ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Lansare carte Homo technologicus de Robert Coravu

La data de 12 martie a.c. a avut loc în amfiteatrul Nicolae Bălcescu al Universității București lansarea cărții Homo technologicus a domnului Robert Coravu, lector universitar doctor la Facultatea de Litere a aceleiași Universități. Cartea a apărut, în condiții grafice deosebite, la Editura Universității București.

Amfiteatrul unde a avut loc lansare cărții a fost umplut de studenți și foști studenți, cercetători și public interesat de subiectul abordat în cartea lansată.

Au vorbit: prof. univ. Liviu Lucaci, rectorul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale”, conf. univ. Constantin Vică (Facultatea de Filosofie, coordonatorul Institutului de Cercetări al Universității din București), conf. univ. Horia Pătrașcu (Universitatea Națională de Științe și Tehnologie „Politehnica” din București, redactor-șef al revistei Anthropos), prof. univ. Oana Fotache Dubălaru, decan al Facultății de Litere.

Întâlnirea a fost moderată de conf. univ. Alexandru Nicolae, directorul Editurii Universității București.

Reluăm aici câteva fragmente din prefața cărții, scrisă de Horia Vicențiu Pătrașcu, alături de fotografii de la eveniment. Cartea poate fi comandată aici: https://editura-unibuc.ro/homo-technologicus/.

„Cartea pe care cititorul o are în față vorbește, în plină epocă a exaltării augmentării tehnologice, despre imensa diminuare a omului astfel îmbunătățit, despre micșorarea lui sub strivitoarea ușurătate a nenumăratelor sale extensii. Observator subtil al modificărilor aduse prin tehnologie ființei omului, Robert Coravu sesizează completa inadecvare a acestui termen, augmentare, într-o lume caracterizată de un imbold nestăvilit spre comprimare, condensare și reducere. Nu e totul mic, subțire, aplatizat în lumea omului augmentat? După ce milenii de-a rândul a încercat să atingă infinitul mare, omul pare azi decis să înainteze spre infinitul mic, îndepărtând strat după strat, înveliș după înveliș, țesut după țesut, tot ceea ce-l lega de gravitație și de gravitate, de efort și de corporalitate.

„Treptat, cărțile dispar din biblioteci și chiar dintre copertele lor… într-o memorie cibernetică potențial infinită unde simpla lor depozitare ne scutește de efortul de a le citi și de a le înțelege. Noi înșine ne retragem prezența vie și concretă din vechile agore ale întâlnirii, ascunzându-ne în turnurile de… cristale lichide ale ecranelor. Aproapele devine departe și departele devine aproape într-o paradoxală transmutație făcută posibilă de comunicarea instantanee prin telefoanele smart. Totul se prezentifică în aceeași măsură în care trăirea clipei se estompează până la dispariție. Aici capătă un sens și un semnificație doar în raport cu un acolo. Ierarhia socială se stabilește după criteriul accesului la tehnologie, iar vârstei biologice și cronologice i se adaugă o vârstă cibernetică, ce se calculează în funcție de gradul de adaptare la noile device-uri și upgrade-uri. Obsolescența este o amenințare permanentă, căreia trebuie să-i opui o rezistență constantă printr-o permanentă conectare, prin reacție promptă, printr-o comunicare imediată. Iar pentru a atinge această din urmă disponibilitate – pe care un Martin Heidegger o considera de fapt caracteristică ustensilității, recte însușirea de a fi permanent la îndemână (Zuhandenheit) – omul e nevoit să renunțe la tot ceea ce i-ar putea obstacula maleabilitatea: deschiderea luminatoare către ființa ființării, tensiunea ce ține împreună, într-o lume, elementele tetradei (cer-pământ; muritori-nemuritori) și, finalmente, autentica locuire. Omul se ustensilizează în aceeași măsură în care verbelor a fi și a avea nu li se mai opune contragreutatea verbului a face (Karl Jaspers). Într-o omenire complet eliberată de efort, verbele auxiliare amintite se înstăpânesc asupra ei ca doi demoni ai insațiabilității.

O altă strivitoare eliberare a omului „augmentat” de azi este adusă de ultraspecializarea făcută posibilă de noile tehnologii care, așa cum remarcă Robert Coravu, schimbă complet vechile paradigme epistemice: îndoiala nu mai este un criteriu al inteligenței, al judecății prudente și, deci al înțelepciunii, ci devine o expresie a prostiei arogante, căci suntem constrânși de realitatea zilelor noastre să nu punem la îndoială certitudinile obținute de specialiști în domenii la ale căror baze experimentale nu putem avea acces. Adio, Bacon, părintele filosofiei moderne, cel care ne îndemnai să nu credem până nu experimentăm pe cont propriu! Adio, Descartes, cel care ne îndemnai să nu fim siguri decât de ceea ce judecăm cu mintea noastră! De astăzi omul este liber, eliberat de povara propriei sale gândiri.

Lumea descrisă de Robert Coravu rezervă și alte surprize. Dacă până nu demult faptul de a fi era limitat, din două părți, de două necesități: acela de a fi apărut și acela de a dispărea, tehnologia actuală nu doar că ne pune la dispoziție mijloace tot mai performante de imortalizare și chiar de obținere a imortalității, dar – lucru imposibil de gândit până recent – ne arată că este la fel de posibil să o desființeze și pe prima. Un nou neant – altul decât cel invocat de Heidegger în celebrele sale reflecții asupra angoasei – emerge din abisurile spațiului virtual. Descoperim uimiți, alături de autor, că virtualitatea spațiului oferit de internet și de inteligența artificială nu este un simplu mod de a vorbi, ci are un sens cât se poate de precis. Căci acest spațiu are „puterea” cu totul fantastică de a reabsorbi în virtualitate lucrurile care s-au manifestat în el, de a le face să nu… fi fost. Robert Coravu ne dă ca exemplu publicațiile și sursele de informații care dispar ca și cum nu ar fi existat, codul acestei misterioase reabsorbiri în registrul posibilității, în preființă, fiind reprezentat, succint, de trei cifre: 404. Recent, am avut eu însumi ocazia să mă confrunt cu un asemenea 404 în chiar un episod de viață reală… offline, in situ, fizică sau cum doriți să-i mai spuneți. E vorba despre o conferință pe care am susținut-o în cadrul unui eveniment filantropic. După două-trei luni, completând un raport, am căutat afișul care știam bine că existase, fotografiile de la eveniment – care știam bine că existaseră. Nimic! Am întrebat organizatorul – nici el nu păstrase vreo dovadă a prezenței mele acolo, tot ce fusese se evaporase cu totul, lăsându-mă complet neacoperit în cazul sinistru în care aș fi avut nevoie de un alibi. Eroare 404! Evenimentul fusese derealizat, re-posibilizat, virtualizat. Martin Heidegger vorbea despre teama omului suscitată de Neantul care aneantizează. Robert Coravu ne vorbește despre o nouă teamă a omului de azi: de Neantul care virtualizează, care face ca ceva să nu fi fost niciodată. E, în cele din urmă, o teamă salutară, o angoasă care ne face să mai păstrăm un contact cu materialitatea, o teamă care asigură, printre altele, existența tipografiilor! – căci orice autor vrea încă să apară și pe hârtie, temător ca scrierile lui să nu fie înghițite de neantul virtual. Dovadă stă și această minunată carte prin care textul trece din registrul existenței cibernetice al unei reviste online în care a apărut inițial în cel al unei tipărituri, era să zic… în carne și oase.

În lumea descrisă de autor ne întâlnim și cu o redefinire a afectivității, în condițiile în care tot mai mulți semeni își găsesc în asistenții AI consolatori, sfătuitori, ba chiar… parteneri de relații romantice, precum în filmul Her. Inteligența artificială ne eliberează de corvoada multimilenară a găsirii jumătății ideale, oferindu-se pe sine în locul acelei fantasme intangibile: ea nu obosește să ne asculte, nu se plictisește de problemele noastre, nu ne contrazice și încearcă mereu să ne facă pe plac. Aș ridica aici o problemă – pe care viitorul probabil o va rezolva la un moment dat. Unii teoreticieni afirmă că există în om o nevoie de agresivitate, o energie thanatică, distructivă care – nedescătușată – se poate întoarce împotriva subiectului ca autodistructivitate și autosabotaj. Internetul oferă acestor teoreticieni argumente îndestulătoare, cuvântul englezesc hate/hater devenind de mult timp un termen consacrat pentru a-i descrie pe cei implicați în relațiile conflictuale, agresive, desfășurate în mediul online. Cum de nu i-a trecut prin cap nici unui programator din Silicon Valley să creeze un chathatergpt care să răspundă – întotdeauna obraznic și agresiv! – nevoii noastre, presupus înnăscute, de confruntare, instinctelor noastre belicoase? Un chat care să ne dea acele neprețuite cinci minute de ură de care până și locuitorii citadelei din 1984 aveau atâta nevoie.

Doar un asemenea chathatergpt ne-ar elibera poate de „războaiele noastre de toate zilele” în urma cărora prietenii cei mai buni ajung să se dușmănească sub pretextul unor opțiuni politice diferite (iată că trăim timpul în care membrii aceluiași trib nu mai sunt uniți de aceiași… idoli, sfâșiindu-se între ei din cauza idolilor forului). De fapt – ar spune un Freud sau Konrad Lorenz – ei se sfâșie sub impulsul unei agresivități înnăscute… Cine știe dacă, dându-le „utilizatorilor” un chat care să le răspundă – cu aceeași monedă – sarcasmelor, injuriilor și imprecațiilor, numărul șicanărilor în trafic, al amenințărilor și conflictelor de pe rețelele sociale nu ar scădea semnificativ?! Nu știm, însă, dacă un asemenea mecanism i-ar satisface, căci ura – mult mai mult decât iubirea – pare să solicite, precum experiența estetică, condiția intenționalității și a autenticității…

Impresiile mele după această lectură fascinantă ar putea fi, cred, rezumate sub forma unei scurte povești: „A fost odată un om care a vrut să fie mare, cât de mare se poate. Și-a adăugat aripi, roți, ochi, ecrane, metale, scuturi, lentile, țevi și tuburi, antene și plastic, după dorința lui nesățioasă de a-și înlesni existența până la a nu o mai simți deloc. Și a devenit, într-adevăr, mare. Imens. Enorm. Gigantic. Brațele și picioarele robotice, elicele de dronă, sistemele de navigație îl făceau să fie oriunde într-o fracțiune de secundă și deseori era în mai multe locuri deodată, visând să devină ubicuu. Doar că sub povara atâtor îmbunătățiri care-l făceau să nu mai simtă niciun efort și nicio greutate, omul s-a micșorat până la dimensiunile unui șoarece, ale unei furnici, ale unei cuante… A devenit infinit, infinit de mic!”
(„Omul diminuat și neantul virtual”, prefață de Horia Vicențiu Pătrașcu la Homo technologicus de Robert Coravu).

INDICAȚII DE CITARE

„Lansare carte Homo technologicus de Robert Coravu” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.