Mahler – Simfonia a IV-a
Simfonia a IV-a în sol major este cea mai scurtă şi restrânsă din punct de vedere al instrumentaţiei. Din ea lipsește „artileria grea” a orchestrei, trombonii şi tuba, iar folosirea percuţiei este foarte limitată. Cu această simfonie, creată între anii 1899-1900, Gustav Mahler surprinde printr-o reîntoarcere la estetica și valorile clasicismului, prin ciclul cvadripartit (simfonie în patru părți), orchestra de dimensiuni vieneze, tematica mozartiană şi atmosfera unei poetici paseiste, prin alegerea în final a cântecului despre „Viața cerească”.
La fel ca primele trei simfonii, Simfonia a IV-a este construită în jurul unui lied din ciclul Des Knaben Wunderhorn, scris în 1892. Liedul Das himmlische Leben, pentru voce de soprană solo, prezintă viziunea unui copil asupra raiului. Mahler a notat în partitură că liedul poate fi cântat de un copil, dacă este posibil. Având în vedere textul, este logic ca Mahler să fi gândit inițial liedul pentru voce de băiat.
În primele momente ale simfoniei, conceptul estetic vienez domină melodia. Atmosfera este jovială, lăsând în urmă zbuciumul simfoniilor anterioare, însă nu lipsesc și umbrele de neliniște. Kierkegaard, care a prefigurat filozofia existențialistă a lui Nietzsche, cu care Mahler se identifica, descrie conceptul de angoasă o stare de neliniște metafizică lipsită de conștientizarea propriei sale naturi. Înțelegem nu doar prin muzică trăirile creatorului, dominate de introversie și anxietate, ci și prin acest citat sugestiv, dintr-o scrisoare către Natalie Bauer-Lechner: „Ceea ce intenționam în această simfonie a fost foarte dificil de redat. Imaginează-ți albastrul constant al cerului, care este mai dificil de realizat decât orice tentă schimbătoare. Astfel e și ambianța de bază a lucrării. Din când în când, aceasta se întunecă și ne aruncă frisoane; dar nu cerul se schimbă, fiincă el lucește de un albastru constant. Doar pentru noi devine neliniștitor, la fel ca atunci când într-o zi frumoasă, într-o pădure inundată de lumina soarelui, o angoasă ne copleșește adesea.“[1]
Partea a II-a are voioşia și sentimentul de libertate al unui Scherzo, însă un umor straniu se materializează în sunete, inclusiv prin efectul scordaturii[2] viorii solo. Grația și spiritualitatea ocolesc din nou conflictul, însă Mahler considera această mișcare misterioasă, ambiguă și ostilă, care își va găsi calmul în Adagio, unde totul se calmează și „intenția nu se dovedește atât de rea”.
Partea a III-a, Poco Adagio, este o lungă peregrinare în lumea amurgurilor. La început, suflul melodic este larg, frazele aparţin pentru mai multă vreme grupurilor orchestrale, fie coarde (violoncelele la început, apoi viorile), fie suflători (oboiul, cornul). Treptat calmul alterneză cu frământarea, apoi cu o melodie dansantă ce pare a fi un Menuet, din nou calmul până în ultimele momente când, pe o nuanță foarte puternică (forte fortissimo!), parcă se deschid cerurile.
Urmează „marea liniște” și voioşia inocentă a Finalului (partea a IV-a), liedul Das himmlische Leben, în care orchestră şi voce parcurg un drum înapoi, spre atmosfera de început a simfoniei, pentru a ne întoarce în lumea fermecată a copilăriei. Niciodată Gustav Mahler nu va mai fi atât de senin în simfoniile sale, poate pentru că nu va mai găsi motivele de a fi astfel. Viaţa lui a fost frământată, lovită de suferinţe, dar nu atât de mult și în vremea Simfoniei a IV-a.
Mahler a subliniat legătura strânsă dintre Simfonia a IV-a și cele trei simfonii precedente, care doar în ea își găseau liniștea și împlinirea. Aceste prime patru simfonii formează o tetralogie prin structura și conținutul lor. O relație specială există între simfoniile a III-a și a IV-a, ele având și câteva melodii în comun. Dirijorul Bruno Walter, prietenul și colaboratorul apropiat al compozitorului, aprecia și el aceste prime lucrări un ciclu simfonic aparte: „Primele patru simfonii de Mahler relevă o parte importantă a istoriei sale interioare. În aceste lucrări, puterea limbajului muzical corespunde forței experienței spirituale, și toate sunt martorele unui schimb neîncetat între lumea sunetelor și cea a ideilor, a gândurilor și a emoțiilor. În Simfonia I, muzica reflectă emoțiile furtunoase ale unor experiențe subiective; începând cu a doua, întrebări metafizice cer răspunsuri și soluții. Răspunsul e dat de fiecare dată dintr-un punct de vedere diferit. Simfonia a II-a căuta sensul pe care îl poate avea tragedia condiției umane: răspunsul, foarte clar, este justificarea sa prin nemurire. Calm, muzicianul se îndreaptă în Simfonia a III-a către Natură și după ce a parcurs întregul ei ciclu, el ajunge la fericita convingere că răspunsul este în dragostea atotputernică, care formează totul și cuprinde totul. În Simfonia a IV-a, un vis fericit binevenit al vieții eterne îi promite, și nouă de asemenea, că suntem salvați.”[3]
De acum înainte, Mahler va continua cu o trilogie a simfoniilor pur instrumentale, care vor marca pe rând câte o treaptă în evoluția limbajului său muzical.
Audiție: https://www.youtube.com/watch?v=RQEoeXE2-0Q
[1] Mahler citat de Natalie Bauer-Lechner, Souvenirs de Gustav Mahler, pag. 214
[2] Scordatura procedeul prin care instrumentele de coarde pot fi acordate altfel decât în mod standard, pentru a reda anumite efecte sau acorduri mai puțin obișnuite sau pentru a ușura tehnica anumitor pasaje.
[3] Bruno Walter, Gustav Mahler (Souvenirs), Le livre de poche, Collection Pluriel, Paris 1979, pag.144-145
INDICAȚII DE CITARE
Leonard Boga, „Mahler – Simfonia a IV-a” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 