Mahler, date biografice și Simfonia I
Gustav Mahler s-a născut în 1860 în Imperiul Austriac și a trăit o parte importantă din viață la Viena. Continuă tradiția compozitorilor austro-germani (Haydn, Mozart, Beethoven, Schumann, Schubert, Brahms, Wagner) și deschide noi orizonturi către muzica secolului XX. Timp de 10 ani (între 1897-1907) a condus Opera din Viena în calitate de director și dirijor. Deși a fost un mare iubitor de operă, în mod curios, nu și-a manifestat interesul de a compune operă și balet, creația lui cuprinzând doar simfonii și lieduri pentru voce și orchestră.
Compozitorul însuşi spusese cândva, în urma reacţiilor diverse şi nu întotdeauna favorabile ale publicului: Timpul meu va veni! Foarte apreciat ca dirijor, în postura de compozitor a fost mult timp subestimat, dispreţuit şi atacat, reproşându-se muzicii sale că este plină de excese de vulgaritate, citate deghizate şi ciudate amalgamări tematice, adesea nemăsurat de lungi, „defecte” și paradoxuri care dau astăzi artei lui Mahler originalitatea şi bogăţia conflictelor psihologice, greu înţelese de contemporani. S-a bucurat totuși în timpul vieții de apreciere din partea compozitorului Arnold Schönberg şi a discipolilor acestuia, Alban Berg și Anton Webern, căci la Mahler pot fi descoperite deja multe trăsături ale viitorului. Odată cu trecerea timpului, muzica lui Mahler a început să fie altfel receptată şi treptat, publicul s-a apropiat de monumentalele sale „poeme orchestrale”. Trecută de clipele rezervelor dintâi – „prea lungi, prea discordante, bizar asamblate…”, cunoscând cele două războaie mondiale, interdicţiile hitleriste şi apoi ignorările din zona culturală latină, muzica lui Mahler a început din ce în ce să lucreze ca un magnet asupra publicului. Este interesant de observat că întreg grupul simfoniilor reprezintă o entitate în care se regăsesc aproape aceleaşi idealuri şi frământări, începând de la Simfonia I, numită Titanul, până la neterminata Simfonie a X-a, când moartea compozitorului a intervenit brusc, în 1911, la vârsta de 50 de ani. Vocaţia de compozitor a lui Gustav Mahler a fost în mare parte condiţionată şi de cariera sa de dirijor. Ambele opţiuni corespund unui temperament complex, caracteristic unui continuator al Romantismului, cu toate aspiraţiile, contradicţiile, idealurile şi tristeţile sale.
Simfonia I, în re major, a fost schițată în 1885, la 25 de ani, când Mahler era dirijor secund al orchestrei din Kaasel. Prezentată la Leipzig, în 1888, într-o primă versiune în cinci părți şi reluată la Budapesta și Weimar, un an mai târziu, versiunea modificată mai trece printr-o audiţie la Hamburg, în 1893, pentru ca abia apoi să fie prezentată la Berlin, în 1896, în succesiunea finală de patru părți, care s-a păstrat până astăzi. Compozitorul a dat inițial simfoniei un titlu, cel de Titanul, după romanul omonim al lui Jean Paul. Mahler a preluat din cartea lui Jean Paul ideea de erou care învinge adversităţile cu excepţionala sa forţă interioară datorată exaltării, imaginativului şi oniricului. În cele din urmă, Mahler a renunțat la acest titlu, considerând că face trimiteri prea evidente spre programatism[1], ceea ce nu era dorinţa lui.
Un comentariu al acestei prime simfonii mahleriene aparţine dirijorului Bruno Walter, unul dintre marii interpreţi ai muzicii compozitorului austriac şi care a cunoscut îndeaproape procesul elaborării creaţiilor sale orchestrale: „Prima sa simfonie ar putea fi denumită Werther, căci o sfâşietoare experienţă personală îşi află aici împlinirea artistică. Nu vreau să spun prin aceasta că Mahler exprimă prin intermediul sunetelor ceva trăit de el însuşi – căci aş defini-o astfel o muzică programatică; la el este vorba de o stare, de o sensibilitate determinată de amintiri şi de emoţii care produc temele şi influenţează forma întreagă a desfăşurării muzicale, fără a părăsi pentru aceasta o logică organică a întregului. Iată cum o creaţie autonomă devine un mesaj personal, un strigăt al inimii. […]; mi se pare inutil să adăstăm asupra ardoarei tinereşti din prima mişcare sau asupra puternicului Scherzo[2], cu al său încântător Trio. Orice analiză de acest fel nu ar putea decât să păgubească bogăţiei conţinutului muzical. Însă, a treia mişcare aduce accente noi care merită o observare mai aprofundată. Muzica din Marşul funebru în maniera lui Callot, precum şi Finalul tălmăcesc reacţia spirituală la un eveniment tragic; aici, tânărul compozitor se eliberează de experienţa personală. Este foarte posibil ca violenţa însăşi a emoţiei lui Mahler să-l fi împiedicat să-şi dea seama de îndrăzneala utilizării acelei alunecări spectrale lente a canonului, cu accentele sale de dispreţ cinic şi râs strident, pentru a exprima în muzică o amară şi tristă disperare; totuşi, imaginaţia, noutatea şi adevărul inexorabil al operei poartă pecetea geniului. Cu cea de-a patra mişcare, întreaga vehemenţă pasională a muzicianului izbucneşte şi, prin irezistibila sa forţă, obţine o victorie asupa vieţii.”[3]
Cu toate acestea, Mahler, neînţeles şi dezamăgit, mărturisea: „Ea rămâne cea mai indiferentă şi mai spontană dintre lucrările mele. Am crezut, în mod naiv, că va fi un joc de copii pentru instrumentişti şi public şi că va avea un succes imediat şi astfel aş putea trăi de pe urma ei şi că voi continua liniştit să compun. Ce surpriză şi ce mare decepţie am avut când s-a întâmplat exact opusul! La Budapesta, unde am compus-o, prietenii mei mă evitau jenaţi; nimeni nu îndrăznea să vorbească cu mine nici despre execuţie, nici despre lucrare şi umblam ca un bolnav sau un proscris. Îţi poţi imagina, în aceste condiţii, cum mă priveau criticii!”[4]
Partea întâi (Langsam, schleppend), începe într-o atmosferă rarefiată, a naturii care se trezește dimineața la viață. Acest început cvasi-static este din când în când întrerupt de cântecul păsărilor, sugerat de semnale la diverse instrumente, care se aud „din depărtare”. Timpul evoluează lent până la apariția unei melodii preluată dintr-un lied compus anterior – Ging heut’ Morgen über’s Feld (Mă plimbam dimineață pe câmpie), pentru că Mahler obișnuia adesea să-și autociteze melodiile din lucrările compuse anterior.
Partea a II-a (Kräftig bewegt, doch nicht zu schnell) este un Ländler – dans popular austriac în mișcare de trei timpi, introdus în simfonii și de alți compozitori, ca Schubert și Bruckner. În majoritatea simfoniilor, Mahler înlocuiește vechiul Menuet sau Scherzo, prezent în simfoniile clasicilor (Haydn, Mozart, Beethoven), cu acest Ländler, însă structura sa rămâne tot de tipul ABA.
Cu partea a III-a (Feierlich und gemessen, ohne zu schleppen), Mahler își șochează contemporanii, parodiind melodia Frère Jaques (Bruder Martin), cântată în tonalitate minoră, la început, de un contrabas solo. Nu se mai auzise până atunci în toată istoria muzicii să se distribuie tema unei simfonii contrabasului solo. Melodia este prezentată apoi, în canon[5], la alte instrumente și alternată cu muzică klezmer, prezentă datorită rădăcinilor lui evreiești, totul într-o atmosferă de marș funebru grotesc.
Partea a IV-a(Stürmisch bewegt) începe abrupt, dramatic, cu o lovitură puternică de cinele, timpani și alămuri. Uneori, publicul care este aproape de scenă se sperie de acest început violent și inopinat al orchestrei. Mahler spunea: „Ultima mişcare începe cu o îngrozitoare disperare. Eroul (titanul) nostru este abandonat complet, angajat în cea mai groaznică bătălie cu toată suferinţa lumii.“ Acordul disonant cu care începe partea a IV-a este descris de Mahler ca fiind „strigătul unei inimi adânc rănite”. El exprimă Infernul şi Paradisul prin motive muzicale împrumutate din Simfonia Dante de Franz Liszt şi din opera Parsifal de Richard Wagner.
Audiție: https://www.youtube.com/watch?v=4XbHLFkg_Mw&t=3s
[1] Muzica programatică este muzica instrumentală care are la origine o idee sau un subiect extra-muzical (literar, poetic, filozofic, din artele plastice etc.)
[2] Bruno Walter face referire aici la partea a II-a simfoniei întâi.
[3] Bruno Walter, Gustav Mahler, pag.134-135
[4] Natalie Bauer-Lechner, Souvenirs de Gustav Mahler, pag.233
[5] Canonul este procedeul muzical în care o melodie se suprapune cu ea însăși, la două sau mai multe voci, la intervale de timp diferite (decalat).an; Toulmin Stephen, Viena lui Wittgenstein, pag.106
INDICAȚII DE CITARE
Leonard Boga, „Mahler, date biografice și Simfonia I” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 