A privi în abis, rămânând neînvins[1]
Motto: „Așadar nu sunt eu stăpânul propriei mele vieți; sunt doar unul din firele care trebuie trecute prin țesătura vieții! Ei, bine: chiar dacă nu știu să țes, măcar pot oricând să tai firul.”[2]
Din clipa în care ne naștem întâmpinăm lumea cu un plânset, ca și cum am spune, printre scâncete, ca-n unele cântece: „Mamă, te rog, pune-mă înapoi!” (așa sună și un vers din melodia Mother Love a celor de la Queen). Nu este tocmai un refuz al existenței sau vreun exemplu de „biofobie”, pentru că viața începe înainte (in utero). Este doar reacția firească în fața primejdiei de a fi (singur), prima senzație pe care o avem în momentul în care, opunându-ne tentaculelor neființei, intrăm în contact nemijlocit cu mediul amenințător în care vom trăi. Până la urmă, orice zi trăită este de fapt o victorie împotriva tuturor elementelor și a evenimentelor din natură care tind să ne anihileze pentru totdeauna. Pe măsură ce ne adaptăm la mediul extern pântecului mamei, nu-l mai percepem ca pe un pericol permanent. Dimpotrivă, devine plăcut și înțeles de la sine faptul că viața ca atare este superioară morții, sau că a fi este mai presus de a nu fi.
Totuși, în unele momente de cumpănă, cuprins de un fel de oboseală existențială, se întâmplă să am sinistrul sentiment al propriei neantizări… atât de apăsător… de angoasant… atât de ameninţător, încât totul în jurul meu capătă sensuri antagoniste, de genul „merită să trăieşti în continuare” sau „nu merită să trăieşti sub nicio formă”. Uneori, atunci când privesc în oglindă sau pur şi simplu îmi imaginez asta, mă întreb cu o uimire stranie pe cine sau ce anume reflectă de fapt oglinda, respectiv de unde vine şi spre ce se îndreaptă curiosul din imagine. Îmi vin atunci în minte numeroase întrebări cu caracter mai curând retoric, însă fundamentale pentru locul şi rostul propriului sine în lume: când nu voi mai fi, îmi va simţi cineva lipsa cu-adevărat? Dar dacă nu m-aş fi născut, cum ar fi arătat lumea, cel puțin cea din jurul meu? Și unde-am fost mai înainte de a mă naşte ca să-mi pară rău că mă-ntorc înapoi? În cartea SimpliCitate[3] propuneam spre reflecție așa-numitul „exercițiu al absenței”, prin care sugeram că ar trebui să ne gândim din când în când la astfel de întrebări. Uneori par că mă pierd în astfel de judecăți, care mă tentează să-mi înţeleg propriul sfârşit iremediabil, adică ziua când îmi voi cunoaște dispariţia din planul vieții conștiente. Este vorba de ceea ce eu spun că s-ar putea numi magnetismul morţii, un fel de atracție față de punctul terminus al individualității noastre. Într-o interpretare psihanalitică originală, Gaston Bachelard numeşte această tentaţie paradoxală de a trăi şi de a-ţi pune capăt vieţii „complexul lui Empedocle”, cu referire specifică la filosoful presocratic despre care se spune că ar fi dispărut în văpăile unui vulcan: „Această reverie foarte specială şi totuşi foarte generală determină un veritabil complex unde se unesc dragostea şi respectul pentru foc, instinctul de-a trăi şi instinctul de-a muri. Pentru a fi mai succinţi, am putea să-l numim complexul lui Empedocle.”[4] Focul, ca obiect al contemplației, reprezintă un simbol al creației și al distrugerii, fie că ne situăm în fața unui șemineu, a unui grătar de duminică, a unui altar sau unui incendiu de vegetație. Dar nu la fel este și cu celelalte elemente primordiale? Apa, în care apare viața (în general și în particular a noastră) și, uneori, dispare, prin înecare; aerul, care ne menține în viață, în cantitatea și concentrația de oxigen necesare, ca să nu rămânem fără suflare; pământul, de asemenea, ca simbol al fertilității și al înhumării, e cel care ne hrănește și care, la final, ne pune capac transformându-ne în hrană.
Oare cui nu i-a trecut prin minte, fie și trecător, ideea auto-anihilării? Indiferent de motivele personale care induc sentimentul acut al alunecării spre nefiinţă, foarte mulţi dintre noi ajung să fie tulburați de această idee terifiantă.[5] De ce? Pentru că, dintre toate vieţuitoarele, omul e singurul care are conştiinţa morţii. Iar dacă Heidegger are dreptate spunând că omul trăieşte autentic doar atunci când se raportează la propria moarte, atunci înseamnă că implicit raportarea la sinucidere nu poate fi trecută cu vederea. Datorită faptului că e conştient de propria finitudine, „omul, pentru prima oară în istoria evoluţiei speţelor, e capabil şi de mai mult: el poate anihila însăşi viaţa din el cu voinţă conştientă şi cu matură reflecţie. Pentru întâia oară un organism se abate astfel de pe linia dreaptă a interesului vital. Din punct de vedere biologic strict, omul e primul animal absurd, voiesc să spun, singurul, căruia i se întâmplă să meargă contra instinctului de conservare”[6]. Neexistând vreun precedent al negării vieţii în regnul animal, omul dovedeşte că e cea mai bizară creatură de pe faţa Pământului. Cu toate că unele animale ne dau impresia că se sinucid (de exemplu, pasărea spin sau peruşii), se acceptă ideea că în aceste cazuri e vorba de erori ale instinctului de apărare sau de accidente, deci ar fi vicii de interpretare şi nicidecum cazul unor intenţii suicidare.[7]
În acord cu această perspectivă asupra unicităţii naturii umane, Emil Cioran scria că „sinuciderea e una dintre caracteristicile distinctive ale omului, una dintre descoperirile sale; nici un animal nu este capabil de sinucidere, iar îngerii abia dacă au ghicit-o […]”[8]. Mai mult decât atât, se poate spune chiar că „oamenii sunt, în general, predispuşi la sinucidere întocmai cum sunt siliţi, fără voia lor, să ia fiinţă”[9]. Cu toate că această constatare e oarecum improprie anumitor culturi – în cele în care există credinţa în reîncarnare, de exemplu, sinuciderea îşi pierde sensul – se observă totuşi că, până la urmă, atracția față de nimicnicie apare şi în cazul lor. În cultura indiană, de pildă, în care „a te sinucide nu are nici o relevanţă în concepţia în care se înscrie ideea, nu că eşti irepetabil, ci că te vei naşte iar şi iar […] Buddha – iluministul acelor tărâmuri – a propovăduit Nirvana: sinuciderea spirituală sau veşnica neîntoarcere a identicului”[10]. Infirmând deci vechea paradigmă a reîncarnării, care era cauzatoare de mari frustrări existenţiale din pricina infinitei repetabilităţi, Buddha introduce în eschatologia indiană ideea sinuciderii metafizice. În felul acesta, meditaţia asupra celui mai înfiorător gând a devenit consolatoare.
Cu toate că, de cele mai multe ori, omul recurge la acest gest ultim (arareori necugetat) în urma unei mâhniri secvențiale, a existat o vreme în care sinuciderea era considerată expresia supremă a libertăţii şi a demnităţii umane. În Antichitatea greacă, exceptându-i poate doar pe pitagoricieni, mai toate şcolile filosofice au fost îngăduitoare nu doar cu ideea, ci şi cu practica suicidului, mai ales în anumite conjuncturi. „Din cele mai vechi timpuri, gândirea greacă a pus întrebarea fundamentală a suicidului filozofic. Cirenaicii, cinicii, epicurienii şi stoicii recunosc cu toţii valoarea supremă a individului, a cărui libertate constă în puterea de a decide singur asupra propriei vieţi sau morţi. În viziunea lor, viaţa nu merită să fie conservată decât dacă reprezintă un bine, adică dacă este conformă cu raţiunea, cu demnitatea umană şi dacă aduce mai multe satisfacţii decât nenorociri. În caz contrar, este o nebunie să o conservi”[11]. Altfel spus, vechii filosofi greci ţineau la ceea ce noi numim astăzi, într-o sintagmă: calitatea vieţii. Sinuciderile lui Zenon din Cition[12], Diogene din Sinope[13], Empedocle[14] sau Seneca, fiecare unică și discutabilă în felul ei, reprezintă câteva dovezi în acest sens. Însăşi moartea lui Socrate poate fi considerată suicidară, dacă ţinem cont de atitudinea conștient sfidătoare pe care acesta a avut-o în fața judecătorilor săi. Nietzsche, de pildă, nu avea nicio îndoială că „Socrate voia să moară: paharul cu otravă nu i l-a dat Atena, ci el însuşi, el a silit Atena să-i dea paharul cu otravă…”[15]. Prin astfel de exemple observăm că suicidul nu este neapărat un act iraţional sau reprobabil. Deşi, de obicei, actul în sine este considerat o laşitate, Cioran susținea că ideea sinuciderii este chiar sanogenă. Într-un univers al non-sensului, ea reprezintă probabil singurul imbold veritabil de a te bucura că trăiești: „Născuţi într-o închisoare, cu poveri pe umeri şi în gânduri, n-am fi în stare să ajungem nici măcar până la sfârşitul unei singure zile, dacă putinţa de a termina oricând cu toate nu ne-ar hotărî să o luăm iarăşi de la capăt în ziua următoare… Lanţurile şi aerul de nerespirat al acestei lumi ne răpesc totul, în afară de libertatea de a ne sinucide; şi această libertate ne insuflă o forţă şi un orgoliu care înving poverile ce ne strivesc”[16]. Ca semn al onoarei și al afirmării de sine (seppuku, de exemplu), suicidul a fost și un scandal împotriva autorităţii politice, morale sau religioase, după cum însuşi omul este un scandal împotriva naturii sale biologice şi chiar a naturii în genere. Desigur, gândul la auto-suprimare poate fi la fel de periculos ca actul propriu-zis, dar are puterea de a ne elibera de povara tuturor problemelor existenţiale. Și aici este întreaga sa miză: în refuzul de a ne supune necesității, în respingerea oricărei dominații exterioare.
Să îndrăznim, așadar, să reflectăm asupra celui mai sumbru și mai demonizat dintre gânduri. O lipsă de curaj ar fi tocmai fuga din faţa acestuia. Departe de a legitima vreo practică, cum ar fi în cazurile medicale de eutanasie, nu susțin decât faptul că una dintre rădăcinile filosofiei nu se află atât în mirare, cât în contemplarea morții individuale. În urma acestei meditaţii cruciale – „singura problemă filosofică cu adevărat importantă este sinuciderea”, susținea Albert Camus – cei mai mulţi se pierd iremediabil, prea puţini reuşind să-şi revină. A avea perspectiva sinuciderii în sinea ta, ca joc secret sau ca putere ascunsă, fără a trece de la potență la act, poate fi arma supremă de contracarare a sinuciderii înseşi. După cum bine scria Nietzsche: „Gândul la sinucidere este o consolare foarte puternică. Este o modalitate bună de a trece peste «noaptea rea»”[17]. Sau, continuă același filosof german, „Sinucigașii noștri fac ca sinuciderea să fie discreditată, nu invers!”[18]. Nu mai spun că Cioran, apologetul suicidului filosofic, a sesizat în repetate rânduri efectul cathartic pe care-l poate avea această meditație riscantă, susținând că întotdeauna e deja prea târziu să îți închei voluntar socotelile cu viața. Corect existențial ar fi fost să ai posibilitatea apriorică de a alege. Ceea ce nu se întâmplă. Din pesimismul bine-temperat poate răsări cea mai aleasă floare a optimismului. Cel care poate suporta imaginea clipelor ultime sau a propriei muriri, trecând peste ele şi revenind mereu asupra lui însuşi, acela devine un caracter aparte. Desigur, dacă privești prea mult în abis, s-ar putea să se holbeze și el în tine (după cum se alarma Nietzsche), dar să-l lăsăm să ne aștepte în întunecimea sa atemporală și atotcuprinzătoare. În sensul relevării unei afinităţi între ironie şi sinucidere, aș spune că ambele reflectă plenar puterea şi libertatea omului. Ironia, pentru că îţi dă sentimentul controlului asupra propriilor temeri fundamentale. Sinuciderea, deoarece risipeşte nu doar orice speranţă, ci şi orice fel de dorinţă, arând terenul identității personale pentru semănarea unui nou tip de cultură. Să-l numim asolament existențial. Dacă eliberarea din chingile existenței corporale suprimă toate planurile, atunci și invers, uciderea tuturor expectanțelor coincide cu bucuria eliberării absolute.
Pentru mulți contemporani, simpla discuție sau invocare a unui astfel de subiect dă fiori reci pe șira spinării. Pentru aplanarea oricăror afecte negative, voi încheia apelând la Plotin, de la care ne-a rămas un foarte scurt îndemn contra sinuciderii, poate cel mai succint și mai elocvent din întreaga istorie a filosofiei: „Şi dacă există un timp hărăzit, acordat fiecăruia, a pleca înainte /din viaţă/ nu este de bun augur, dacă nu există, după cum spuneam, o necesitate. Iar dacă fiecare va primi Acolo acel rang corespunzător felului în care va ieşi /din trup/, nu trebuie smuls /Sufletul din trup/ anticipat, dat fiind că există încă /Aici/ posibilitatea de progres /spiritual/”[19]. Cu alte cuvinte, atât timp cât viața încă mai pâlpâie în propriul corp, având potențialul de a se dezvolta câtuși de puțin și de a-i influența în bine pe cei din jurul său, se cuvine să nu ne pripim cu decizii luate pentru totdeauna în situații evident limitate. Poate că cel mai respingător lucru la sinucidere nu este faptul că se moare într-un mod brutal, rușinos sau laș (cui i-ar mai pasă, nu-i așa?!), ci că se pierde prematur lupta inegală cu hăul care oricum ne așteaptă, mai devreme sau mai târziu. De întuneric nu te poți ascunde decât afundându-te și mai mult în el.
[1] Acest text reprezintă o versiune revizuită și adăugită a eseului intitulat „Tentația sfârșitului sau despre cel mai înfiorător gând”, apărut în volumul Surâsul lui Momus. Eseuri de ironologie aplicată în filosofie și științe sociale, Editura PIM, Iași, 2015, pp. 122-127.
[2] Søren Kierkegaard, Diapsalmata, în Opere II: Sau-Sau, Partea întâi, Humanitas, București, 2008, p. 89.
[3] Cf. Liviu I. Cocei, SimpliCitate. Meditații sentențioase, Editura Muzeului de Istorie Galați, Galați, 2020, p. 24.
[4] Gaston Bachelard, Psihanaliza focului, Editura Univers, Bucureşti, 2000, p. 44.
[5] Émile Durkheim susţine în sensul acesta că „fiecare societate are o aplecare mai mult sau mai puţin pronunţată pentru sinucidere […] Fiecare grup social are realmente o înclinare colectivă ce îi este caracteristică şi din care derivă atracţiile individuale, iar nu invers. Ceea ce conturează înclinarea respectivă sunt curentele de egoism, de altruism sau de anomie care agită societatea în cauză, împreună cu predispoziţiile pentru melancolie languroasă sau pentru renunţare activă sau pentru oboseală exasperată ce reprezintă consecinţele acelor curente. Aceste tendinţe ale colectivităţii, penetrând la nivelul indivizilor, sunt cele care îi determină să se omoare. Cât despre evenimentele particulare ce sunt socotite de către mulţi autori cauzele viitoarei sinucideri, ele nu au altă acţiune decât cea pe care le-o imprimă dispoziţiile morale ale victimei, acestea fiind ecoul stării morale a societăţii.” (Sinuciderea. Studiu de sociologie, Editura Antet XX Press, Bucureşti, 2005, p. 183) Cu alte cuvinte, din perspectiva sociologului francez, orice tip de sinucidere este provocat, de fapt, de anomie sau de slaba coeziune socială.
[6] Mihai Ralea, Explicarea omului, Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 32.
[7] Durkheim, de exemplu, afirmă că „toate cazurile mai mult sau mai puţin autentice despre care se vorbeşte ca despre sinucideri animale efective îşi pot găsi explicaţii în cu totul altă parte. Dacă scorpionul înfuriat se înţeapă singur cu propriul ac (ceea ce nici nu este sigur), o face probabil virtutea unui automatism inconştient. Energia motrice, degajată prin starea lui de iritare, se descarcă la întâmplare, animalul însuşi putându-i cădea victimă, fără a se putea conchide că el şi-a reprezentat dinainte consecinţa propriei mişcări. Dacă sunt câini care refuză mâncarea după ce şi-au pierdut stăpânul, faptul se datorează marii tristeţi care-i împresoară şi care le suprimă mecanic apetitul; rezultatul, da, este moartea lor, fără însă ca ea să fi fost prevăzută. Nici înfometarea câinelui, nici înţepătura scorpionului nu au fost folosite drept mijloace cu efect dinainte cunoscut.” (în Sinuciderea. Studiu de sociologie, ed. cit., p. 5)
[8] Emil Cioran, Tratat de descompunere, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 62.
[9] Ivan Ivlampie, Meditaţii despre divino-umanitate, Editura Dominus, Galaţi, 1999, p. 50.
[10] Ibidem, p. 48.
[11] Georges Minois, Istoria sinuciderii. Societatea occidentală în faţa morţii voluntare, Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 50-51.
[12] „Iată cum a murit: plecând de la şcoală, s-a împiedicat, a căzut şi şi-a rupt un deget. Lovind pământul cu pumnul, repetă versul din Niobe: Uite că viu, de ce strigi? şi muri pe loc, înăbuşindu-se singur.” (Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Polirom, Iași, 1997, p. 225)
[13] „În ce priveşte moartea sa există mai multe relatări. Una este c-a fost apucat de dureri de pântece după ce-a mâncat o caracatiţă crudă şi astfel şi-a găsit moartea; alta e că a murit de bunăvoie, reţinându-şi suflarea. […] Totuşi, după spusele lui Antisthenes din cartea Succesiunile filosofilor, familiarii săi au bănuit că moartea i-a venit din reţinerea răsuflării.” (Ibidem, pp. 210-211)
[14] Se spune că Empedocle „s-a îndreptat spre Etna şi după ce a ajuns acolo, s-a cufundat în craterul de foc şi a dispărut, gândul lui fiind să adeverească vorba că se transformase în zeu. În urmă, adevărul a fost cunoscut, din cauză că una din sandale a fost aruncată afară de flăcări; căci avea obiceiul să poarte sandale de bronz.” (Ibidem, pp. 279-280)
[15] Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor sau cum se face filosofie cu ciocanul, Editura Eta, Cluj-Napoca, 1993, p. 16.
[16] Emil Cioran, Tratat de descompunere, ed. cit., pp. 59-60.
[17] Friedrich Nietzsche, Măruntaiele minții se află în inimă. Gânduri inspirate din întâlnirea cu Lou Salomé, Editura Rocade, Cluj-Napoca, 2024, p. 87.
[18] Ibidem, p. 89.
[19] Plotin, Despre sinuciderea acceptabilă, 16, I.9 (Enneada I), în Opere, vol I, Humanitas, București, 2003, p. 405.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „A privi în abis, rămânând neînvins” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 