Mahler – Simfonia a II-a
Simfonia a II-a în do minor de Gustav Mahler, lucrare cu esență religioasă, compusă între 1888-1894. Denumită Die Auferstehung (Învierea), a fost cea mai populară lucrare a lui Mahler în perioada vieţii lui. În timp ce lucrul la Simfonia I era aproape încheiat, artistul a imaginat, într-o fervoare puternic impregnată de trăire romantică, un amplu tablou orchestral denumit la momentul respectiv, în 1888, Totenfeier (Înmormântare). Prezentat în versiune de pian dirijorului Hans von Bülow, acest fragment orchestral nu i-a făcut o impresie deosebită, ceea ce l-a determinat pe compozitor să abandoneze preocuparea de a-l desăvârși sau a-i găsi o continuare. Revine asupra partiturii abia câţiva ani mai târziu, probabil atras de această amprentă fatidică, fatalistă chiar a atmosferei muzicale a marşului funebru. Între timp, Mahler compunea, în paralel, ciclul vocal-orchestral Des Knaben Wunderhorn (Cornul fermecat al băiatului) și, probabil, de aici i-a venit ideea de a utiliza unele secvenţe, motive muzicale din acest ciclu pentru a compune o simfonie mai amplă, în care să fie incluse vocea solistică şi corul[1]. Treptat se conturează scenariul unei „epopei vocal-simfonice”, prima simfonie de acest gen din creaţia mahleriană.
La Marşul funebru (partea întâi, Allegro maestoso), Mahler adaugă o mişcare lentă, Andante (partea a II-a) schiţată şi ea anterior, un Ländler delicat și melancolic de această dată, în contrast cu cel energic din simfonia anterioară.
Partea a III-a, Scherzo, este o satiră a umanității, inspirată din liedul Des Antonius von Padua Fischpredigt (Predica Sfântului Anton de Padova adresată peștilor) preluat din ciclul de lieduri Des Knaben Wunderhorn. Sfântul Anton de Padova, făcătorul de minuni, ignorat de mulțimea dezinteresată, în semn de ironie se adresează peștilor. Văzând că peștii scot capetele din apă curioși să îi asculte predica, oamenii se căiesc și revin la credință.
Partea a IV-a, compusă pentru voce alto și orchestră, numită Urlicht (Lumina primordială), o impresionanată invocare a luminii divine, recurge tot la un lied din ciclul amintit. Această parte serveşte ca introducere pentru marele Final (partea a V-a), care dă şi numele programatic al simfoniei – Învierea, scris în maniera similară recitativului basului din finalul amintitei Simfonii a IX-a de Beethoven.
Deşi părţile Simfoniei a II-a au fost concepute independent, ele creează în mod curios impresia unei unităţi remarcabile. Mahler ştia că după energica şi monumentala parte întâi, va fi dificil să compună un final care să o contrabalanseze, de aceea el l-a conceput vocal-instrumental. Asemănarea formală cu Simfonia a IX-a de Beethoven l-a făcut să ia foarte greu această hotărâre, de teama că va fi suspectat de imitaţie. Audierea muzicii însă nu confirmă această teamă, de a se compara lucrarea lui Mahler, compusă la final de Romantism, cu cea beethoveniană care se situează la începutul aceleiaşi epoci. Ca doi piloni monumentali, Marşul funebru (partea întâi) şi, la polul opus, Cântecul Învierii (partea a V-a, finală), delimitează un arc existenţial în care sunt cuprinse întrebările fundamentale pe care şi le punea artistul, în acestă perioadă a propriilor definiri. În această simfonie nu este vorba de un happy-end, ci de copleșitoarea asumare a rostirii întrebării moştenite încă de la Hamletul shakespearean despre… a fi sau a nu fi. Asistând la funeraliile lui Hans von Bülow, cel căruia îi arătase cândva primele schițe, Mahler ascultă un imn evanghelic pe versurile poetului Klopstock, pe care are inspirația să îl noteze și să-l includă apoi în compoziția părții finale. În cele din urmă, această simfonie îi va fi dedicată lui Hans von Bülow. Mahler este compozitorul a cărui artă şi biografie personală nu pot fi separate. Lumea sa interioară, gândirea lui filozofică şi religioasă, centrată în special pe ideea morţii şi învierii, se reflectă în această lucrare.
Traducerea textului Simfoniei a II-a îmi aparține, neavând cunoștință de altă variantă în limba română.
Textul părții a 4-a, scris de Gustav Mahler:
O Röschen rot!
Der Mensch liegt in größter Not!
Der Mensch liegt in größter Pein!
Je lieber möcht' ich im Himmel sein!
Da kam ich auf einen breiten Weg;
Da kam ein Engelein und wollt mich abweisen.
Ach nein, ich ließ mich nicht abweisen:
Ich bin von Gott, ich will wieder zu Gott!
Der liebe Gott wird mir ein Lichtchen geben,
Wird leuchten mir bis in das ewig selig Leben!
O, trandafir roşu!
Omul se află în cea mai mare nevoie!
Omul se află în cea mai mare suferinţă!
Cât mi-aş dori să fiu în ceruri!
Acolo aş veni pe o cale lată;
Acolo ar veni un îngeraș şi m-ar trimite înapoi.
A, nu! Nu m-aş lăsa trimis înapoi:
De la Dumnezeu sunt,
la Dumnezeu vreau să mă întorc!
Dumnezeu, preaiubitorul, o luminiţă îmi va da,
Ce îmi va lumina spre fericirea vieţii veşnice!
Textul părții a 5-a de Friedrich Gottlieb Klopstock:
Aufersteh’n, ja aufersteh’n wirst du,
Mein Staub, nach kurzer Ruh!
Unsterblich Leben
Wird der dich rief dir geben.
Wieder aufzublüh’n wirst du gesät!
Der Herr der Ernte geht
Und sammelt Garben
Uns ein, die starben.
O glaube, mein Herz, o glaube:
Es geht dir nichts verloren!
Dein ist, was du gesehnt!
Dein, was du geliebt, was du gestritten!
O glaube:
Du wardst nicht umsonst geboren!
Hast nicht umsonst gelebt, gelitten!
Was entstanden ist, das muß vergehen!
Was vergangen, auferstehen!
Hör’ auf zu beben!
Bereite dich zu leben!
O Schmerz! Du Alldurchdringer!
Dir bin ich entrungen!
O Tod! Du Allbezwinger!
Nun bist du bezwungen!
Mit Flügeln, die ich mir errungen
In heißem Liebesstreben
Werd’ ich entschweben
Zum Licht, zu dem kein Aug’ gedrungen!
Sterben werd’ ich, um zu leben!
Aufersteh’n, ja aufersteh’n wirst du,
Mein Herz, in einem
Was du geschlagen
Zu Gott wird es dich tragen!
Vei reînvia, da, vei reînvia
Praful meu, după o scurtă odihnă!
Viaţa veşnică
Cel ce te-a chemat ţi-o va dărui.
Vei fi semănat din nou pentru a înflori!
Stăpânul recoltei merge
Şi ne adună nouă snopii
Care au murit.
O, crede, inimă, crede:
Nimic nu pierzi!
Al tău este ce ți-ai dorit!
Pentru ce-ai luptat, ce ai iubit!
O, crede:
Nu degeaba-i fost născută!
Nu degeaba ai trăit, nu degeaba-i suferit!
Ce a luat naștere, trebuie să se stingă!
Ce s-a stins, să reînvie!
Încetează să tremuri!
Pregătește-te să trăiești!
O, durere! Tu, atotpătrunzătoare!
M-am smuls din tine!
O, moarte! Tu, atotbiruitoare!
Acum tu ești biruită!
Cu aripi, prin luptă câștigate
În fierbânta năzuință spre iubire
Voi pluti ușor
pre lumina de niciun ochi pătrunsă!
Voi muri pentru a trăi!
Vei reînvia, da, vei reînvia!
Inimă-ntr-o clipă
Biruința ta
Către Dumnezeu te va purta!
Audiție:
https://www.youtube.com/watch?v=4MPuoOj5TIw
[1] Simfoniile, în general, sunt lucrări pur instrumentale, însă există și excepții, cea mai cunoscută fiind monumentala „Odă a Bucuriei” din finalul Simfoniei a IX-a de Beethoven, unde sunt prezente vocile solistice și corul.
INDICAȚII DE CITARE
Leonard Boga, „Mahler – Simfonia a II-a” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 