ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Iulian Cătălui

Un roman despre răul absolut: O stea îndepărtată de Roberto Bolaño

Prezentare generală și rezumat urzeală
O stea îndepărtată este al patrulea roman al scriitorului chilian Roberto Bolaño, publicat pentru prima data în octombrie 1996 de colecția “Narrativas Hispánicas” a Editurii Anagrama din Barcelona și din noiembrie 2000 pentru colecția “Compact”, cu același număr de pagini, dar cu schimbarea coperții și design-ului, fiind prima carte de Bolaño tipărită de Jorge Herralde, proprietarul editurii menționate. Potrivit autorului însuși, în acest roman el încearcă “o abordare foarte modestă a răului absolut”. Carlos Wieder, protagonistul “infam” al romanului, se bazează pe un personaj real, Bolaño cunoscând povestea lui prin intermediul artistului chilian Jaime Rivera.

Narațiunea începe în comunitatea tinerilor poeți din Concepción, așa-numita „capitală de sud” a statului Chile, protagonistul-impostor, Alberto Ruiz Tagle, un bărbat fără altă morală decât una pur estetică, un dandy al ororii, un artist al cruzimii, și nu al foamei, care în timpul controversatului regim socialist al lui Salvador Allende se dă drept poet, și încă unul autodidact, el fiind un tânăr, serios și oarecum taciturn, care frecventa atelierul de poezie ținut de poetul Juan Stein. Aici, aproape toată lumea era de stânga din punct de vedere politic, dar el reușește să se împrietenească doar cu femei, de care este foarte admirat pentru aspectul său, Ruiz-Tagle fiind “înalt, subțire, cu trăsături frumoase” și care era elegant purtând întotdeauna “haine de marcă și scumpe” .Îi plac în mod deosebit gemenele monozigote și stele indiscutabile ale atelierului de poezie, Verónica și Angélica Garmendia, atât de asemănătoare încât erau zile când nu puteau fi deosebite una de cealaltă, fiind “cele mai bune fete” pe care naratorul le-a întâlnit vreodată. Povestitorului și prietenului său Bibiano O’Ryan li se pare că în spatele fațadei cvasi-simpatice a lui Ruíz-Tagle se află ceva fals și gol, dar oriunde merge acesta face o impresie bună fetelor și părinților lor, inclusiv poetei Carmen Villagran cu care se împrietenise la atelierul de la Facultatea de Medicină. Potrivit partenerului lor, Marta (Martita) Posadas, cunoscută sub numele de Grasa Posadas, o fată “foarte albă, foarte grasă și foarte tristă” , care scria poeme în proză, Ruiz-Tagle va fi cel care va crea poezia chiliană a viitorului, deși ceilalți erau de părere că poemele tagliene nu erau scrise de acesta. Imediat după Lovitura de stat din 1973, Alberto Ruíz-Tagle a dispărut în neant sau în aer, dacă tot vorbim de aviație și aviator, și vom avea vești despre el abia mai târziu, când, după ceva timp, se prezintă din nou în provincie, la Nacimiento, în casa surorilor Garmendia, care abandonaseră orașul Concepción în urma izbucnirii loviturii de stat a lui Pinochet și a fost primit de acestea cu brațele deschise, însă, așa-zisul poet, pe care naratorul ar trebui deja să-l numească Carlos Wieder, o ucide cu sânge rece pe Ema Oyarzún , sora mai mare a defunctei mame a gemenelor Garmendia, și dispare din nou și, odată cu el, se evaporă și acestea. Naratorul este apoi arestat și într-o zi, în curtea Centrului La Peña, un penitenciar de tranzit aproape de Talcahuano, la periferia orașului Concepción în care este deținut, este martor la un spectacol ciudat: un avion de acrobație monoloc, Messerschmitt 109, proiectează pe cer “scrieri de fum” luate din versetele Bibliei Vulgata Latina, tradusă în spaniolă conform “interpretărilor Sfinților Părinți și ale exegeților Bibliei”. Autorul, care consideră că limba latină se “înfigea” mai bine pe cer, este locotenent în Forțele Aeriene Chiliene, un anume Carlos Wieder, devenit rapid celebru în țară pentru „poeziile” sale desenate în/ pe cer sau pentru scriitura sa aeriană. Grasa Posadas este convinsă că într-o fotografie din ziarul conservator El Mercurio (criticat pentru că a primit fonduri de la guvernul S.U.A. la începutul anilor 1970 pentru a lupta împotriva guvernului socialisto-comunist, extremist și el, dar de extremă stânga, al lui Salvador Allende prin propagandă constantă anti-Allende și pentru că a „pregătit terenul pentru lovitura de stat din 11 septembrie 1973”) îl recunoaște pe acum dispărutul Alberto Ruíz-Tagle, evident nimic mai mult decât un “soldat care s-a infiltrat deghizat” în grupul de tineri poeți de stânga.
Pe măsură ce statul Chile se scufundă remediabil, din fericire, în terifianta dictatură a lui Augusto Pinochet și tot mai mulți disidenți încearcă să fugă din țară, faima lui Carlos Wieder ca pilot și “aeropoet” crește incredibil și dramatic, performanțele sale înmulțindu-se și, pe lângă faptul că este foarte admirată de femei, opera sa va fi din ce în ce mai stimată și apreciată, atât în mediul militar, cazon, cât și în cel literar, dar foștii săi cunoscuți își dau seama că el ar putea fi în spatele “dispariției misterioase” a multor poeți disidenți, și în special a poetelor imediat după izbucnirea loviturii de stat pinochetiene. În ziua în care Wieder concertează în capitală, el organizează și o expoziție de artă fotografică la el acasă, dar puținii invitați la vernisaj, în frunte cu Tatiana von Beck Iraola și niște reporteri surrealiști, sunt cel puțin îngroziți: pereții și chiar tavanul unei încăperi erau tapetați cu fotografii care înfățișau în marea lor majoritate cadavrele unor femei torturate îngrozitor, printre care se numără și cei care au recunoscut înfiorați și trupurile brutalizate ale ravisantelor surori gemene Garmendia! Serviciile secrete au intervenit prompt, luând și punând toate fotografiile în trei cutii de pantofi, iar după oripilanta expoziție, potrivit speculațiilor, Wieder ar fi fost dat afară din Forțele Aeriene, în urma unui proces secret, care a avut loc într-o noapte. După aceea, știrile sau informațiile despre îngrozitorul individ devin confuze, iar figura lui apare și dispare în “antologia mobilă a literaturii chiliene”, omul schimbându-și numele de câteva ori (Octavio Pacheco, Masanobu sau Juan Sauer) și fiind asociat, de exemplu, cu o revistă literară cu existență efemeră, unde ar publica propuneri de happeninguri pe care nu le-ar duce niciodată până la capăt sau, “mai rău, pe care le-ar transpune în mare secret în realitate” .
Naratorul avea apoi să părăsească Chile pentru totdeauna, emigrând în Europa, unde câțiva ani mai târziu i se va fi alăturat, la Barcelona, Abel Romero (personaj care apare și în alte creații literare ale lui Bolaño, precum Literatura nazistă în America și în povestirea “Joanna Silvestri” din volumul Convorbiri telefonice), un fost polițist chilian, celebru în timpul președinției nesăbuite a lui Salvador Allende (fiind chiar decorat de acesta cu Medalia pentru Curaj) și, prin urmare, căzut în dizgrație sub dictatură. Romero și-a primit numele și adresa de la Bibiano O’Ryan: detectivul este pe urmele lui Carlos Wieder și este sigur că acest individ abject se află sub un nume fals chiar în Europa. Pentru povestitor, nu este greu de ghicit că Romero a fost angajat de cineva pentru a se răzbuna pe Wieder, așa că fostul polițist îi cere povestitorului să cerceteze și să citească o serie de reviste de poezie underground din mai multe țări europene, pe care el însuși le-a procurat, pentru a încerca să identifice locația aviatorului-poet Wieder, care în toți acești ani se pare că a continuat să frecventeze mediul cultural și literar. Revistele erau toate europene, din Spania, Franța, Portugalia, Italia, Anglia, Elveția, Germania, ba chiar și una din Polonia, două din… România și una din Rusia, majoritatea fanzine, în tiraje mici. Calitatea tiparului, cu excepția câtorva dintre cele franceze, germane și italiene, care erau făcute de profesioniști, mergea de la fotocopii până la șapirografii (una din… România!), iar „rezultatul îți sărea în ochi: calitatea defectuoasă, hârtia ieftină și designul deficient” te trimiteau cu gândul la o „literatură de latrină”! .Se precizează că nu erau revistele literare de dreapta dintre cele faimoase, ci publicații scoase de skinheads, unele cu conținut S.F., altele erau dedicate adorării… diavolului, multe erau naziste de-a dreptul și aproape toate aveau caracter „rasist și antisemit” .Mai mult, detectivul reușește să strângă mărturii care l-ar identifica pe fostul torționar drept cameraman sau operator cinematografic al filmelor porno cu crime nesimulate sau hard-core-ul criminal în Italia, dar sub un nume fals, R.P. English. În cele din urmă, eului narator nu îi este deosebit de greu să identifice stilul de scriere al lui Wieder în unele intervenții într-o revistă de pseudo-avangardă franceză de extremă dreapta. Abel Romero investighează, apoi se întoarce la narator și îl duce cu el la Lloret de Mar, unde îl recunoaște într-un bar pe Carlos Wieder, în vacanță pe Costa Brava. Nu poate accepta pentru ce a fost plătit fostul polițist, dar nici nu se poate opune și nu va fi prezent când Romero merge, pentru aproximativ o jumătate de oră, la apartamentul de vacanță al lui Wieder pentru a-l înfrunta. Când pleacă, cei doi chilieni iau împreună trenul înapoi la Barcelona, evitând inteligent să vorbească despre soarta fostului aeropoet-torționar oripilant.
Structura romanului
Structura acestui microroman a fost caracterizată, printre altele, prin “repetarea ciclică a istoriei sale”, care este, de asemenea, prezentă în romanul bolanian Al treilea Reich, publicat în 2010, dar scris înainte de O stea îndepărtată, în 1989 , volumul fiind divizat în 10 capitole inegale cantitativ dar foarte intense și pe alocuri erudite. Ca o introducere a romanului, eul narator relatează că în ultimul capitol al romanului său Literatura nazistă în America redactase “poate mult prea schematic” povestea locotenentului Ramirez Hoffman din Forțele Aeriene Chiliene, care îi fusese spusă de un compatriot, deja menționatul Arturo Belano, un veteran al “războaielor cu flori” și sinucigaș în Africa, O stea îndepărtată propunându-și să îngroape povestea acestui personaj “infam”, schimbându-i numele în Carlos Wieder, acest nume de familie fiind unul de origine germană care înseamnă, potrivit personajului Bibiano O’Ryan, “altădată”, „iarăși”, „pentru a doua oară”, „din nou”, ba chiar, în anumite contexte, poate însemna „iar și iar”, „data viitoare”, adică expresii care sugerează viitorul. Iar după zicerile lui Anselmo Sanjuán, prietenul lui Bibiano, fost student la germanistică la Universitatea din Concepción, doar începând cu secolul al XVII-lea adverbul Wieder și prepoziția în acuzativ Wider au început să se distingă ortografic, pentru a marca mai bine diferența de sens, Wider, în germana veche Widar sau Widari, însemna “împotriva”, “contra”, chiar și “față de” și dădea exemplu după exemplu: Widerchrist, “antichrist”; Widerhaken, “cârlig”; Widerraten, “a descumpăni”; Widerlegung“ apologie”, “respingere”; Widerklage, “contraacuză”, “contradenunț”; Widernatürlichkeit, “monstruos” și “aberație” , termeni care i se păreau foarte relevanți. Intrând și mai mult în detalii, Anselmo susținea că Weide înseamnă “salcie plângătoare”, că Weiden vrea să spună „a pășuna’, „a paște”, „a vedea de animale care pasc”, ceea ce l-a dus cu gândul la poemul lui Silva Acevedo Lupi și Oi și la caracterul profetic pe care unii i-l atribuiseră , ba chiar că Weiden ar putea însemna „a se complăcea bolnăvicios în contemplarea unui obiect care excită sexual și/ sau în porniri sadice. Sintetizând, personajul Carlos Wieder este un sadic, un monstru, un pervers și un antichrist.
Introducerea, în care autorul spune că el preia dictarea alter ego-ul său, Arturo Belano, sfârșește prin a menționa “spectrul din ce în ce mai însuflețit al lui Pierre Menard”, făcând aluzie la celebra povestire a lui Jorge Luis Borges, Pierre Menard, autor al lui Quijote, aparținând excelentei cărți a acestuia, Ficțiuni. Și tot din punct de vedere al structurii, în cadrul narațiunii principale, care corespunde căutării lui Wieder, sunt intercalate, de asemenea, trei povestiri sau narațiuni secundare, semnificative și ele: cea a conducătorului atelierului de poezie, Juan Stein, un descendent evreu și sovietic, care își încheie zilele ca un revoluționar mitic în exil, sau într-un anonimat ingrat în orașul Valdivia; cel al rivalului și prietenului lui Stein, poetul Diego Soto, care după o ședere fericită în exil în Franța, este ucis de un grup de neonaziști spanioli; și cea a lui Lorenzo, un pederast sărac care își pierde cele două brațe într-un accident și emigrează în Europa, unde reușește să se bucure de faimă și recunoaștere, până când moare de necruțătoarea boală SIDA.
Analiză și semnificații
Narațiunea este una homodiegetică, la persoana întâi singular, povestitor fiind Arturo Belano, subiectiv, implicat, necreditabil, ştiind tot atât cât ştie şi personajul, obsedant alter ego al lui Roberto Bolaño, de altfel, în prefața romanului, autorul afirmă că a aflat povestea protagonistului, Carlos Wieder, de la compatriotul său Arturo B (naratorul anonim al poveștii), care judecând după foarte scurtele note biografice ar fi nimeni altul decât Arturo Belano, protagonist, precum și alter ego-ul lui Bolaño însuși din Detectivii sălbatici, precum și un personaj în alte lucrări ale autorului chilian. În microromanul O stea îndepărtată, Bolaño este interesat de relațiile dintre conceptele dihotomiale de abjecție/ artă și barbarie/ civism, care i-au preocupat, de asemenea, pe filozofii și eseiștii Walter Benjamin și George Steiner. În ceea ce privește titlul său, el se referă la o privire asupra trecutului statului Chile, care “poate fi văzut alterat în prezent”, într-un mod analog cu lumina emisă de o stea îndepărtată, pe care o putem observa în prezent chiar dacă a fost proiectată în trecutul îndepărtat , Fischer observând, de asemenea, că trăsătura cea mai remarcabilă a lui Wieder este “depărtarea față de realitate”, detașarea sa misterioasă, care este reprezentată în descrierea poeziilor lui și a casei sale. De fapt, Wieder nu devine niciodată dezvăluit în roman, și tot ce se știe despre el cititorul le află prin intermediul unor terțe persoane.
În opinia mea, titlul vine și atunci când naratorul, în așteptarea confruntării dintre detectivul Abel Romero și criminalul-poet-torționar Carlos Wieder, se gândește la chestiuni fără importanță, spune el, la timp, la încălzirea Pământului și la stelele de fiecare dată mai îndepărtate.
Trecând la personajele din microroman, se observă că toate aderă la un oarecare “radicalism politic”, dar cu toate acestea, în timp ce avangarda istorică este în mare parte înclinată spre artiștii de stânga, comuniști, din păcate, Wieder reprezintă o avangardă legată de dictaturi . Pentru a descrie toate acestea, Bolaño folosește mecanisme de ficțiune postmoderne, în special metaficțiunea istoriografică a Lindei Hutcheon, precum și două genuri discursive: borgesiana cercetare literară și ficțiunea detectivistă ca roman noir sau roman polițist ori thriller, care a prevalat de la intrarea în scenă a personajului Abel Romero, unul dintre polițiștii “cei mai cunoscuți ai epocii Allende” .În pofida celor mai de sus, J. Gamboa nu consideră deloc O stea îndepărtată ca fiind o creație postmodernă, deoarece există în narațiunea lui Bolaño o nostalgie care nu se potrivește cu “parodia postmodernă”, de fapt, spre finalul romanului, subliniază el, fizicul lui Carlos Wieder nu mai corespunde cu descrierile anterioare; totuși trecuseră 20 de ani de atunci, este doar un “om al trecutului” și, prin urmare, postmodernismul dispare, nefiind capabil să distingă în ultimele pagini ale operei vreun gen specific.
În această privință, Martín-Estudillo și Bagué Quílez sunt categorici și resping faptul că “activitatea criminală” a lui Carlos Wieder poate fi clasificată moral drept una avangardistă. Scrisul lui Wieder pe cer, după debutul dictaturii militare pinochetiene, poate fi o aluzie la poetul chilian Raúl Zurita, a cărui poezie scrisă pe cerul New York-ului a fost documentată în cartea sa Anteparaiso/ Anti-paradisul. Născut în 1950, și laureat al Premiului Național de Literatură, Raúl Zurita Canessa a proiectat pe firmamentul metropolei americane menționate, poemul său La vida nueva (aluzie clară la Dante și a sa La Vita nuova), pe 2 iunie 1982, folosind 5 avioane care au trasat literele cu fum alb și care au fost împodobite pe albastrul cerului, această creație fiind compusă din 15 propoziții de 7-9 kilometri lungime fiecare, în limba spaniolă. Cu toate acestea, în timp ce avangardardistul Zurita a căutat să unească literatura și viața cu fumul său alb, fără a căuta să genereze conținut violent sau deranjant , fumul negru al lui Wieder încearcă să unească literatura și moartea. Pentru Gamboa, cele de mai înainte permit o posibilă citire a romanului ca o proiecție sau stabilirea unui dublu fictiv sau ficțional a adevăratei generații de post-avangardă chiliană care se opune dictaturii, condusă de Zurita.
Romanul conține mai multe aluzii la cel de-al Doilea Război Mondial: continuarea ultimei relatări a cărții bolaniene Literatura nazistă în America; “Messerschmitt 109” al Luftwaffe pe care îl pilotează protagonistul; rudele sovietice și evreiești ale lui Stein; “elucubrațiile etimologice” ale lui Bibiano O’Ryan despre numele de familie german “Wieder”; tânărul neonazist care îl înjunghie pe Diego Soto; răceala lui Carlos Wieder, care o evocă pe cea a criminalului de război nazist și antisemit Adolf Eichmann ; sau cartea Opere complete a prozatorului și pictorului polonez de origine evreiască (ucis în 1942 de Karl Günter, un membru al Gestapo, și autor al unui roman aparent distrus de KGB), care este lecturată de narator pe masa unui bar pustiu din stațiunea estivală Lloret de Mar din Catalonia.
Teme literare și filosofice: Răul absolut al dictaturii
Deşi într-o manieră mai tangenţială faţă de celelalte lucrări ale lui Bolaño, aici sunt tratate multe teme dragi autorului: avangarda poetică; jocul strategic de tipul șahului; „mizeria romantică” a pornografiei; filmele snuff; climatul politic din Chile în anii 1970 și condiția exilului, la care se adaugă desigur și temele dictaturii și doppelgänger-ului. O stea îndepărtată este mai mult un roman al dictaturii decât unul al dictatorului, deoarece tiranul cazon chilian Augusto Pinochet nu apare ca personaj, fie și secundar, spre deosebire de un alt roman al lui Bolaño Nocturnă în Chile, ci doar menționat când este vorba despre regimul repugnant instaurat de el. În schimb, există mai multe secvențe și scene care se petrec în timpul regimului de extremă dreapta al lui Pinochet, arătând grozăviile și fărădelegile ce au caracterizat dictatura lui. Astfel, una dintre samavolniciile dictaturii o reprezintă dispariția fizică a multor persoane și personalități, cum ar fi poetele surori Garmendia, a opozanților regimului, în special, și chiar arestarea și încarcerarea naratorului romanului care este priponit la Centrul La Peña, un penitenciar de tranzit, probabil din cauza apartenenței sale la Uniunea Populară, de stânga, unde își petrece zilele jucând șah sau pur și simplu discutând cu deținuții. El asistă, de fapt, la scrierea de texte pe cer cu avionul de către Carlos Wieder, protagonistul cărții, considerat un geniu al răului absolut, care este vinovat, de exemplu, pentru dispariția misterioasă, la prima vedere, a surorilor Garmendia, și nu numai ale acestora, de crime și torturi, el fiind un reprezentant funest, sinistru al dictaturii pinochetiene. De asemenea, aflăm că un deținut, un psihiatru socialist va fi executat de regim în “deplinătatea facultăților sale intelectuale și emoționale” .Dar scena cea mai concludentă și semnificativă care înfățișează în toată “splendoarea” regimul dictatorial al lui Pinochet este cea a vernisajului funebrei expoziții de așa-zisă artă fotografică din locuința lui Wieder, cu sute de fotografii care tapetau pereții și tavanul încăperii unde erau expuse. Potrivit personajului Muñoz Cano, în câteva fotografii el le-a identificat pe surorile Angélica și Verónica Garmendia și pe alți dispăruți, majoritatea fiind femei, acestea părând a fi manechine, în unele cazuri chiar “manechine dezmembrate, făcute bucăți”, deși Cano nu excludea nici ipoteza că femeile ar fi fost în viață când au fost fotografiate. Fotografiile erau de două feluri, cele încastrate pe tavan semănau cu infernul, dar cu unul pustiit, cele fixate cu cleme în cele patru colțuri ale camerei reprezentau o “epifanie a nebuniei”, în timp ce în alte serii de fotografii, hegemon era “tonul elegiac” După răbufnirea inițială, cei prezenți au amuțit cu toții, de parcă un curent electric de înaltă tensiune ar fi străbătut casa și i-ar fi lăsat pe toți muți, apoi mulți au plecat, iar la un moment dat unul dintre locotenenți, la ordinul căpitanului, a făcut o listă cu numele tuturor celor care participaseră la expoziție și spre final și-au făcut apariția trei ofițeri și un civil de la Serviciile Secrete care i-ar fi spus lui Wieder că nu era în toate mințile. De altfel, regimul Pinochet a fost caracterizat de un model dictatorial, stabilit pe principii emanate de extrema dreaptă, precum anticomunismul, interzicerea legală a partidelor politice (până în 1987), limitarea libertăţii de exprimare, dizolvarea Congresului Național (înlocuit de o Juntă militară) și lipsa democrației. Cele de mai sus s-au reflectat în încălcările sistematice ale drepturilor omului comise de dictatură, înregistrându-se cca. 30.000 de victime ale închisorii politice și torturii, aproape 2.300 executați și peste 1.200 de deținuți dispăruți. Adăugându-se la cele de mai sus, măsura de sancționare care a afectat cel mai mare număr de oponenți a fost exilul politic, cu peste 200.000 de persoane în total (expulzați și autoexilați, inclusiv în România ceaușistă!) cu familiile lor cu tot, ceea ce reprezintă “cea mai mare mișcare de emigrare din istoria țării” .Pe de altă parte, dictatura pinochetiană a dezlănțuit și un război psihologic împotriva oponenților săi, și nu numai, astfel, campania de comunicare desfășurată de junta militară pentru a-și consolida ideile și imaginea în rândul populației a fost caracterizată ca o formă de război psihologic. Această formă de război avea ca scop exacerbarea anxietăților și temerilor prin amenințări psihologice, explicite sau implicite, la nivelul populației. Din anul 1974, “Campania de Penetrare Psihologică în Masă” a fost realizată de către Direcția Relații Umane și Comportament Social, care a fost condusă de psihologul Hernán Tuane Escaff. Obiectivele acestei campanii au fost multiple, printre acestea s-a generat în populație asocierea abilă și eficientă „Marxism = minciuni, trădare și corupție” folosind un limbaj ușor de înțeles, recurgând la imagini simple și sloganuri repetate. Un alt obiectiv a fost „gestionarea sentimentelor traumatice de angoasă, nevroză, tragedie, nesiguranță, pericol și frică”, sentimente prezente și în romanul O stea îndepărtată, pentru a facilita aderarea la juntă. Întorcându-ne la roman, într-un final, un judecător curajos îl citează pe Carlos Wieder ca inculpat într-un proces în care nu avea să se pronunțe, din păcate, niciun verdict, aviatorul-poet-torționar neprezentându-se, iar un alt jude l-a citat ca “principal suspect” în căsăpirea Angelicăi Garmendia și în dispariția surorii sale și a mătușii lor. Concluzia amară este că niciunul dintre procese nu a fost dus până la capăt, deoarece problemele statului Chile erau prea multe atunci ca să mai poată interesa opinia publică figura unui criminal în serie, dispărut în urmă cu mult timp.
Una dintre ultimele scene ale romanului spune visul unui naufragiu, unde Belano observă că mergea cu Wieder în aceeași barcă și că nu a făcut nimic pentru a evita salvarea lui, această scenă reprezentând o datorie restant-morală pe care autorul a avut-o cu privire la respingerea dictaturii lui Pinochet; datorie care este plătită cu scrierea cărții.

INDICAȚII DE CITARE

Iulian Cătălui, ,,Un roman despre răul absolut: O stea îndepărtată de Roberto Bolaño’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10 / 2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.