Iulian Cătălui
Între ideea de absolut și „un impuls moral intuitiv” sau despre bine, bunătate, compasiune, generozitate
Introducție
În majoritatea contextelor, conceptul de bine denotă conduita, atitudinea care ar trebui preferată atunci când se pune spinoasa problemă a alegerii între acțiuni posibile, binele fiind în general considerat a fi opusul categoric al răului. Semnificația specifică și etimologia termenului și traducerile sale asociate în limbile antice, moderne și contemporane prezintă variațiuni substanțiale în flexiunea și semnificația sa, în funcție de circumstanțele locului și istoriei sau de contextul filosofic sau religios. În filosofie, de pildă, termenul „bun” se referă în general la tot ceea ce pare dezirabil indivizilor și care poate fi considerat „scopul final de atins în existența cuiva”. Acesta este aspectul „etic” al conceptului de bine; dar în istoria filosofiei, a fost avansat și un sens „ontologic” odată cu Platon și succesorii și adepții săi, care au stabilit o nemuritoare ecuație între Bine, Frumos și Adevăr, faimoasa Kalokagathia. Un simț al judecății morale și o distincție de tip „corect și greșit, bun și rău”[1] sunt universal-valabile în toate culturile și civilizațiile lumii acesteia.
Etimologie și filosofie
În greaca veche, adjectivul agathós/ „bun” este folosit în general pentru a descrie faptul că o persoană sau un lucru este excepțional de potrivit pentru o sarcină sau un scop, de exemplu, la poetul Homer, un războinic iscusit este agathós[2], cuvântul denotând o calitate înaltă care este apreciată și evocă o „emoție corespunzătoare”. Substantivul neutru to agathón înseamnă atât „binele”, cât și „bunul”[3].În latină, cuvintele bonus („bun”) și bonum („binele”) erau folosite analog cu expresiile grecești agathos și agathon, și aici, uzul original și general se referea la adecvare, utilitate și competență, iar în filosofie în mod specific la „binele moral”[4].Gânditorii latini au adoptat numeroase concepte de la filosofii greci și le-au modificat după cum era necesar în cultura și civilizația romană, astfel, legătura strânsă dintre bine și frumos, exprimată în idealul grecesc al kalokagathiei, a fost înlocuită de legătura romană dintre „bine și onorabil” (honestum), inițiată de Cicero.[5] Teoria lui Platon diferă de alte teorii ale binelui prin concentrarea sa pe cunoaștere, această teorie postulează că Răul este direct legat de ignoranță, în timp ce Binele provine din inteligență.[6]Pentru Platon, Binele este egal cu însăși Soarele (Republica, VI, 508 și următoarele): „așa cum soarele, cu lumina sa, dă vizibilitate lucrurilor, tot așa Binele dă inteligibilitate ideilor, adică face posibilă înțelegerea ideilor; și așa cum soarele, cu lumina sa, dă ochiului capacitatea de a vedea, tot așa Binele dă sufletului inteligență, capacitatea de a înțelege”. Însă Binele în sine, Binele care transcende chiar și esența[7] are o configurație mult mai largă, ba chiar nelimitată, scăpând condiționării umane: din acest motiv are un caracter divin și este considerat mai ales „Primul Dumnezeu”[8].Aristotel a respins Teoria Formelor a lui Platon și, prin urmare, și ideea că există o singură Idee a Binelui (s.m.), ontologic independentă, care stă la baza tuturor manifestărilor Binelui ca fiind cauza lor.[9]El a subliniat ambiguitatea cuvântului „bun”, care este folosit în diverse categorii: o substanță, o calitate, o cantitate, o relație, un timp și un loc pot fi toate numite „bune”, din aceasta, fiind evident că nu poate exista o Idee a Binelui generală, unificată și, în același timp, cuprinzătoare.[10]Mai mult, un Bine absolut este lipsit de sens în practică; fiecare profesionist vrea să-și producă propriul bine particular, iar în acest sens, cunoașterea „Binelui în sine” este inutilă pentru ei.[11]Pe de altă parte, în Cartea a II-a a Retoricii, Aristotel definește bunătatea ca „ajutorare față de cineva care are nevoie, nu în schimbul a ceva, nici pentru avantajul ajutorului însuși, ci pentru cel al persoanei ajutate”[12].Cel mai mare teolog și filozof al Imperiului Roman, Sf. Augustin, s-a inspirat din gândirea neoplatonică în reflecțiile sale despre bine și lipsa lui, scopul său fiind să rezolve problema teodiceei, adică prezența Răului în crearea unui Dumnezeu absolut bun (s.m.), astfel, el a presupus că tot ce a creat Dumnezeu este bun fără excepție, împărtășind astfel convingerea neoplatoniciană că doar binele poate fi descris ca existent și a explicat tot răul ca o simplă lipsă sau defect, prin urmare, răul nu e altceva decât o diluare sau o „absență parțială a binelui, o perturbare a ordinii mondiale bune”, limitată în efectele sale.[13]Potrivit lui Augustin din Hipona, bunătatea lui Dumnezeu este motivul creării lumii, în această privință, Hiponianul făcând referire la Platon, care exprimase această idee în târzielnicul său dialog Timaios.[14]Cel mai important gânditor și teozof al Evului Mediu, italianul San Tommaso d’Aquino, preluând definiția lui Aristotel, a definit binele ca fiind „adecvarea, acordul (consensus) ființei cu strădania” și a stabilit principiul că „totul, în măsura în care există, este bun”; conform doctrine tomiste, „binele” și „ființa” fiind interschimbabile (convertuntur).[15]Răul nu aparține realității, ci constă doar în afectarea acesteia, dar cu toate acestea, Sf. Toma a susținut acest principiu în ontologie doar în ceea ce privește ființa ca atare, în etică, Aquinezul atribuind o realitate răului moral, deși doar ca un dat mental, nu în sensul unei „existențe extramentale și al unei naturi independente”[16].Conform lui G.W. Leibniz, anticii numeau păcatul lui Adam drept felix culpa, adică o greşeală din care a izvorât actul cel mai nobil cu putinţă, sacrificiul lui Isus Hristos.[17]El argumentează acest punct de vedere citând tezele Sfântului Augustin, care sublinia în repetate rânduri că Dumnezeu a permis răul doar pentru a produce un bine cât mai mare[18], dar şi ale Sfântului Toma din Aquino, care arăta că permiterea răului lucrează spre binele universului.[19]De remarcat că în culturile cu/ de influență spirituală buddhistă, însăși această dualitate antagonistă bine-rău trebuie depășită prin atingerea Śūnyatā, sau a vidului, aceasta fiind recunoașterea faptului că binele și răul nu sunt fără legătură, ci două părți ale unui întreg mai mare; unitate, uniune, un monism.[20]
Concepte moderne despre bine, bunătate, bunuri
Un context iluminist semnificativ pentru studierea „binelui” a fost semnificația sa în studiul „binelui, adevărului și frumosului”, așa cum se regăsește la Immanuel Kant și alți filozofi și gânditori iluminiști. Aceste discuții au fost întreprinse de Kant, în special în contextul Criticii rațiunii practice, dar și în Antropologia din perspectivă pragmatică, în care filozoful din Königsberg consideră că omul trebuie să fie educat în vederea binelui (s.m.), dar acela care trebuie să îl educe este, de asemenea, un om, care face el însuși „dovada neșlefuirii rezultate de la natură și care trebuie să facă totuși, ceea ce poate el”[21].Totodată, Kant îl amintește pe Rousseau care admitea că omul este bun de la natură, dar într-un fel negativ, adică el nu este de la sine și intenționat rău, ci „el se află doar în pericolul, de a fi molipsit și corupt de exemple rele sau de conducători răi sau nepricepuți”[22]În secolul al XX-lea, Martin Buber a gândit Binele ca pe o realitate antropologică și a identificat caracteristica sa definitorie drept „caracterul direcției”, o direcție pentru care o persoană poate alege: „direcția către persoana care este menită să fie eu”, către „forma esențială ireproductibilă” a individului sau, de asemenea, către Dumnezeu ca inițiator al acestei unicități.[23]Binele, înțeles în acest fel, nu poate fi plasat în niciun sistem de coordonate etice, ci se află deasupra tuturor sistemelor, deoarece acestea au apărut și există de dragul lui.[24]În același secol, influenta carte a lui John Rawls A Theory of Justice/ O teorie a justiției (1971) „a prioritizat aranjamentele și bunurile sociale”, pe baza contribuției lor la justiție și dreptate, filozoful american Rawls definind justiția ca fiind echitate, în special în distribuirea bunurilor sociale, stabilind echitatea în termeni de proceduri și a încercat să demonstreze că instituțiile și viețile juste sunt bune, dacă bunurile fiecărui individ rațional sunt considerate și ele echitabile. Invenția crucială a lui John Rawls a fost poziția originală, o procedură în care cineva încearcă să ia decizii morale obiective refuzând să permită ca „faptele personale despre sine să intre în calculele sale morale”.
Despre bine, bunătate, compasiune în literatura universală
În literatură, binele oscilează între un concept filosofic absolut, analizat în capitolele anterioare și un impuls moral intuitiv. Departe de a fi o „simplă dogmă”, el este întruchipat în personaje confruntate cu viciul și transcende perioadele literare conform unor viziuni extrem de contrastante, dar fascinante. Alături de rațiunea pură, mulți autori fac din sentiment „ghidul suprem” pentru a distinge binele de nedreptate. Începând cu secolul al XVIII-lea, literatura a pus sub semnul întrebării natura intrinsecă a binelui. În operele literare ale lui Jean-Jacques Rousseau, în special în Émile sau Despre educație, un tratat considerat „o încurcătură de prostii de la o doică prostuță în patru volume” (sic!)[25], conștiința și sentimentul natural sunt superioare rațiunii în ghidarea acțiunilor noastre morale, bunătatea izvorând dintr-o înclinație spontană, mila naturală. În romanele epistolare, sentimentale ori zemos-lacrimogene ale perioadei, precum Iulia sau Noua Eloiză, de același Rousseau, bunătatea este asociată cu înălțarea sufletului, puritatea intențiilor și triumful sentimentelor virtuoase în ciuda greutăților și cruntelor realități de tot felul. În povestirea filosofică intitulată Candide sau Optimismul, sardonicul Voltaire atacă direct optimismul naiv al lui Leibniz, ridiculizând ideea metafizică conform căreia „totul este spre binele lumii celei mai bune”, el înlocuind marele concept filosofic al Binelui cu o acțiune pragmatică: „trebuie să ne cultivăm grădina”[26], adică să facem bine la scara noastră mică (s.m.). De exemplu, critica este evidentă atunci când personajul Pangloss, mare filozof și profesor de „metafizico-teologo-cosmo-nigologie” (sic!), este tutorele lui Candide și Cunégonde[27], afirmă, în capitolul 4, că „nenorocirile individuale contribuie la binele general; astfel încât, cu cât sunt mai multe nenorociri individuale, cu atât totul este mai bine”[28]. În romanul-basorelief al lui Victor Hugo, Mizerabilii, Binele este personificat mai întâi de episcopul Myriel și apoi de unul dintre protagoniști, celebrul Jean Valjean, fost ocnaș devenit un om nemaipomenit de bun. Autorul descrie răscumpărarea și victoria binelui, generozității și iertării asupra inevitabilității sărăciei și a legii rigid-neiertătoare. Anumite mișcări literare sunt precaute față de Binele absolut, descriindu-l uneori ca fiind utopic, ipocrit ori slab. În operele altor autori francezi precum Marchizul de Sade sau Charles Baudelaire, „căutarea binelui” este văzută ca o „iluzie burgheză” ori capitalistă, răul fiind uneori estetizat sau considerat o forță motrice a emancipării umane. În marea literatură italiană, ideea de Bine evoluează ineluctabil de la o dimensiune metafizică și religioasă la una „civilă, seculară și psihologică”, întinzându-se de-a lungul secolelor, poziționându-se nu doar ca un ideal moral, ci și ca o forță motrice pentru perfecționarea sufletului și „îmbunătățirea societății”[29].Conceptul se desfășoară în etape fundamentale: în Evul Mediu, prin opera lui Dante Alighieri, Binele coincide cu Dumnezeu și lumina divină, astfel, în Divina Comedie, Binele Suprem (s.m.) este „iubirea care mișcă sori și stele” (poate cel mai frumos vers din literatura universală), acesta realizându-se prin rațiune, simbolizată de poetul-„călăuz” Vergilius și credința, reprezentată de muza lui Dante, Beatrice Portinari, culminând cu însăși contemplarea Treimii, unde omul își găsește „împlinirea deplină”. În Renașterea italiană, ideea de Bine se secularizează și se leagă de „virtutea civică”, iar autori precum scriitorul și arhitectul Leon Battista Alberti și poetul și diplomatul Baldassare Castiglione (autorul tratatului Curteanul) concep Binele ca „armonie, echilibru și implicare activă în societate”.Alături de acest „trend”, revoluția filosofico-politică a lui Niccolò Machiavelli, în Principele separă nemilos etica de politică: „Binele” Statului devine menținerea puterii și a ordinii, dar și a autorității unui conducător, chiar și cu prețul unor acțiuni morale sau etice mai mult decât discutabile. Din punct de vedere istoric, autorii au folosit diferite cadre pentru a defini și catapulta binele sau bunătatea ori cumsecădenia în cărțile sau literatura lor. Personaje precum avocatul Atticus Finch din cunoscutul roman melodramatic Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee sau Aslan din Cronicile din Narnia de C.S. Lewis acționează ca adevărate „ancore morale”, reprezentând principii absolute ale dreptății, înțelepciunii, iubirii sacrificiale și desigur, binelui. Despre cartea lui Lee, s-a considerat că „…[d]eși romanul se referă la tragedie și nedreptate, durere și pierdere, poartă cu sine și un puternic sentiment de curaj, compasiune și o conștientizare a istoriei pentru a fi niște ființe umane mai bune”[30]. Literatura prezintă frecvent personaje care par simpluțe, credule sau chiar cretine în fața lumii crude, cinice și sadice, în fața mundanului oribil, dar posedă o bunătate profundă și transformatoare, printre exemplele ilustre numărându-se Prințul Mîșkin din marele roman Idiotul de Dostoievski, care întruchipează empatia radicală într-o societate coruptă și pervertită cum era cea rusă țaristă din secolul al XIX-lea. Mîșkin este în esență un om bun (s.m.), dar bunătatea lui se învecinează cu naivitatea și prostia, chiar dacă este capabil de intuiții psihologice foarte perspicace. După ce și-a petrecut tinerețea într-un sanatoriu din Elveția pentru a-și trata epilepsia (boală de care suferea Dostoievski însuși), se întoarce în Rusia pentru a se infiltra în cercurile închise ale societății, fără un ban și fără relații, dar cu titlul său nobiliar și o scrisoare de recomandare în buzunar. În multe privințe, figura prințului Mîșkin fiind asemănătoare cu cea a lui Isus Hristos: simplitatea sa este caracteristică nebunului pentru Mântuitor[31], și într-adevăr, acest om bun și iubitor (s.m.) ajunge în mijlocul unei societăți artificiale și profund venale, el exprimându-se cu „simplitatea și puterea limbajului inimii”, care îi ia prin surprindere pe mulți dintre contemporanii săi. El reprezintă „blândețea nebuniei”, contrastând cu violența nebună care îl conduce pe rivalul și prietenul său, Rogojin, în aceasta, personajele demente ale lui Dostoievski continuând o întreagă tradiție marcată anterior de cele ale lui Gogol, și continuată de atunci prin cele ale lui Andreev, Soljenițîn și Ulițkaia.[32] Așa cum a explorat laureata premiului Nobel, americanca Toni Morrison în prelegerile sale despre literatură, „bunătatea profundă” operează adesea în umbră și scapă definițiilor simple, autorii considerând adesea mai convingător să scrie despre lăcomie sau rău, care sunt subiecte mai ispititoare și mai captivante. Reprezentarea realistă a bunătății necesită o abilitate imensă pentru a evita crearea de personaje lăcrimoase ori siropoase sau chiar pasive. Bunătatea literară are rareori legătură cu perfecțiunea, iar personajele care reprezintă binele moral profund – cum ar fi Michael K în Viața și vremurile lui Michael K de J.M. Coetzee, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură sau Billy Budd din ultimul roman postum al lui Herman Melville, Billy Budd, marinarul – au adesea limitări fizice sau comunicative, forțând cititorul să le recunoască valoarea prin acte de rezistență tăcută, mai degrabă decât prin acte eroice cinematografice grandioase. Astfel, în creația narativă melvilliană Billy Budd este un marinar tânăr și chipeș, iubit de echipaj pentru bunătatea și inocența sa, poreclit „marinarul frumos”, care nu are niciun defect, cu excepția unei gângăveli atunci când este copleșit de emoție, fapt care se va dovedi fatal. John Claggart, maestrul de arme al navei, are o antipatie profundă față de Billy, cauzată de afecțiunea pe care o inspiră celor din jurul său, la care Claggart însuși nu este, paradoxal, imun, el raportându-i căpitanului Edward Fairfax „Starry” Vere că Billy complotează să incite la o revoltă.[33]Billy este confruntat de Claggart pentru a se apăra, dar copleșit de emoție din cauza acestor acuzații nefondate, se bâlbâie continuu și nu este capabil să se explice și să se apere. Neajutorat, îl lovește apoi brutal pe Claggart, care sucombă pe loc, fiind condamnat la moarte prin spânzurare de o curte marțială compusă ad-hoc din ofițerii navei, în fața căpitanului putând oferi doar mărturia sa neputincioasă.[34]Iată cum binele sau bunătatea se poate dovedi de-a dreptul mortal(ă). În romanul Ciuma de existențialistul Albert Camus, „sentimentul de bine” se transformă în revoltă și solidaritate, acțiunea dreaptă și bună izvorăște din lupta împotriva absurdului, fără speranța unei recompense divine. Oricât de abjecte ar fi uneori victimele, oricât de binevoitoare și contagioase ar fi devenit, ele nu și-au meritat soarta.[35]Indiferent de gradul lor de responsabilitate, ele constituie singura realitate concretă de care se pot interesa alți oameni, mai lucizi, mai puțin egoiști, iar nenorocirea îi unește pe oameni și împreună trebuie să-și realizeze mântuirea.[36]Protagonistul Michael K din pomenitul roman al sud-africanului J.M. Coetzee este adesea văzut ca un parazit sau, ceva mai indulgent, un muncitor necalificat, neavând un statut social foarte ridicat și omul este conștient de acest lucru, uneori el comportându-se intenționat prostește, adică nu vorbește, pentru că știe că poate scăpa nepedepsit.[37] Scopul călătoriei sale nu este să-și găsească scopul în viață sau weltanschauung-ul, ci să-și ajute mama și să-i îndeplinească dorințele, dând dovadă de mare bunătate, ceea ce el credea a fi scopul său inițial în viață.[38]El crede că: „Un om trebuie să trăiască astfel încât să nu lase nicio urmă a existenței sale”, iar a deveni grădinar este cea mai bună opțiune a lui Michael pentru a-și trăi filosofia.[39]
Scurte concluzii
În secolul al XX-lea, literatura s-a distanțat de didacticismul și tezismul moral, astfel, André Gide a emis faimoasa frază: „Cu intenții bune se face literatură proastă”. Această idee ilustrează o ruptură: ficțiunea modernă caută în schimb să descrie complexitatea psihologică, explorând zone gri, în loc să separe strict binele de rău. Binele, bunătatea, compasiunea și generozitatea în literatură vin și prin emoția estetică, ca de pildă, frumusețea ca acces la Bunătate, mulți autori clasici considerând că sentimentul sau ideea de contemplare a frumuseții într-un text literar trezește, cumva, un sentiment de bunătate în cititor. Cititul ne permite să ne identificăm cu personaje bune și altruiste, dar uneori și cu cele rele, oferind cititorului un sentiment sau o idee de împlinire, elevare morală și reconciliere cu umanitatea.
[1] Donald Brown, Human Universals, Philadelphia, Temple University Press, 1991, online.
[2] Zum Sprachgebrauch Homers siehe Pierre Chantraine, Dictionnaire étymologique de la langue grecque. Histoire des mots, Paris, 2009, S. 5f.
[3] Hans Reiner, „Gut, das Gute, das Gut. I.”, In: Historisches Wörterbuch der Philosophie, Band 3, Basel, 1974, Sp. 937–946, hier: 937f.
[4] Hans Reiner, op. cit., pp. 937-946.
[5] Hans Reiner, op. cit., pp. 937-946.
[6] Begoña Ramón Cámara (1 de enero de 2023), „Sobre la «asombrosa trascendencia» de la Idea de Bien en la República de Platón”, en Daimon Revista Internacional de Filosofia (88): 37-51.
[7] Platone, Repubblica, 509 b, online.
[8] Così secondo il platonico Numenio di Apamea nel suo trattato Sul Bene, online.
[9] Hellmut Flashar, „Die Platonkritik (I 4)”. In: Otfried Höffe (Hrsg.), Aristoteles, Nikomachische Ethik, 2., bearbeitete Auflage, Berlin, 2006, S. 63–82.
[10] Aristoteles, Nikomachische Ethik, 1096a–b, online.
[11] Aristoteles, Nikomachische Ethik 1096b–1097a. Siehe dazu Rachel Barney, „The Carpenter and the Good”. In: Douglas Cairns u. a. (Hrsg.): Pursuing the Good. Ethics and Metaphysics in Plato’s Republic, Edinburgh, 2007, S. 293–319.
[12] Aristotle, „Kindness”, in Rhetoric, book 2, chapter 7, arhivat din original la 13 decembrie 2004.
[13] Christian Schäfer, Unde malum. Die Frage nach dem Woher des Bösen bei Plotin, Augustinus und Dionysius, Würzburg, 2002, S. 194–348.
[14] Augustinus, De civitate dei 11, 21, online și Platon, Timaios 29e–30a, online.
[15] Jan A. Aertsen, Medieval Philosophy and the Transcendentals, Leiden, 1996, pp. 290–334; Rolf Schönberger, Thomas von Aquin zur Einführung, Hamburg, 1998, pp. 76–85.
[16] Jan A. Aertsen, op. cit., pp. 290–334 și Rolf Schönberger, op. cit., pp. 76–85.
[17] G.W. Leibniz, Theodicy, online.
[18] G. W. Leibniz, op. cit., online.
[19] Toma de Aquino în libr. II. sent. dist. 32, qu. I, art. 1, online.
[20] Paul O. Ingram, Frederick John Streng. Buddhist-Christian Dialogue: Mutual Renewal and Transformation, University of Hawaii Press, 1986, pp. 148-149.
[21] Immanuel Kant, Antropologia din perspectivă pragmatică, trad. Rodica Croitoru, București, Editura Antet 2013, p. 172.
[22] Immanuel Kant, op. cit., p. 173.
[23] Martin Buber, Bilder von Gut und Böse, 2. Auflage, Köln, 1953, S. 10, 109–112.
[24] Martin Buber, op. cit., pp. 10, 109-112.
[25] Henri Gouhier, Rousseau et Voltaire: portraits dans deux miroirs, Paris, Vrin, 1983, online.
[26] Voltaire, Candide ou l’Optimisme, Vanves, Hachette, 2016, online.
[27] Voltaire, op. cit., p. 12.
[28] Michel Laurin, Candide (collection parcours d’une œuvre), Montréal, Beauchemin, pp. 153-155.
[30] Susan Arpajian Jolley (2002), „Integrating Poetry and To Kill a Mockingbird”, in The English Journal, 92 (2): 34–40.
[31] Daniel S. Larangé, „De retour de nulle part: un espace de l’ailleurs chez Fédor M. Dostoïevski”, en: Une Suisse, des exils, Emmanuel Cherrier & Karl Zieger (éds.), Valenciennes, Agmen Camelia/ Presses universitaires de Valenciennes, 2008 (Recherches valenciennoises; 27), pp. 137-152.
[32] Daniel S. Larangé, „L’Idiot, au plus haut de la schizophrénie russe”, en Le Magazine littéraire, 524 (2012), pp. 80-81.
[33] Herman Melville, Billy Budd, marin (suivi de Daniel Orme), nouvelle traduite par Pierre Leyris, Paris, Gallimard, 1980, online.
[34] Herman Melville, op. cit. online.
[35] Maurice Nadeau, «Albert Camus romancier», dans Le Roman français depuis la guerre, Paris, Gallimard, coll. «Idées», 1969, 91 à 97 pour l’édition de 1992.
[36] Maurice Nadeau, op. cit., pp. 91-97.
[37] J. M. Coetzee, Life & Times of Michael K, South Africa, Ravan Press, 1983, online.
[38] J.M. Coetzee, op. cit., online.
[39] Ibidem.
INDICAȚII DE CITARE
Iulian Cătălui, «Între ideea de absolut și „un impuls moral intuitiv” sau despre bine, bunătate, compasiune, generozitate”» în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
