Liviu Cocei
Izolarea – un concept estetic
Cugetarea. Orice act de gândire presupune o vizare, aflăm din lecțiile de fenomenologie. În acest fel, gândirea reprezintă o izolare a unor porțiuni din realitate (inclusiv din cea mentală). Dar ce înseamnă a gândi realmente, nu dintr-o inerție instinctuală? Și cum îi explici cuiva că gândirea este totuși un proces generator de plăcere? Mai întâi, a gândi, în sens filosofic, înseamnă a descoperi mereu ceva nou, de obicei prin dialog, cu cineva anume (real, virtual sau „atemporal” cum e autorul unei opere literare) ori chiar cu propriul sine. Practic, atunci când completăm o integramă nu gândim (filosofic vorbind), pentru că nu descoperim nimic, ci doar ne folosim de cuvintele pe care deja le cunoaștem și, cel mult, ne amintim în ce context le-am dobândit. A gândi înseamnă a te înnoi cognitiv, dar nu trăgând cu ochiul în vreun dicționar de sinonime, sau întrebând un prieten „ce este x”. A gândi presupune a ajunge împreună cu celălalt la în-țel-legerea a ceea ce nu știi încă. Gândirea este prinderea ideilor și aprinderea curiozității. Și atunci este evident răspunsul la a doua întrebare. Nu trebuie să îi explici, ci să-i arăți aceluia care se miră de ce plăcerea gândirii (filosofice) este cu mult mai mare decât satisfacția rezolvării unor sarcini clar determinate, de la serviciu sau din timpul liber. Nu în ultimul rând, acest „celălalt” poate fi orice sau oricine, cum ar fi o pisică sau chiar o minge mânjită ce pare a fi un chip uman („interlocutorul” lui Tom Hanks din filmul Naufragiatul).
*
Școala. Aristotel scria că „fericirea rezidă în răgaz [σχολῇ]; căci ne ocupăm timpul cu activități ca să ne bucurăm apoi de răgaz, la fel cum purtăm războaie ca să ne bucurăm de pace” (Etica nicomahică, 1177b). „Îmi dați voie la toaletă?” este un simptom al școlii moderne. Cine este puternic surprins de afirmația lui Aristotel, cum că fericirea s-ar afla în „școală” (σχολῇ, propriu-zis: răgaz, tihnă, timp liber), abia începe să înțeleagă cât de departe este educația contemporană de ceea ce ar trebui să fie. Nu poți obliga pe cineva să te asculte. În om există deja nevoia de a cunoaște, important este să o faci să crească (căci educația înseamnă și „creștere”). Poate că o pedagogie anarhistă ar fi prea mult (cum se dorea probabil și cea imaginată de Constantin Noica: o școală în care să nu se predea nimic în afară de stări de spirit cvasi-motivaționale), mai ales pentru nivelele primar, gimnazial și chiar liceal, însă o abordare diferită e necesară. Diferită în sensul că nu trebuie confundată cultura (și educația) cu agricultura. Să renunțăm la aspectul cantitativ și caracterul obligatoriu al învățământului: mai puțini elevi per clasă, mai puține documente de conceput și de semnat și mai puține lucrări de realizat (implicit și de copiat). În felul acesta ar scăpa copiii de lehamitea de a învăța ceva, iar profesorii de tentația de a copia. Iar noi nu ne vom mai aminti de anii de școală ca de o închisoare cu posibilități educaționale ori ca de un cimitir al vieții umane. Ce ironie: omul contemporan, față de cel din Antichitate, are mai mult timp liber la dispoziție și, deci, posibilități reale de a se educa.
*
Spleenul. Pentru Pascal este cât se poate de evident că „toată nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru, acela că nu ştiu să rămână singuri într-o odaie. […] Nu căutăm conversaţia şi distracţiile în jocuri decât dacă nu ne face plăcere să stăm în odaia noastră” (Cugetări, p. 208). Singurătatea sau perspectiva acută a izolării (la domiciliu sau aiurea), pare a fi originea răului în lume. O spune și mai clar Kierkegaard în Rotația culturilor, un text de mici dimensiuni, dar percutant, din opera Sau-sau, unde – mai în glumă, mai serios – descrie plictisul ca rădăcină a tuturor relelor: „Putem urmări acest fapt încă de la începutul lumii. Zeii se plictiseau, drept care au creat oamenii. Adam se plictisea fiind singur, așadar a fost creată Eva. Din acea clipă a pătruns plictisul în lume, crescând direct proporțional cu mărimea populației” (pp. 356-357). Dacă ne gândim la copilărie, ne-aducem aminte că cea mai cruntă pedeapsă pe care o puteam primi de la părinți era aceea de „a sta singuri în camera noastră” sau, în sfârșit, numai „în casă”, fiindu-ne interzis „să ieșim afară”. Eram, deci, privați de bucuria de a comunica cu ceilalți; altfel spus, de a ne petrece timpul împreună cu prietenii noștri. A-fi-fugit-de-acasă sau a-fi-plecat-de-acasă echivalează cu o ieșire din sinele cu care nu ne place să ne identificăm. A-o-lua-razna înseamnă a părăsi cadrele plictisitoare ale eului nostru de toate zilele. Și putem sesiza chiar o circularitate (ironie) a acestui rău numit plictis, mai ales la nivel infracțional: grosso modo, fugind de neplăcerea acută a singurătății, mulți sfârșesc într-un alt fel de izolare (închisoare), evident mult mai cumplită. Soluția lui Kierkegaard la ubicuitatea plictisului e chiar în titlul eseului său, „rotația culturilor”, fiind o idee preluată din agricultură (o tehnică numită asolament). Deși plictisul nu poate fi învins definitiv, avem măcar posibilitatea de a nu-i spori tentaculele, învățând mai întâi să ne împrietenim cu noi înșine.
*
Estetica izolării. Izolarea nu este specifică numai asceților, bolnavilor aflați într-un anumit grad de suferință (sau asimptomaticilor), indezirabililor și solitarilor incurabili. Izolarea este intrinsecă oricărei valori estetice, mai întâi din perspectiva creatorului sau a creației lui artistice. De exemplu, „liniștea ce precede interpretarea unei piese muzicale sau dramatice, împreună cu întunericul (în care este cufundată, uneori, sala) îndeplinește funcția de cadru izolator” (Dicționar de Estetică Generală, 1972, v. izolare). Funcția izolatoare este caracteristică și punctului de vedere al subiectului percepător: contemplația ca act de cuprindere selectivă (efectiv o tăiere mentală), de înțelegere strictă a unor stări, fenomene, lucruri, în individualitatea lor. Așadar, potrivit aceluiași dicționar, obiectul estetic în sine este rezultatul unei izolări (fizice sau mentale): rama unui tablou, tabloul ca atare, un album de fotografii (fotografia în sine), o clădire oarecare (uneori și iluminată pentru a-i accentua izolarea), statuia unei personalități și soclul pe care se sprijină, scena unui teatru sau a unei săli de concerte, gardul (viu sau artificial) al unui parc; în fond, însuși Paradisul este doar o încântătoare grădină ferecată. De asemenea, admirând răsăritul sau foșnetul lin al crengilor copacilor dintr-o pădure punem între paranteze restul realității imediate, ca și cum nu ar exista. Izolarea poate fi întristătoare, ca-n melodia Isolation a lui John Lennon, care scoate în relief teama de singurătate; dar până și iubirea este un act de izolare, dacă ascultăm cântecul „Bună seara, iubito!”, interpretat de Loredana Groza și Ion Caramitru: „Bună seara, iubite!/Te-aștept ca și când/Numai dragostea noastră ar fi pe pământ!/Mai presus de măriri, de căderi, de măriri, de cuvânt!”. Toate aceste exemple sunt de fapt „insule imaginare” (de la cuvântul isola s-a format și termenul „izolare”), interpretează Ortega Y. Gasset, „înconjurate din toate părțile de realitate”. Toate au un scop în sine și, la fel ca și sacrul, ne pot „salva” de la rutina obositoare a realității cotidiene. „Fără muzică” – în fond, fără orice operă de artă – „viața ar fi o greșeală” afirma Nietzsche. Fără aceste „cadre” și „măsuri de izolare” izbăvitoare pământul ar fi „netocmit și gol”, lipsit de formă (deci de frumos, de la latinescul formosus) și anost. Aici este sensul prim al expresiei „frumusețea e în ochii privitorului”, adică în limitele receptării sale estetice.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Izolarea – un concept estetic” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 