Mahler – Simfonia a V-a
Prezentările anterioare au ilustrat prima perioadă a creației lui Gustav Mahler, mai extinsă, desfășurată între 1880 şi 1901. Primele compoziţii au fost lieduri pentru voce şi pian, multe dintre acestea fiind orchestrate mai târziu. Principalele lucrări scrise atunci sunt ciclurile Das klagende Lied (Cântecul tânguitor), Lieder eines fahrenden Gesellen (Cântecele calfei călătoare), Des Knaben Wunderhorn şi primele patru simfonii pe care le-am prezentat până acum. Liedurile şi simfoniile scrise în această perioadă se caracterizează printr-o evidentă influenţă şi asemănare a motivelor muzicale. Multe dintre ideile muzicale din Des Knaben Wunderhorn au fost sursă de material pentru primele patru simfonii, concepute pe baza unor idei filozofice, ce reprezentau existenţa într-o lume dominată de suferinţă, îndoială şi disperare. Dacă în Simfoniile a II-a, a III-a și a IV-a compozitorul a inclus vocea umană, următoarele trei simfonii vor forma un triptic pur instrumental. Simfonia a V-a, compusă între 1901-1902, este contemporană cu Kindertotenlieder (Cântecele copiilor morți), un ciclu de lieduri pentru voce și orchestră compus pe poemele lui Friedrich Rückert, cu care împarte acelaşi caracter funebru. Nu se știe exact, însă cauza acestei stări de spirit ar putea fi o hemoragie care în februarie 1901 îl pune pe compozitor faţă în faţă cu moartea. Bruno Walter propune, într-o valoroasă scriere despre Mahler, locul acestei simfonii pentru drumul istoric al întregului ciclu simfonic, ca o evoluţie interioară a artistului şi omului. Gândurile lui, solid argumentate, ne deschid o privire de ansamblu asupra acestei capodopere: „Orientată spre viaţă, spre realitate, Simfonia a V-a este plină de forţă şi de o salutară încredere în sine. Mişcările sale debutează cu un puternic marş funebru care pregăteşte cea de a doua mişcare, furtunoasă şi vehementă. Urmează un Scherzo conceput la o scară impresionantă, un Adagietto şi un Rondo-fugă. Nimic din convorbirile mele cu Mahler, nici una dintre notele lucrării, nu pare să sugereze că în textul muzical s-a strecurat un gând sau o emoţie extra-muzicală (n.n. deci nu este vorba aici de muzică programatică). Avem de-a face cu muzică pur şi simplu. Rând pe rând pasionată, sălbatică, eroică, exuberantă, arzătoare, solemnă sau tandră, ea parcurge toată gama stărilor emoţionale. Muzicianul Mahler se lega cel mai mult de crearea în simfonism a unor forme noi şi ample. Prin complexitatea ei, Simfonia a V-a solicită o reînnoire a stilului orchestraţiei. Cu ea începe o etapă nouă a dezvoltării componistice a lui Mahler, iar Simfonia a V-a ne oferă imaginea unui creator aflat la apogeul existenţei sale, a capacităţilor şi artei sale. Dintr-un anumit punct de vedere, cele trei simfonii – a V-a, a VI-a şi a VII-a – aparţin aceleiaşi linii. Prin ele, compozitorul tinde să lărgească discursul şi ideea de simfonic.”[1]
Prima şi a treia parte a simfoniei au fost compuse în 1901, iar în anul următor au fost încheiate şi celelalte trei mişcări. Mahler avea o înclinaţie spre marşuri, în special spre marşurile funebre. Die zwei blauen Augen von meinem Schatz, al patrulea lied din ciclul Lieder eines fahrenden Gesellen, începe într-un tempo de marş funebru; Totenmarsch in Callots Manier – partea a III-a din Simfonia I (pe tema canonului Frère Jacques) combină marşul cu Andante marziale; în prima parte a Simfoniei a III-a, secţiunile de marş funebru ocupă un loc important; Der Tamboursg’sell din Des Knaben Wunderhorn este un marş funebru pentru voce solo şi orchestră din care, în mod neobişnuit, lipsesc viorile si violele. Primul marş funebru simfonic amplu compus de Mahler este începutul Simfoniei a V-a şi a fost compus în aceeaşi timp cu liedul Der Tamboursg’sell, asemănarea celor două fiind evidentă.
Dirijorul Wilhelm Furtwängler vedea în acestea o analogie cu marşul funebru care urmează morţii lui Siegfried, din Götterdämmerung (Amurgul zeilor) de Richard Wagner.
Poate nu este lipsit de interes să menționăm că muzica lui Mahler a avut cel puțin trei surse importante de influență:
– muzica lui Beethoven, în special Simfonia a IX-a, o construcţie simfonică perfectă şi completă, ce îngemănează muzica şi cuvântul prin folosirea vocii solo, corului şi orchestrei;
– Simfonia fantastică de Berlioz, care i-a oferit lui Mahler modelul simfoniei programatice[2] şi forma în mai multe mişcări decât cele patru tradiţionale;
– dramele muzicale wagneriene, cu stilul și resursele lor orchestrale nelimitate.
Partea a II-a este foarte apropiată de atmosfera părții întâi. De altfel, sunt aproape conectate și își împrumută tema și caracterul de marș funebru.
Partea a III-a este un Scherzo extins și exuberant în care se evidențiază solourile de corn. Mișcarea conține teme de vals și ländler, însă odată cu acest Scherzo mahlerian, valsul vienez pare că pierde din eleganța și inocența de odinioară. Câteva mărturii culese de prietenii lui Mahler, Natalie Bauer-Lechner și Bruno Walter, în legătură cu Scherzo-ul acestei simfonii, considerat complet diferit de cele compuse până acum, sunt edificatoare:
„(Scherzo-ul)…este frământare de la un capăt la celălalt. Niciun bob de grâu nu scapă din acest vârtej și nu rămâne intact. Fiecare notă e umplută cu cea mai mare vitalitate și totul se învârte într-un dans amețitor.”[3]
„Scherzo-ul Simfoniei a V-a nu are nimic umoristic, ci este de o vitalitate uimitoare.”[4][5]
În noiembrie 1901, Mahler începe o relație sentimentală cu tânăra Alma Schindler. Alma avea pe atunci 22 de ani, iar Gustav urma să împlinească 42. Acest eveniment va fi foarte important pentru compoziţia Simfoniei a V-a. Deşi Mahler nu a menţionat nicăieri, conform dirijorului Willem Mengelberg, Adagietto (partea a IV-a) a fost compus după ce a întâlnit-o pe Alma, ca o declaraţie de dragoste. În loc de scrisoare, Mahler i-a trimis Almei manuscrisul fără nicio altă explicație suplimentară, dar ea a înțeles subtilitatea declarației. Indicația compozitorului – seelenvoll, mit innigster Empfindung (plin de suflet, cu cea mai adâncă emoție) – ne oferă doar o vagă idee despre trăirea pe care această muzică ne-o inspiră. Dintre toate compozițiile lui Mahler, Adagietto, scris pentru orchestră de coarde și harpă, a rămas cel mai celebru moment. A devenit foarte popular când Luchino Visconti l-a integrat în coloană sonoră a filmului Moarte la Veneția (1971).
Indicația Allegro giocoso, la începutul părții a V-a, caracterizează foarte adecvat starea de spirit și conținutul acestei mișcări. Deși lipsesc tonalitățile minore[6] din această parte, iar majorul „fericit” domină discursul, nu lipsește însă tensiunea. Folosind ruperi neașteptate de ritm și caracter, Mahler știe să-și țină ascultătorii în tensiune.
Prezentată la Köln în octombrie 1904, sub bagheta compozitorului, lucrarea a fost primită cu destulă rezervă. Tot Bruno Walter îşi amintea că Mahler însuşi, unul dintre cei mai de seamă simfoniști și orchestratori din istoria muzicii, i-a mărturisit cu un aer de nemulţumire impresia că nu va putea niciodată să stăpânească ştiinţa orchestraţiei. De altfel, a supus Simfonia a V-a celei mai severe revizuiri posibile faţă de oricare dintre lucrările sale. Forma definitivă a orchestrării lucrării atinge finalul primului deceniu al secolului XX şi trezeşte o reacţie extrem de entuziastă, ceea ce justifică asprimea cu care Mahler, perfecționistul, şi-a retuşat partitura. Cele cinci părţi – Trauermarsch (Marș funebru), Stürmisch bewegt (Furtunos și mișcat), Scherzo, Adagietto și Allegro giocoso – ne sugerează o amplă frescă dramatică în care artistul cercetează răspunsurile la propriile întrebări despre viaţă. Cum observa Bruno Walter, aceste răspunsuri există şi sunt realizate prin muzică, forma superioară de meditaţie la care a ajuns marele artist, sondând profunzimile personalităţii sale în dialog cu destinul.
Audiție: https://www.youtube.com/watch?v=vOvXhyldUko&t=2722s
[1] Bruno Walter – Gustav Mahler, pag. 145-146
[2] Așa cum am mai menționat, Mahler a renunţat ulterior la programatismul simfoniilor sale, deși inițial a constituit baza ideatică a lucrării.
[3] Mahler citat de Natalie Bauer-Lechner – Souvenirs de Gustav Mahler, pag.256
[4] Mahler citat de Bruno Walter – Gustav Mahler, pag.130
[5] Scherzo (it. glumă) este o piesă muzicală instrumentală sau o parte dintr-o sonată sau o simfonie , în tempo rapid, cu caracter vesel, glumeț. În Simfonia a V-a, Mahler „trădează” caracterul scherzoului tradițional, înclinând spre ironic, nostalgic, uneori dramatic, păstrând însă din spiritul scherzoului vivacitatea și forma.
[6] Modul minor exprimă, de obicei, sentimentele de tristețe, melancolie, nostalgie și suferință.
INDICAȚII DE CITARE
Leonard Boga, „Mahler – Simfonia a IV-a” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 