Mahler – Simfonia a X-a în fa diez major
Simfonia a X-a în fa diez major este ultima lucrare, lăsată neterminată la moartea lui Gustav Mahler. Din cele 165 de pagini ale manuscrisului, 72 au fost orchestrate complet, 50 de pagini au fost orchestrate parţial, iar 43 sunt schiţe şi indicaţii. Instrumentaţia manuscrisului simfoniei nu poate fi precis definită, din cauza schiţelor orchestrale incomplete. Totuşi, există indicaţii de orchestraţie ce pot fi deduse din primele trei părţi ale planului de compoziţie: 4 flaute, un flaut piccolo, 4 oboaie, 4 clarinete în si bemol şi la (dintre care unul dublează în mi bemol), 3 fagoturi, 2 contrafagoturi, 4 corni, 4 trompete, 4 tromboane, o tubă, două seturi de timpani, Tam-tam, tobă mare militară, harpă şi corzi (viori I şi II, viole, violoncele şi contrabasuri). Indicaţiile de orchestraţie nu menţionează cornul englez, clarinetul bas, toba mare, talgerele şi trianglul, instrumente pe care Mahler le-a folosit în mod regulat în celelalte simfonii.
La sugestia Almei Mahler-Werfel, compozitorii Ernst Krenek şi Alban Berg au încercat să completeze planul simfonic al lucrării, iar dirijorii Franz Schalk, Alexander von Zemlinsky, Willem Mengelberg au inclus parţile întâi şi a treia în concertele lor. Alţii, cum ar fi Şostakovici, Schönberg sau Britten, compozitori a căror creaţie a fost influenţată de muzica lui Mahler, au refuzat să-şi lase amprenta asupra lucrării. Surprinzător, chiar şi dirijorii mahlerieni Bruno Walter şi Leonard Bernstein au refuzat să o dirijeze, probabil din cauza faptului că a rămas neterminată de către compozitor. Cu toate acestea, sarcina completării ei a venit din partea unor muzicologi de diferite naţionalităţi: americanul Clinton Carpenter (1949 şi revizuită în 1966), germanul Hans Wollschläger (1954-1962) şi englezii Joe Wheeler (1953-1965) şi Deryck Cooke (prima versiune între 1960-1964; a doua versiune între 1966-1972 şi publicată în 1976; a treia versiune puţin modificată faţă de precedenta, în 1976 şi publicată în 1989).
Ca destin al operelor simfonice mahleriene, Simfonia a X-a în fa diez major reprezintă o afirmare existenţială aparte, revenind ca presentiment la ideea romantică a celor nouă simfonii finite, după modelul creaţiilor de gen ale lui Ludwig van Beethoven. Cercetarea acestei a zecea simfonii se separă de întregul proiect al celorlalte lucrări de gen, gândit de Gustav Mahler. Singura mişcare într-adevăr încheiată componistic, Adagio iniţial, este urmată de celelalte structuri aflate în diferite stadii de elaborare, rămase în această formă în atenţia celor ce au urmat compozitorului, ca moştenitori spirituali. Adagio este o alcătuire muzicală cu ambianţă austeră, ale cărei sonorităţi sunt gândite astfel încât să îngăduie un discurs amplu, ce nu exclude o înrudire simbolică cu ultima simfonie beethoveniană, după opinia analiştilor partiturii şi muzicii lui Mahler. Debutul aparţine unui recitativ al violelor, cu menire introductivă, oarecum amintind primul element tematic din finalul Simfoniei a IX-a de Bruckner, de asemenea neterminată, din care se detaşează două elemente tematice principale. Primul dintre ele, cu o imagine sonoră amplă şi emoţională, impresionează printr-o intervalică bazată pe salturi vaste care se continuă prin reluarea lor în oglindă, păstrând aproape mereu tendinţa de exprimare în tonalitate majoră. Urmează al doilea profil tematic, cu alt element sonor şi acompaniament lejer. Pentru ambele teme se poate constata în subsidiar o înrudire, precum şi o oarecare continuitate variaţională, în care principiul de succesiune este dominant, înlocuind sau evitând suprapunerile. Analizele acestui Adagio precum şi modul de alcătuire a derulării muzicii dezvăluie că nu sunt tendinţe dezvoltătoare, compozitorul optând către funcţiunea de continuitate a „ideilor fixe”. Cu aproximaţie, începând cu proporţia a cincea a mişcării, se readuce enunţul primelor măsuri şi cele două elemente tematice, din care se ridică cu bruscheţe un răsunător conglomerat acordic de nouă sunete, semnal al presentimentului învecinării lui Mahler de momentul istoric al părăsirii principiului tonal; acest acord este considerat un element caracteristic unei confruntări catastrofale. Arareori caracteristic pentru dramaturgia muzicală a lui Mahler, Coda este senină, liniştit meditativă, pentru prima dată toate profilurile tematice contopindu-se.
Lucrul la Simfonia în fa diez major a fost început în vara anului 1910 şi s-a întrerupt în momentul morţii artistului (Viena, 18 mai 1911). Biografii reţin ideea că Mahler nu s-a preocupat continuu de elaborarea muzicii simfoniei, mai ales în timpul anotimpului ce a urmat finalului de toamnă şi ultima iarnă a vieţii sale. Se ştie, de altfel, că în vara anului 1910 a avut loc în viaţa artistului o criză conjugală care, probabil, a contribuit la întreruperea compunerii acestei simfonii.
După spusele criticului Richard Specht în cartea sa Gustav Mahler[1], se pare că Mahler ar fi dorit ca lucrările nefinisate să fie arse, opinie contrazisă mai apoi de către Alma, soţia compozitorului. De aici decurge, din ce în ce mai subliniată, părerea că Simfonia a X-a ar putea fi totuşi încheiată şi destinată, într-o formă integrală, execuţiei publice. Preocupată de această idee posibilă, Alma publică în facsimil schiţele rămase de la Mahler, în urma cărora se profilează întreg proiectul lucrării, alcătuite din cinci mişcări, fără a exista o precizare expresă a compozitorului, care se pare că încă gândea întregul arhitectonic (printre mărturisirile sale se contura o simfonie în două părţi, apoi o lărgire a ciclului spre patru mişcări). Iniţial, după prima mişcare urmează un Scherzo (cu două Trio-uri) în fa diez minor, Purgatorio secţiune scurtă, în si bemol minor, din nou un Scherzo (cu două Trio-uri) de la mi minor către re minor şi Finale, de la re minor către fa diez major, cu intonaţii în si bemol minor, tonalitate în care Mahler dorea să se încheie lucrarea.
Adagio în fa diez major (prima mişcare) şi Purgatorio (mişcarea a treia, realizată integral de Ernst Krenek) au fost cele dintâi momente muzicale prezentate publicului vienez, sub conducerea lui Franz Schalk, în octombrie 1924, reluate apoi la Amsterdam, mişcări editate în 1951 în versiunea lui Schalk (o primă ediţie critică a apărut în 1964). Muzicologul englez Deryck Cooke demarează în 1960 proiectul unei versiuni executabile a Simfoniei pe baza stadiului unde lucrarea ajunsese, în lucrul lui Mahler asupra partiturii. Prima execuţie a versiunii Cooke în cinci părţi a fost cântată la B.B.C. în 1960, cu ocazia centenarului naşterii lui Mahler, apoi a fost reluată pentru publicul londonez în 1964 (cu acordul Almei Mahler) de către Orchestra Philharmonia sub conducerea lui Berthold Goldschmidt, partitura fiind editată în 1976.
Ca şi existenţa frământată, plină de speranţe formulate parţial şi neînfăptuite, Simfonia a X-a ni se înfăţişează de fapt drept o pagină tragică de roman autobiografic, oglindind, cum spuneam, destinul artistului, cu început ascensional şi încheiere fără sfârşit. În ansamblul ciclului simfonic mahlerian, lucrarea se detașează ca un un prag între tradiție și modernitate, între discursul tonal extins și destrămarea sa iminentă. Dacă primele simfonii configurează un drum ascensional al devenirii, al confruntării cu natura, umanul și transcendentul, iar ultimele lucrări desăvârșite (în special Simfonia a IX-a) par să pregătească o retragere meditativă, cea de-a zecea simfonie rămâne suspendată într-o stare de interogație dramatică. Neterminarea ei nu reprezintă o lipsă, ci devine parte integrantă a mesajului estetic: o expresie a fragilității existenței și a imposibilității închiderii definitive a sensului. Privit în întregimea sa, ciclul simfoniilor lui Gustav Mahler se constituie într-o vastă confesiune sonoră, în care fiecare lucrare reflectă o etapă a luptei dintre viață și moarte, credință și îndoială, ordine și destrămare. Astfel, Simfonia a X-a nu încheie acest drum, ci îl lasă deschis, transformând tăcerea finală într-un ecou al întregii creații mahleriene, o mărturie profundă a destinului unui compozitor aflat la hotarul dintre epoci, lumi și limbaje muzicale.
Audiție: https://www.youtube.com/watch?v=YMN_DWY9RX8&list=PLJfPHJdJJaRQdAsh3N1qeF8xaWZtRHvJq&index=10
[1] Richard Specht, Gustav Mahler, Schuster & Loeffler, Berlin und Leipzig, 1913
INDICAȚII DE CITARE
Leonard Boga, „Mahler – Simfonia a X-a în fa diez major” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 