Gustav Mahler – Simfonia a VIII-a (Simfonia celor o mie)
Ultima lucrare prezentată de Mahler publicului, la Viena în 1910, Simfonia a VIII-a în mi bemol major, a „Celor o mie”, reprezintă probabil şi ultimul moment de triumf artistic din viaţa compozitorului. Dirijorul Bruno Walter, cel care în calitate de prieten al artistului s-a ocupat de pregătirea corurilor, soliştilor şi orchestrei, evocă în cartea dedicată lui Mahler aceste împrejurări: „Toţi cei care au lucrat atunci la repetiţiile pentru A Opta au trăit zile de neuitat. Mâna maestrului controla, fără efort aparent, vasta desfăşurare. Toţi participanţii, inclusiv copiii, a căror adoraţie pentru el a fost instantanee, erau cuprinşi de o exaltare solemnă. Am trăit un mare moment, la zenitul carierei sale şi, totuşi, atât de aproape de clipa în care avea să ne fie răpit de către destin, urmărindu-l intrând pe scenă în faţa numeroşilor interpreţi, salutat de aplauzele miilor de spectatori care se înghesuiau în sala vastă. Şi peste toate acestea, invocaţia din Creator Spiritus a cărui flacără ardea în sine şi mii de voci intonau strigătul doriţei ce-i marcase toată existenţa: Accende lumen sensibus, infunde amorem cordibus! În timp ce se stingeau ultimele sonorităţi şi o furtună de ovaţii năvăleau asupra lui, Mahler a urcat până la locul unde se afla, tocmai sus pe estradă, corul de copii. A trecut de-a lungul ansamblului strângând mâinile copiilor care-l aclamau. Acest semn de iubire din partea tinerei generaţii îl umplea de speranţa pentru viitorul operei sale şi îi provoca o bucurie adâncă. […] Altitudinea trăirii spirituale conferea inimii sale obosite întreaga vigoare de altă dată. A fost, totuşi, ultima oară când a dirijat una dintre lucrările sale proprii; nu va avea ocazia să își asculte niciodată ultimele două simfonii.”[1]
Proiectul acestei opere monumentale a fost el însuşi un eveniment, căci Mahler intenţiona, altfel decât Berlioz, să obţină sonorităţi de ample dimensiuni prin cooptarea unui aparat sonor de mare potenţial: 2 soprane, 2 altiste, tenor, bariton, bas, cor de copii, cor mixt dublu, orchestră (6 flaute, 4 oboaie, 6 clarinete, 5 fagoturi, 8 corni, 4 trompete, 4 tromboane, percuţie, harpă, mandolină, Glockenspiel, Harmonium, celesta, pian, coarde şi o formaţie în culise cu 4 trompete şi 3 tromboane). Se adaugă şi dimensiunea temporală de 90-100 de minute, necesară desfăşurării discursului sonor.
Cele două secţiuni ale Simfoniei se bazează pe imnul Veni, Creator Spiritus al călugărului benedictin Hrabanus Maurus – din secolul IX, la Mainz, la mânăstirea Fulda – căruia compozitorul îi adaugă ultima scenă din Faust de Goethe. Textele, scrise în limbi diferite – latină şi germană – la distanţă de un mileniu, se învecinează, slujind ideea lui Mahler că mesajul lor este înrudit. De altfel, există o traducere în germană a imnului, realizată de către autorul lui Faust, care mărturisise cu acel prilej că intuia o posibilă tălmăcire muzicală a lui. Într-o scrisoare către prietenul său Richard Specht, Mahler spune: „Toate celelalte simfonii care au precedat-o (pe a VIII-a n.n.) n-au fost decât preludiile ei. În celelalte lucrări totul era încă o tragedie subiectivă, dar aceasta este o sursă de mare bucurie.”[2] El adaugă, într-o scrisoare către dirijorul Willem Mengelberg: „Imaginează-ţi un univers întreg în stare să răsune şi să intre în vibraţie. Nu mai este vorba de voci umane, ci de planete şi sori în plină mişcare de rotaţie.”[3]
Partea întâi – Veni, Creator Spiritus – un imn latin scris în mare parte în stil contrapunctic riguros, ce aminteşte parcă de epoca polifoniei renascentiste, se desfăşoară în formă de sonată. Acesta oferă în secțiunea de Dezvoltare platforme diferite de evoluţie vocală şi orchestrală şi culminează spre o impresionantă fugă dublă, apoi urmează Repriza care încheie aceste periplu strălucitor de exprimare înflăcărată a credinţei.
Partea a doua, în schimb, este mai degrabă omofonă, rar contrapunctică, într-o formă episodică, de fantezie liberă determinată de conţinutul textului, care ne poartă gândul la drama muzicală wagneriană. Aceasta – cea mai extinsă mişcare simfonică scrisă vreodată de Mahler – preia structurile episodice din textul goethean şi, cu fiecare prilej se apropie prin elemente literare sau muzicale de începutul simfoniei. De altfel, după succesiunea secvenţelor ce o alcătuiesc (ideea formală enunţată anterior privind cele trei părţi ale unei simfonii a cunoscut şi alte variante de analiză ce propun succesiunea de Introducere–Expoziţie–Dezvoltare în trei episoade–Epilog), lucrarea se încheie printr-un imens crescendo susţinut de întregul aparat vocal şi orchestral care culminează cu reintonarea imnului Veni, Creator Spiritus.
Din perspectiva ciclului simfonic (tradițional format din patru părți), se poate considera că prima parte este reprezentată de către sonorităţile vocal-simfonice ale imnului Veni, Creator Spiritus, pe când scena finală din Faust, de trei ori mai lungă, preia funcţia celorlalte trei părţi ale ciclului (mişcarea lentă, Scherzo și Final). Unitatea există totuşi prin revenirea unora dintre teme, în ambele părţi, precum şi prin înrudirea materialului motivic al întregii lucrări, la care se adaugă stabilitatea tonală venind de la predominanţa iniţială a lui mi bemol major (tonalitate considerată eroică, triumfală) care revine mereu fără a crea, graţie măiestriei compozitorului, iminenţa monotoniei.
Simfonia a VIII-a, numită de către editor a „Celor o mie” (deoarece la premiera din 1910 a fost interpretată de un ansamblu uriaș, de peste o mie de artiști pe scenă), subtitlu acceptat şi de către compozitor, reprezintă un imens moment de împlinire pentru Gustav Mahler. „El a decis să-şi utilizeze întreaga experienţă, atât de dezvoltată, pentru a răspunde întrebărilor capitale ale sufletului său”[4], conchide Bruno Walter, adăugând: „Vastele dimensiuni ale imnului Veni, Creator Spiritus şi încrederea în nemurire proclamată de Goethe în finalul lui Faust. Aceasta a fost Simfonia a VIII-a! Nici o altă operă nu exprimă atât de plenar acel DA! pasionat pentru viaţă. […] Relaţia dintre idee şi muzică apare extrem de clară. […] Omul care a ridicat arhitectura Simfoniei a VIII-a s-a dovedit în armonie cu eternitatea…”[5]
În ciuda aparentei discrepanţe a celor două părţi, a căror text este, cum spuneam, în limbi (latină şi germană), culturi şi epoci diferite, Simfonia celor o mie se constituie într-un ansamblu coerent, nu doar prin materialul muzical tematic deseori comun, ci şi datorită mesajului pe care întreaga lucrare îl exprimă şi care îşi găseşte apogeul în forţa şi măreţia finalului, Chorus Mysticus. Deşi la Mahler opera şi biografia nu pot fi separate, această lucrare monumentală pare a fi una „obiectivă”, lipsită de ironia, citatele, marşurile sau Ländler-urile atât de prezente şi caracteristice în simfoniile anterioare. Pare că toate interogaţiile şi-ar fi găsit aici împlinirea, în acest suprem act de credinţă şi glorificare, deopotrivă divină şi pământeană.
Textul Simfoniei a 8-a de Gustav Mahler: https://anthropos.ro/mahler-simfonia-a-8-a-text-si-traducere/
Link pentru audiție: https://www.youtube.com/watch?v=gOddn8-35c0&list=RDgOddn8-35c0&start_radio=1
[1] Bruno Walter. Gustav Mahler (Réflexions). Le livre de poche, Collection Pluriel, Paris, 1979, pag.93
[2] Constantin Floros, Gustav Mahler – The Symphonies, Amadeus Press, 1993, pag.213
[3] Idem, pag. 213
[4] Bruno Walter, Gustav Mahler, pag.147
[5] idem, pag. 147
INDICAȚII DE CITARE
Leonard Boga, „Gustav Mahler – Simfonia a VIII-a (Simfonia celor o mie)” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 