocmai luase sfârșit: „În teatru intră odată lovindu-se de cei care ieșeau. Întrebat de ce face acest lucru, [Diogene] răspunse: «Acest lucru obișnuiesc să-l fac toată viața mea.»”[1] Atitudinea destul de brutală a filosofului cinic reprezintă unul din multele sale acte de opoziție față de mersul obișnuit al lucrurilor, de înot împotriva curentului, exprimând foarte bine ruptura dintre ceea ce este de la sine înțeles într-o comunitate și ceea ce scapă simțului comun. Mărturisesc că încăpățânarea și adversitatea cinică mă caracterizează în diverse momente ale vieții, fără a-mi însuși întrutotul această doctrină filosofică. Fie că nu caut să urmăresc filmele de Oscar, fie că nu citesc cărțile de succes ale anului sau nu ascult muzica pe care o auzim atât de des la radio, îmi place să mă bucur de micile plăceri ale vieții în felul meu, adeseori în răspăr cu așteptările publicului larg. Însă nu fac o mare plăcere din asta. Doar consider că omul poate rămâne tânăr în spirit atât timp cât își rezervă dreptul de a se manifesta banal sau mirabil, dar în forme cât mai creatoare și mai provocatoare pentru cei din jur. Căci antagonismul adolescentin, numai în aparență irațional, ne poate scoate din autosuficiența și inerția unui stil de viață de la sine înțeles. Deși este departe de a cunoaște multe și în amănunt, tânărul se încăpățânează să dea impresia că le știe pe toate pentru a reinventa întregul context în care trăiește. În acest punct, al pendulării între un mai vechi apel la modernizare și mereu înnoita reinterpretare a tradiției, el intră în coliziune cu cei mai în vârstă, cu adepții rigizi ai celor două „simple” căi.
Cât de adânc ar trebui să plonjăm în istorie pentru a discuta realmente despre „conflictele dintre generații”? Nu ar fi improbabil de surprins așa ceva înainte de modernitate? De fapt, ideea de conflict între generații abia după cel de-Al Doilea Război Mondial prinde contur și ar avea un sens actual. Dar ce înțelegem prin această sintagmă atât de uzitată și, totodată, uzată? Disjuncții între vechi și nou, între tradițional și modern, adeseori exprimate prin disensiuni între părinți și copii, profesori și elevi/studenți sau poate între un maestru și un discipol? Într-un fel, acestea par să fi existat dintotdeauna acolo unde a prosperat o civilizație în care a existat un sistem de educație, mai ales de tip european (în care individualismul a fost cultivat).
Coborând până în Antichitatea greacă, de pildă, știm cum Socrate fusese acuzat de coruperea tineretului și că i-ar fi învrăjbit pe copii împotriva părinților prin chestionarea asiduă în manieră maieutică a celor mai tari convingeri morale și religioase din interiorul Cetății. În felul acesta, filosoful atenian se situa în miezul schimbării modului tradițional de filosofare. Iar asta pentru că, după celebra spusă a lui Cicero, „Socrate a coborât filosofia din cer pe pământ și o făcuse să intre în casele oamenilor.” (Tusculanae, V, 11) – stârnind zâzanie, am putea adăuga. Să ne amintim și de momentul descris de Xenofon, unde Socrate aplică ironia-i caracteristică la el acasă, dar, bineînțeles, în sensul concilierii; mai exact atunci când încearcă să-l împace pe fiul său cel mai mare, Lamprocles, cu Xantipa, care se pare că era nu doar o soție arțăgoasă, ci și o mamă la fel pisăloagă. După mai multe ironii binevoitoare și sfaturi dojenitoare în ceea ce privește relația dintre mamă și fiu, Socrate îi mai spune lui Lamprocles și următoarele:
„dacă ea îţi vrea numai binele şi veghează şi se străduieşte cât poate ea, ca să fii sănătos, să nu-ţi lipsească nimic din cele necesare, care, pe lângă aceasta, se roagă la zei să te ocrotească, poţi tu să zici că maică-ta e rea? Părerea mea e că, dacă nu poţi suporta o asemenea mamă, nu poţi suferi nici binele în totalitatea lui”[2].
Nu știm dacă lui Lamprocles i-a trecut supărarea prea repede după întrevederea împăciuitoare cu faimosul său tată, dar, cu siguranță, putem spune că este ceva peren în acest episod, ceva care am trăit mulți dintre noi în copilărie sau în adolescență, atunci când un părinte, un bunic sau un unchi ne-a ținut morală pe tema aceasta, făcând poate trimitere și la a cincea poruncă a Decalogului: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție.” Și n-ar fi de mirare să descoperim că Lamprocles ar fi resimțit în urma acestei morale socratice o oarecare vină pentru comportamentul său.
Cinstirea părinților și prețuirea străbunilor nu aparțin doar tradiției europene. Privind spre Orientul îndepărtat, la gândirea antică chineză, ne putem opri la Confucius, ce purta un deosebit respect față de înaintașii săi. În opera sa regăsim astfel de mărturii: „Maestrul spune: «Eu transmit, nu inventez. Sunt credincios Cărților vechi și le venerez. Și, prin aceasta, îndrăznesc alături de înțeleptul Peng să mă așez.»”[3]. Laconismul și pietatea înțeleptului chinez par a reflecta o atitudine extrem de conservatoare, dar, dacă privim mai în profunzime, o să observăm că tradiția nu este niciodată păstrată ca o entitate de sine stătătoare neafectată de timp. Iată cum argumentează un istoric al gândirii chineze:
„Destinul tradiţiei chineze se profilează deja în felul în care Confucius transmite, transformând-o, Calea regală a Antichităţii. În loc să se sclerozeze prin reproducerea la nesfârşit a aceluiaşi model, această tradiţie îşi datoreşte vitalitatea bimilenară tocmai ancorării în experienţa şi interpretarea personală a indivizilor care au trăit-o. Calea confucianistă poate pretinde la universalitate numai în măsura în care se află la îndemâna oricui”[4].
Aș adăuga că, oricât ne-am strădui să imortalizăm o tradiție, în clipa în care o dăm mai departe, insesizabil, o și „trădăm”. Or, ca să înțelegem această idee, l-aș invoca pe un alt gânditor chinez, Zhuangzi, care, prin povestioara sa plină de tâlc, ne arată cât este de importantă „experiența și interpretarea personală a indivizilor” în păstrarea și, de fapt, transformarea tradiției:
„Ducele Huan citea în sala de sus în timp ce rotarul Pian rindeluia o roată în sala de jos. Lăsând ciocanul şi dalta, Pian urcă şi-l întrebă pe ducele Huan: «îndrăznesc să vă întreb, Stăpâne, ce citiţi?» Ducele îi răspunse: «Cuvintele unor oameni înţelepţi.» Pian mai întrebă: «Oare mai există acei oameni înţelepţi?» Principele îi răspunse: «Au murit.» Pian încheie: «Aşadar, Stăpânul citeşte drojdia şi putregaiul celor din vechime.» Mânios, ducele Huan spuse: «Cum îşi permite un rotar să comenteze ce citeşte Suveranul? Îţi dau voie să te explici; dacă n-ai să fii în stare, atunci vei plăti cu viaţa.» Rotarul Pian spuse: «Eu, supusul vostru, privesc lucrurile prin prisma slujbei mele. Când rindeluiesc pe îndelete, treaba este înceată, dar nu şi durabilă. Când dau năvală, treaba este grabnică, dar nu şi nimerită. Când rindeluiesc nici pe îndelete, nici dând năvală, munca îmi este la îndemână şi pe potriva inimii. Gura nu poate vorbi. Măiestria este cea care dăinuie. Eu nu-mi pot învăţa fiul şi nici fiul meu nu poate primi învăţătură de la mine. Deşi merg pe şaptezeci de ani, tot mai rindeluiesc roţi. Ceea ce oamenii din vechime nu au putut transmite a pierit. De aceea spun că Stăpânul citeşte numai drojdia şi putregaiul celor din vechime”[5].
Argumentația rotarului coincide cu concepția socratică cu privire la cunoaștere în ansamblu („știu că nu știu nimic”), dar și referitor la virtute, care, într-un mod la fel de paradoxal, poate și nu poate fi transmisă/învățată. Scrisul sigilează cunoașterea, dar nu o poate preda. Este nevoie și de altceva pentru a ți-o însuși. Nu poți ajunge la un nivel înalt de perfecțiune profesională și umană fără a ține cont de dinamica învățării, ce poate lua forma unei relații vii între maestru și discipol.
De ce am făcut acest scurt excurs oriental? Pentru a sublinia caracterul paradoxal al titlului eseului de față, îndeosebi în ceea ce privește expresia „tradiție reinventată”, care nu este altceva decât modernitate. Iar reluarea ideilor care aparțin modernității înseamnă a apela deja la o tradiție. Cu alte cuvinte, noi ne luptăm de generații și între generații pentru ceva cu care suntem de fapt de acord: lumea se schimbă, mai rapid sau mai lent, în tandem cu interesele pe care se întâmplă să le avem în clipa respectivă.
Revenind asupra conflictului intergenerațional, dintr-un punct de vedere antropologic, copiii dintotdeauna au manifestat tendința de a-și contesta părinții la un moment dat al existenței lor. Vorbim de o încercare firească de afirmare de sine prin eliberarea de sub autoritatea tutelară. A rămâne deplin ascultător și cuminte în orice aspect al relației cu părinții sau cu bunicii înseamnă, într-o oarecare măsură, a rămâne blocat în imaturitate și, deci, a suporta consecințele unei păguboase naivități. Însă copiii din fiecare epocă au găsit propriile mijloace și forme de manifestare ale opoziției față de „cei bătrâni”, potrivit nivelului de dezvoltare tehnologică. În Roma antică, același Cicero pe care-l menționam anterior se lamenta cu o oarecare ironie zicând: „Vremurile sunt cumplite. Copiii nu mai ascultă de părinţi şi toată lumea scrie cărţi.”[6]. Această spusă, mai ales în cultura digitală bazată aproape exclusiv pe imagine, ar suna cam în felul următor: „nimeni nu mai ascultă de părinți și toată lumea creează conținut” (foto și video, pe rețele ca Instagram sau TikTok). Astăzi, cu toții vor să fie influenceri, indiferent de studii sau de nivelul de cunoaștere, ceea ce arată că s-au schimbat centrii de autoritate obișnuiți. Lumea nu prea mai ascultă azi de autoritățile epistemice, ci de cele care vin de jos în sus, din afara cunoașterii de specialitate, bazându-se aproape exclusiv pe carismă și alte artificii retorice.
În zilele noastre, marginalul Diogene probabil că și-ar pierde „slujba”, în sensul că și-ar auto-anula condiția de umil trăitor în butoi și ar deveni… „parte din acest sistem”. Pentru că atunci când devine un fel de „normă” prin obstinația cu care încearcă să se impună, lupta antisistem se dovedește a fi doar creuzetul unui alt sistem, mai vechi sau mai recent. Lupta proverbială antisistem este un fenomen tipic adolescentin, o zvâcnire care își găsește rapid locul într-un… sistem, adică într-o ordine a lucrurilor. Să ne gândim numai la mișcările politice cele mai vocale, la revoluții, revolte și alte luări de poziții radicale și vom constata că sunt posibile doar acolo unde cele mai tinere categorii de vârstă sunt majoritare.
De partea cealaltă, cei de vârstă adultă sau aflați la senectute tind să fie afectați de nostalgii și de false amintiri despre trecut, transferând generațiilor celor mai recente, nepoților și strănepoților, propriile lor prejudecăți (astfel îmi explic de ce generația Z este nostalgică după ceea ce nu a trăit, dar a auzit de la bătrâni). În cartea mea de debut – Surâsul lui Momus – în urmă cu un deceniu, scriam despre „iluzia decadentismului”, adică despre impresia de continuă degradare morală a societății, veche de când lumea, de generații care au considerat că trăiesc vremuri cumplite sau chiar apocaliptice. La momentul acela nu aveam la îndemână cercetări empirice pentru a contesta epocile „glorioase”, însă recent am descoperit, nu cu foarte mare surprindere, un studiu cât se poate de serios și de elaborat despre așa-numita „iluzie a declinului moral”[7]. Poeții, filosofii sau muzicienii au intuit și ei tarele de toate generațiile uitate și reluate apoi în forme foarte apropiate. (Ex. melodia Vremuri a celor de la Phoenix: „Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat/Anii au trecut în zbor și lumea le-a uitat”).
Iluzia declinului moral este un fenomen amplu, universal, care nu rămâne doar la nivel constatativ, ci care își exercită efectele negative asupra societății, în sensul că nu mai avem încredere unii în alții și că putem deveni foarte vulnerabili în fața manipulărilor celor mai odioase.[8] Așa se face că și în România am ajuns să nu mai avem un spațiu autentic al dialogului și să fugim de cei care ne critică, dacă nu deja i-am dez-umanizat prin fel de fel de invective și amenințări. Generațiile care abia își încep viața politică nu au prea multe motive de optimism în perioada aceasta. Știm că Filip al doilea al Macedoniei a făcut cunoscut dictonul divide et impera. Ținând cont că diasporá (gr.v. διασπορά = „dispersare”) română a dat mereu tonul (și nu o generație anume) în alegerile politice de la noi, sper să nu ne procopsim cu vreo deviză precum dispersare și disperare. Poate că a venit timpul să nu mai votăm răul cel mai mic, ci binele cel mai mare. Ar fi o reală schimbare de perspectivă asupra lumii politice românești, care ne-ar mai risipi așteptările supradimensionate și, astfel, ne-ar tempera mânia și frustrările nu tocmai natural acumulate.
[1] Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, Iași, 1997, p. 208.
[2] Xenofon, „Convorbiri memorabile”, în Amintiri despre Socrate, Editura Hyperion, Chișinău, 1990, p. 39.
[3] Confucius, Analecte, 7.1, Humanitas, București, 1995, p. 139.
[4] Anne Cheng, Istoria gândirii chineze, Polirom, București, 2001, pp. 62-63.
[5] Zhuangzi, Călătorie liberă, Humanitas, București, 2009, pp. 149-150.
[6] Cicero, apud Des MacHale, Comicpedia, Humanitas, București, 2012, p. 157.
[7] Cf. Adam M. Mastroianni & Daniel T. Gilbert, „The illusion of moral decline”, in Nature, vol. 618, 22 iunie 2023, pp. 782-789. („First, we show that people in at least 60 nations do indeed believe that morality is declining, and that they have believed this for at least 70 years. Second, we show that people attribute this decline both to the decreasing morality of individuals as they age and to the decreasing morality of successive generations. Third, we show that people’s reports of the current morality of their contemporaries have not declined over time, which strongly suggests that the perception of moral decline is an illusion. Fourth and finally, we describe tests of a simple psychological mechanism that can produce the illusion of moral decline and can predict some of the circumstances under which it will be attenuated, eliminated or reversed (for example, when respondents are asked about the morality of people they know well or people who lived before the respondent was born).”)
[8] Ibidem, p. 788: „The illusion of moral decline may be one of the reasons people do not depend as much as they might on the kindness of strangers — an act that might well ameliorate the illusion itself. The illusion of moral decline may also leave people dangerously susceptible to manipulation by bad actors. Research shows that people are especially influenced by ‘dynamic norms’, which are perceived changes in customary ways of behaving. If low morality is a cause for concern, then declining morality may be a veritable call to arms, and leaders who promise to halt that illusory slide — to “make America great again”, as it were — may have outsized appeal. Our studies indicate that the perception of moral decline is pervasive, perdurable, unfounded and easily produced. Achieving a better understanding of this phenomenon would seem a timely task.”
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „De generații, între tradiția reinventată și vechea modernitate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
