Cromatica filosofică a existenței umane
„If there's a God or any kind of justice under the sky
If there's a point if there's a reason to live or die
If there's an answer to the questions we feel bound to ask
Show yourself – destroy our fears – release your mask
Oh yes we'll keep on trying” (Queen, Innuendo, 1991)
Putem dezbate pasional sau ține un discurs filosofic pasionant comentând diverse opere de artă, dar oare artele nu își datorează existența particulară tocmai dispoziției umane de a gândi profund și de a vedea în perspective diferite? Spunea Leonardo da Vinci, vizând afinitatea dintre artă și ceea ce el numea „știință”: „Pentru a-ți desăvârși mintea, studiază știința artei; studiază arta științei; învață să vezi; înțelege că fiecare lucru se leagă de toate celelalte”[1]. Nu intenționez să săvârșesc vreo impietate față de geniul lui Da Vinci, dar cred că termenul „filosofie” ar avea mai multă coerență în fragmentul citat, decât cel de „știință”, cel puțin din perspectiva lecturii contemporane, potrivit căreia despre știință nu putem vorbi decât la plural. Știința nu oferă o weltanschauung, o vedere sau o înțelegere generală asupra lumii. Sau dacă oferă, vorbim de fapt despre altceva. Abia prin filosofie mintea se desăvârșește. Filosofia este cea care te ajută să vezi și să înțelegi unitatea tuturor lucrurilor.
Lăsând deoparte chestiunea talentului înnăscut sau a priceperii dobândite, actul de contemplație – filosofic, prin tradiție, în greaca veche, theoría, de la theorós, care înseamnă „spectator” – este inerent oricărei creații artistice, indiferent că ne referim la un portret în ulei, un edificiu din piatră, o piesă de teatru tragică sau la o compoziție muzicală electronică. Atât subiectul estetic creator, cât și subiectul estetic percepător, își atestă particularitatea prin felurile inedite de a privi, adică prin modul contemplativ de raportare la un anumit obiect estetic. E cât se poate de normal să creezi o melodie având în minte un obiect estetic, dar la fel de firesc se poată face filosofie pornind de la orice obiect estetic. De exemplu, de la o operă de artă cum este pictura celebră a lui Paul Gauguin, „De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?”. Fără îndoială, mai ales sub aspect tematic, această creație picturală a fost realizată din același imbold care stârnește și filosofarea: uimirea în fața vieții și a morții, respectiv a generării și a nimicirii (în termenii lui Aristotel).
Desigur, uimirea nu este singura sursă a gândirii filosofice, și nici a celei creatoare de artă. Karl Jaspers făcea o sintetiză a motivelor principale care ne determină să filosofăm, scriind că „originea filosofiei rezidă în facultatea omului de a se mira, de a se îndoi, de a trăi experiența unor situații-limită, dar în ultimă instanță în voința de comunicare autentică ce le include pe celelalte trei”[2]. Toate cele patru origini identificate de filosoful german par a fi variații ale unei stări inițiale mai mult sau mai puțin inconfortabile. Ceea ce ne poate determina să ne întrebăm: oare filosofia se naște dintr-un soi de precaritate ontologică sau, într-un alt sens, dintr-o acumulare de insatisfacții existențiale? Nu în același fel gândea Friedrich Nietzsche, pentru care filosofarea nu este un reflex condiționat de nemulțumire, aceasta fiind posibilă îndeosebi în momentele de veritabilă fericire[3]. Iar dacă a face filosofie este posibil chiar și când totul merge foarte bine, când suntem în culmea fericirii, atunci legăturile axiologice dintre filosofie și artă devin cu atât mai pregnante. Pentru că principala menire a artei constă în gratuitatea delectării și, în plan înalt, în a ne face atenți la valorile cardinale: frumosul, binele și adevărul.
Revin la tabloul lui Gauguin, nu pentru a-l analiza în detalii scenice, ci doar pentru a reflecta împreună cu el. De ce? Pentru că redă ceea ce putem numi o cromatică filosofică a existenței umane, care nu are un scop decorativ, ci introspectiv. Tabloul „De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?” ne privește pe fiecare dintre noi, în calitate de ființe umane, cerându-ne în mod subtil să-l privim privindu-ne, ca și cum am sta în fața unei oglinzi. În pictura de față, la întrebările perene din istoria filosofiei – despre originea lumii (arché-ul), identitatea personală (eul) și eschatologie (transcendența sau sensul vieții) – se „răspunde” desigur pictural, nu întâmplător prin înfățișarea unor personaje feminine, locuitoare indigene ale insulei Tahiti. Ele sunt figuri arhetipale ale în-ființării omului, dar și ale ciclicității vieții în general. Deși nu ne prezintă argumentații sau explicații abstracte, artistul sugerează că noi nu venim de nicăieri și că viața se află într-o relație ontologică cu corpul feminin. Feminitatea înseamnă intuiție practică, nu rațiune teoretică. Corpurile feminine portretizate de Gauguin sunt „răspunsuri” cromatice concrete de factură cosmologică la interogațiile existențiale anunțate de titlul picturii.
Așadar, cele trei întrebări metafizice nu reprezintă doar niște teme filosofice clasice, ci sunt expresii ale unei neliniști adânci ce traversează atât reflecția filosofică, cât și creația artistică. Filosofia și arta se alimentează reciproc, una prin conceptualizare, cealaltă prin imaginație. Această convergență devine clară în ideea surprinsă de sintagma estetică a existenței, unde a trăi nu mai înseamnă doar a supraviețui sau a respecta normele unei comunități, ci a-ți modela viața ca pe o operă deschisă (Umberto Eco), supusă reinterpretării continue. „Să nu încetezi să-ți sculptezi propria statuie!”, scria Plotin, în spiritul filosofiei ca stil de viață, care, încă de la gânditorii antici și până la reflecțiile modernilor, presupune îndemânare (techne) și asumare fermă. În mod asemănător, nici arta nu este separată de domeniul vieții reale, pe care o intensifică și îi oferă forme prin care să poate fi înțeleasă și trăită plenar (filosofic).
Estetica cotidianului completează perspectiva inter- și transdisciplinară, arătând că valoarea estetică nu aparține strict creațiilor artistice, ci și unor obișnuițe de felul următor: gesturile cotidiene precum salutul sau sărutul; alegerile mărunte, cum ar fi garderoba sau petrecerea timpului liber; inclusiv modul în care ne raportăm la timp, la ceilalți și la noi înșine pot deveni „obiecte estetice” purtătoare de sens intrinsec. În acest context, filosofia și arta nu mai sunt refugii elitiste, ci devin practici ale vieții de zi cu zi, chiar dacă sunt trăite în chip prea puțin reflectat de cei mai mulți dintre noi. Care este obiectul estetic al acestei dimineți? Dar al afecțiunii de după-amiază, al melancoliei ce ne cuprinde la lăsatul serii sau al dorinței care ne ține în extaz uneori până în zori? Într-un astfel de cadru reflexiv, filosofarea devine un act creator, iar creația artistică – o formă de reflecție asupra complexității estetice a vieții. Cât despre valorile estetice, ele nu mai sunt separate de cele morale sau existențiale – frumosul, binele și adevărul ajungând să se întrepătrundă într-o experiență omogenă.
Legătura axiologică dintre artă și filosofie nu se rezumă, așadar, la un schimb conceptual sau tematic, ci constă în preocuparea comună pentru lumea valorilor (nu doar estetice). Ambele domenii se ivesc pe scena vieții personale mai ales atunci când viața încetează să mai fie înțeleasă de la sine și se cere (re)interpretată. Poate că Gauguin nu ne convinge de unde venim și încotro ne îndreptăm, și nici cine suntem, însă nu tot așa se întâmplă și cu discursul oricărui filosof, care ne lasă în compania unor răspunsuri parțiale, adesea doar sugerate? În cele din urmă, experiența filosofică și cea artistică ne provoacă să ne continuăm viața cu optimism și să nu încetăm să ne punem întrebări hotărâtoare, pe un fond muzical corespunzător cum este cel al motto-ului de la începutul acestui text – câteodată, acesta este singurul lucru care poate face existența suportabilă și, în anumite ocazii, demnă de a fi considerată frumoasă.
[1] Mario Livio, De ce? Ce ne stârnește curiozitatea, Humanitas, București, 2022, p. 197.
[2] Karl Jaspers, „Originile filosofiei”, în Texte filosofice, Editura Politică, București, 1986, p. 14.
[3] Cf. „Grecii au ştiut să înceapă la momentul potrivit, şi această învăţătură, despre când anume trebuie să înceapă îndeletnicirea cu filosofia, ei o exprimă mai limpede decât oricare alt popor. Şi anume, nu în clipele de mâhnire, aşa cum înţeleg cei care fac să purceadă filosofia din nemulţumire. Ci în clipele de fericire, în acea epocă a bărbăţiei mature, în miezul bucuriei înflăcărate a vârstei adulte, a curajului victorios. Faptul că grecii s-au îndeletnicit cu filosofia la o asemenea vârstă ne învaţă deopotrivă ce este filosofia şi ce trebuie să fie ea, cât şi ce erau în realitate grecii înşişi. Dacă grecii ar fi fost pe atunci nişte spirite practice, pedante şi pioase, nişte petrecăreţi searbezi, aşa cum şi-i imaginează filistinii cultivaţi ai vremurilor noastre, sau dacă ar fi trăit într-o orgie neîntreruptă de entuziasm, de muzică şi de excese vegetative şi emotive, aşa cum presupun minţile ignorante şi himerice, atunci izvorul filosofiei n-ar fi răzbit la lumină printre ei. Ar fi fost cel mult un pârâu repede pierzându-se în nisipuri sau risipindu-se în ceţuri, dar niciodată acel fluviu larg, curgând în valuri majestuoase pe care-l cunoaştem ca fiind filosofia greacă.” (Friedrich Nietzsche, Nașterea filosofiei în epoca tragediei grecești, Editura Dacia, Cluj, 1998, pp. 25-26; subln. m. L.I.C.)
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Cromatica filosofică a existenței umane” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 