„Cărțile Filosofiei”, închinate zilei iubirii-de-înțelepciune
A devenit deja o tradiție ca în a treia joi din luna noiembrie să celebrăm Ziua Mondială a Filosofiei. La Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie, din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați, a fost sărbătorită de data aceasta printr-un eveniment cu totul inedit, atât din punct de vedere tematic, cât și din perspectiva audienței. Astfel, în cadrul colocviului au participat și elevi, nu doar studenți și profesori, ba chiar și simpli curioși, care au venit pentru a-și împărtăși sau a asculta care sunt cele mai recente lecturi ale lor, însă nu exclusiv filosofice, ci cu potențial filosofic sau cu o anumită profunzime în acest sens. Provocarea a constat în a argumenta de ce cartea preferată, cea mai recentă, este atât de importantă pentru ei înșiși, respectiv pentru cunoscătorii sau pasionații de filosofie.
Nu neapărat în ordine cronologică, între cărțile supuse atenției, s-a vorbit despre Arta bunătății, o carte de Claudia Hammond, care a condus la discuții ramificate legate de esența bunătății și a binelui în general. Recomandată de distinsul profesor Doru Căstăian, ca un fel de remediu la vremurile tulburi prin care trecem, volumul i-a animat pe cei din sală, fiecare fiind îndemnat să mediteze la o întrebare fundamentală: ce este de fapt binele înainte de orice, adică înainte de a-l face și de a-l pretinde din partea celorlalți? Un tânăr student din Turcia, Irfan Soylu, care a ales să studieze filosofia la Universitatea din Galați, a prezentat în limba engleză o carte despre gândirea lui Avicenna, care de asemenea a stârnit controverse, de data aceasta cu privire la diferențele și asemănările dintre Est și Vest în materie de stil de filosofare și context ideologic. Bineînțeles, studenții de la specializarea Filosofie și-au susținut și ei opțiunile de lectură. Ioana Bîrsan (Filosofie anul III), de exemplu, a ales să discute despre Homo universalis a lui Anton Dumitriu, încercând să întrevadă o posibilitate de existență a „omului perfect”; Sebastian Curis (Filosofie anul II) a adus Chemarea lui Cthulhu, de H.P. Lovecraft, pentru a reflecta asupra revoluției științifice de la începutul secolului trecut; prin intermediul unei platforme online, Marius Moisă (Filosofie anul III) a citi din cartea lui Erich Fromm, Din dragoste de viață, evidențiind gândurile autorului de la bătrânețe, pe teme de natură existențială; Cristina Bercea (Filosofie anul II) a ales să-și arate pasiunea pentru cartea lui Archibald Cockren, Alchimia. Maestrul și Marea Operă; apoi, Silvia Munteanu (Filosofie anul II) a citit din bestsellerul lui Yuval Harari, Homo deus, pentru a-și încheia comunicarea punându-ne pe gânduri: „Cine ar vrea să trăiască nefericit o veșnicie?”. O frumoasă sugestie de lectură a avut Simona Luca, studentă în anul III la specializarea Relații Internaționale și Studii Europene. Ea a adus în discuție romanul lui Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț, intuind bine câtă filosofie se află în poveștile pentru cei mici în special. În acest sens, ne-a arătat ce înseamnă să privești lumea prin ochii inocenți dar atenți ai copiilor, sugerând că și adulții ar avea multe de învățat din lecturile lor, mai ales dacă poveștile sunt recitite la maturitate.
Pe lângă recomandările de lectură ale studenților au mai atras atenția și alte opere. Epoca întunecării. Cum a distrus creștinismul lumea clasică, scrisă de Catherine Nixey în 2017, a fost adusă de domnul profesor Vasile Mihai, emoționând audiența atunci când a citit câteva rânduri despre viața și mai ales despre moartea brutală a filosoafei Hypatia din Alexandria. În acest context, a fost amintit filmul artistic Agora, care poate fi considerat o reprezentare estetică a declinului Antichității greco-romane: atât moartea Hypatiei, cât și distrugerea vestitei Biblioteci din Alexandria sunt surprinse în producția cinematografică. Fiind o carte care pune accentul aproape exclusiv pe latura violentă a creștinismului din primele secole de după Hristos, cei prezenți au fost de acord că perspectiva lui Nixey ar trebui secondată și de alte surse bibliografice, cum ar fi: Peter Brown, Geneza Antichității târzii; Giovanni Filoramo, Crucea și puterea. Creștinii, de la martiri la persecutori; Edward J. Watts, Ultima generație păgână; Henri-Irénée Marrou, Sfântul Augustin și sfârșitul culturii antice.
Finalul întâlnirii festive „Cărțile Filosofiei” a fost conturat de către cei doi organizatori: de domnul profesor Ion Cordoneanu și de mine. Primul a adus un volum din recenta serie de traduceri a dialogurilor platoniciene, realizată de Andrei Cornea, atrăgând atenția asupra hermeneuticii nu întotdeauna inspirate a textelor antice și care uneori poate conduce la sensuri străine autorului respectiv. Pentru exemplificare a fost citit un pasaj din Apărarea lui Socrate, despre celebra formulă „viața necercetată nu merită a fi trăită”, atât în traducerea lui Cornea, cât și în una mai veche, făcută de Francisca Băltăceanu. Eu am vorbit și apoi citit din recenta carte a lui Pascal Bruckner, intitulată sarcastic Sufăr, deci exist. Portretul victimei ca erou, în care autorul se plânge la rândul său de (auto)victimizarea existentă în societatea contemporană, susținând ideea că victima ajunge de multe ori să pozeze în erou, atât la nivel pur individual, cât și la nivel politic mai larg:
„Câte imperii pierdute – Rusia, Turcia, Iran, China – nu se garnisesc cu podoabele damnatului pentru a se deda fără stavile pretențiilor de recucerire? Panta naturală pe care alunecă orice persecutat, odată ajuns la putere, este aceea prin care se metamorfozează în persecutor. Victimizarea e războinică: cu cât este deplâns mai tare propriul caz, cu atât individul se simte mai îndreptățit să-i pedepsească pe cei care îi desemnează drept dușmani. Lacrimile sunt umflate de mânie și de animozitate”[1].
În partea rezervată concluziilor evenimentului dedicat zilei filosofiei am reiterat o idee mai veche, dar care ar trebui să devină o deprindere a noastră, a tuturor: faptul că lectura este un exercițiu spiritual care își dovedește eficacitatea maximă nu atunci când este practicată în solitudine, ci tocmai împreună cu ceilalți sau, cel puțin, în fața unui anumit public.
În mod nu tocmai întâmplător, de ziua filosofiei din acest an (pe 21 noiembrie) am sărbătorit și 330 de ani de la nașterea lui Voltaire. Motiv pentru care, în cadrul aceluiași colocviu, am invitat participanții să mediteze la o scurtă poveste filosofică a sa, numită Micromegas. Percepută, de obicei, doar ca o satiră la adresa spiritului vremii sau drept o simplă narațiune fantastică, Micromegas reprezintă mai mult decât un oximoron. Ea este și o literaturizare a unui exercițiu filosofic cunoscut în Antichitate de către majoritatea școlilor filosofice: privirea de sus sau privirea din spațiu. Micromegas, un călător de proporții incredibil de gigantice „din lumea stelei Sirius”, alături de un altul de pe planeta Saturn, au hotărât „să facă împreună o scurtă călătorie filosofică” pe globul pământesc, unde oamenii sunt atât de minusculi încât inițial nici măcar nu pot fi remarcați de cei doi extratereștri curioși. După ce îi observă și reușesc, într-un final, să stabilească un canal de comunicare, călătorii neobișnuiți descoperă că pământenii sunt o specie, pe cât de măruntă, pe atât de violentă și de nefericită:
„Sirianul [Micromegas] se înfioră și întrebă care putea fi pricina unor lupte atât de crâncene între niște animale atât de firave.
– E vorba, zise filosoful [pământean], de niște mormane de noroi mari cât călcâiul dumitale. Nu că vreunul dintre milioanele de oameni care se omoară ar pretinde un pai din acest morman de noroi. E vorba numai de a ști dacă acesta va aparține unui om numit Sultan sau altuia căruia i se zice, nu știu de ce, Cezar. Nici unul, nici celălalt n-a văzut și nu va vedea vreodată micul colț de pământ cu pricina; și aproape nici unul dintre aceste animale, care se ucid între ele, nu l-a văzut vreodată pe animalul pentru care ucid.
– Ah! Nenorociții! izbucni sirianul cu indignare, se poate închipui o asemenea turbare înverșunată? Îmi vine să fac trei pași și să strivesc, din trei lovituri de picior, tot furnicarul acesta de asasini ridicoli!
– Nu-ți da osteneala, i se răspunse; lucrează ei înșiși destul la nimicirea lor. Să știi că, după zece ani, nu mai rămâne niciodată măcar a mia parte din acești nefericiți; să știi că, și când nu ridică sabia, foametea, istoveala sau necumpătarea îi doboară aproape pe toți. De altfel, nu ei trebuie pedepsiți, ci barbarii sedentari care, din adâncul cabinetului lor, poruncesc, la vremea digestiei, masacrarea unui milion de oameni și care pe urmă aduc solemne mulțumiri lui Dumnezeu pentru asta”[2].
*
După câteva zile de la momentul împărtășirii povestirii lui Voltaire au urmat alegerile prezidențiale și cele parlamentare de la noi din țară. Pe unii i-au surprins plăcut rezultatele, pe alții mai puțin sau deloc, iar pe alții i-a lăsat în continuare complet indiferenți politic. Însă, pe mine, toată tevatura m-a făcut să mă gândesc și mai mult la oportunitatea punerii în aplicare a acestui vajnic exercițiu filosofic cât se poate de adecvat. În completarea celor constatate de gigantul lui Voltaire, mi-am adus aminte de o veche concepție de filosofie a istoriei.
Anacyclosis sau rotația formelor de guvernământ poate fi considerat tot un exercițiu al „privirii de sus” (seeing the big political picture and how small we are). Privită de aproape, viața umană pare haotică și insuportabilă, după cum zicea Sartre: „infernul sunt ceilalți”; însă, dacă luăm puțină distanță, o să constatăm că lumea e mai curând o piesă de comedie, sau un joc de copii. Cu cât ne înălțăm în spațiu și o privim la scara istorică mare, cu atât ne dăm seama de fragilitatea și de efemeritatea noastră. În Antichitate, teoria ciclicității sistemelor politice a fost explicată de unii filosofi, cum ar fi de Platon sau de Aristotel. Istoricul Polybios o expune și el în capitolul „Despre diferite forme de stat” din Istorii. În preambulul teoriei, acesta scria: „Când este vorba despre statele elenice, care adesea au ajuns puternice, dar adesea au încercat şi o schimbare totală în sens opus, e uşor nu numai de povestit trecutul, dar şi de pronunţat asupra viitorului, căci istorisirea celor cunoscute este uşoară şi tot aşa prezicerea viitorului, dacă este dedus din trecut, este la îndemâna oricui”[3]. După o scurtă introducere, Polybios reamintește care sunt cele „trei forme de constituții” bune ce se succed în orice fel de Cetate (monarhia, aristocrația și democrația), dar care, din nefericire, sunt secondate de „alte trei de aceeași natură” însă decadente (tirania, oligarhia și, una mai puțin cunoscută, ohlocrația). Ascensiunea și declinul periodic al primelor trei sunt animate de imperfecțiunea naturii umane: viciile, trufia și nedreptățile potențează schimbarea unui regim politic cu un altul, în pofida cunoscutei vorbe: „schimbarea conducătorilor, bucuria nebunilor”.
Acum, în ce punct al rotației formelor de guvernământ ne aflăm noi pare deplin previzibil, dar să reținem cum descrie exact Polybios degenerarea democrației în ohlocrație din punct de vedere antropologic și, bineînțeles, cum se reia ciclul, „sălbăticindu-ne iarăși”:
„[În democrație] unii dintre cei care au făcut experienţa puterii excesive se bucură de noua formă de constituţie şi preţuiesc foarte mult egalitatea şi libertatea de vorbire. Cînd însă vin apoi generaţii noi şi democraţia este transmisă la copiii copiilor, atunci aceştia, din cauză că sînt obişnuiţi cu egalitatea şi libertatea, nu le mai preţuiesc şi caută să-i întreacă pe cei mulţi. Mai ales cad în această greşeală cei care sînt mai tari prin bogăţii. Cînd apoi încep să dorească puterea, dar nu pot s-o dobîndească prin ei înşişi şi prin propria lor valoare, îşi prăpădesc averile, ademenind şi corupînd mulţimea în tot felul. De aceea, o dată ce prin patima lor neînfrînată de glorie au făcut mulţimea să se lase coruptă şi să fie lacomă de daruri, se destramă conducerea democratică şi democraţia se schimbă în conducere despotică şi cu forţa. Căci mulţimea, obişnuindu-se să mănînce alimente date de alţii şi pentru întreţinerea sa să-şi pună nădejdea în averile vecinilor, cînd găseşte o căpetenie îndrăzneaţă şi cu ambiţii mari, dar exclusă de la onorurile publice din cauza sărăciei, ajunge să-şi stabilească puterea cu forţa şi atunci, unindu-se, săvîrşeşte omoruri, exiluri, împărţiri de pămînturi, pînă ce, sălbăticindu-se iarăşi, găseşte un stăpîn și un monarh”[4].
În clipa în care scriu aceste rânduri, cu două zile înaintea celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale din România, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva ne vom scufunda de tot în haos, tocmai din pricina unor lucruri atât de evidente pentru orice om cumpătat. Iar dacă va fi așa, doar imaginea roții care se învârte ne mai poate consola! Pentru că, în timp ce trecem prin toate acestea, nicio explicație, niciun argument și nicio dovadă nu mai are cu-adevărat sens. Poate doar strigătul sau tăcerea…
[1] Pascal Bruckner, Sufăr, deci exist. Portretul victimei ca erou, Editura Trei, București, 2024, pp. 16-17.
[2] François-Marie Arouet – Voltaire, Micromegas (poveste filosofică), în Cartea cu himere, Editura Univers, București, 2008, p. 25.
[3] Polybios, Istorii, Editura Științifică, București, 1966, p. 463.
[4] Ibidem, p. 468.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „„Cărțile Filosofiei”, închinate zilei iubirii-de-înțelepciune” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 