Iulian Cătălui
Idolii secolului al XXI-lea
Introducere. Definiții
Termenul idol (prin latinescul idolum din greaca veche εἴδωλον/ eídōlon, literal „imagine, asemănare, simulacru”, în special „iluzie”)[1] este folosit în teologie, studii religioase, filosofie și arheologie într-o varietate și avalanșă de înțelesuri. În limbajul comun, o persoană este numită „idol” în sensul unui model căruia i se arată o „mare admirație”[2], făcându-i-se un adevărat cult, de asemenea, un idol este o „reprezentare materială” a unui zeu care face obiectul venerării supreme, la fel ca zeitatea însăși. Totodată, venerarea idolilor se numește idolatrie, aceasta fiind coruperea și trivializarea idolului. În acest din urmă caz, poetul și eseistul englez John Milton nu privea idolatria doar ca pe venerarea unor statui fizice, ci ca pe o tendință umană periculoasă de a atribui o autoritate divină absolută oricărei instituții, persoane sau ideologii pământești.[3]În timp ce contemporanii săi se concentrau asupra ritualurilor păgâne sau catolice, autorul poemului Paradisul pierdut susținea că idolatria apare ori de câte ori oamenii oferă o supunere necondiționată unor lucruri care nu sunt Dumnezeu[4], el asociind idolatria direct cu opresiunea politică, considerând că supunerea în fața regilor, a episcopilor sau a sistemelor statale corupte diminuează valoarea libertății umane.[5]
Viziuni religioase
Biblia și Coranul resping din start cultul idolilor, considerându-l adorarea unei reprezentări a lui Dumnezeu sau mai ales a „zeilor falși”, o reprezentare care distorsionează îngrozitor dimensiunea transcendentă și unică a divinității, relegând-o la statutul de simple obiecte. Celebra porunceală: „Să nu-ți faci chip cioplit nici altă asemănare nici să te închini lor”, din „Decalog”, înregistrată în Biblie (în cartea „Ieșirea/ Exodul”, 20:4-5), interzice „crearea de idoli” (chipuri cioplite) și închinarea la elemente din natură, la animale sau la „zei falși” considerați dumnezei. Într-un sens mai abisal, Dumnezeu cere imperios ca omul să nu venereze lucruri create în locul Demiurgului, Creatorului, un idol semnificând orice lucru căruia i se atribuie putere divină sau căruia i se aduce o închinare rezervată exclusiv lui Dumnezeu. În teologia iudeo-creștină, de exemplu, termenul „idol” se referă în mod specific la imaginile de cult „păgâne” și la „idolii” venerați de acestea și, prin urmare, are întotdeauna o conotație negativă în uzul biblic și ecleziastic.[6]Totodată, în cadrul creștinismului, s-a pus problema reprezentării lucrurilor cerești, a lui Isus Hristos însuși, a sfinților și a îngerilor, determinând unii credincioși să interzică icoanele și alte obiecte religioase, rezultând criza iconoclasmului, cum s-a întâmplat în Imperiul bizantin. În acest caz, iconoclasmul condus de guvern a început cu împăratul bizantin Leon al III-lea, care a emis o serie de edicte între 726 și 730 împotriva venerării imaginilor.[7]Conflictul religios a creat diviziuni politice și economice în societatea bizantină; iconoclasmul a fost în general susținut de popoarele orientale, mai sărace, non-grecești ale imperiului menționat, care trebuiau să se confrunte frecvent cu incursiuni, raiduri ori invazii din partea noului imperiu arab sau musulman[8], pe de altă parte, grecii avuți din Constantinopol și popoarele din provinciile balcanice și italiene s-au opus vehement iconoclasmului și bine au făcut. În comunități creștine precum cele catolice, anglicane și în bisericile ortodoxe, există o acceptare a imaginilor și sculpturilor religioase ale lui Isus Hristos, ale sfinților și ale Fecioarei Maria ca un fel de analogie cu ceea ce ar putea fi o fotografie astăzi.[9]În realitate, termenul „idol” în creștinism se referă la alte tipuri de imagini care erau venerate în sine sau chiar la orice încearcă să ia în mod abuziv locul lui Dumnezeu, în timp ce termenul „icoană” este folosit pentru imagini ale lui Dumnezeu și ale sfinților în special în Bisericile orientale și Biserica Romano-Catolică.[10]Protestantismul consideră chiar și reprezentările sfinților drept idoli și idolatrie, motiv pentru care interzice utilizarea lor în viața de cult a credincioșilor săi, acest lucru datorându-se parțial originilor doctrinare maniheiste, deoarece maniheiștii considerau materia „ceva rău”, ca o creație a unui zeu inferior, în timp ce spiritul era ceva bun, ca o creație a unui „Dumnezeu bun”.Prin urmare, din momentul în care cineva consideră materia ceva rău, rezultă ineluctabil că persoana respectivă consideră interzisă și „venerarea prin obiecte materiale”, acesta fiind motivul pentru care idolatrizarea în religiile protestante este axată în principal și pe bună dreptate pe cunoaștere și învățătură și mai puțin pe elemente materiale, ca în religiile creștine tradiționale, care folosesc lumânări, tămâie, icoane, veșminte etc., în cantități industriale, ca să nu mai vorbim de enervantul sărutat de moaște la ortodocși.
Semnificații arheologice
Într-un context arheologic, să spunem, termenul „idol” se referă, pe de o parte, la imagini și picturi de cult cu motivație religioasă evidentă. Aici, pot fi adoptate definiții din domeniul teologic[11], cuvântul, termenul fiind aplicat tuturor figurilor antropomorfe abstracte care nu pot fi clasificate altfel.[12]Criticul și istoricul de artă german Johann Joachim Winckelmann, considerat „părintele arheologiei moderne” sau mult-prea-exagerat, „profetul și eroul fondator al arheologiei moderne”, a aplicat pentru prima dată termenul, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, tuturor operelor de artă cu figuri umane despre care se putea presupune că au o funcție cultică sau ritualică, iar la mijlocul secolului al XIX-lea, această utilizare a cuvântului a devenit general acceptată în țările vorbitoare de limbă germană.[13]În preistorie și istoria timpurie, această întrebuințare este în general presupusă pentru operele de artă, astfel încât expresia este aplicată tuturor reprezentărilor umane, inclusiv celor schematice și abstracte.[14]Idolii, în acest sens larg, se găsesc în diverse culturi, din Anatolia antică până în regiunile germanice, aceștia fiind documentați încă din Paleoliticul Superior și au fost răspândiți în epoca bronzului.[15]Formele lor sunt foarte diverse, variind de la figuri naturaliste și forme feminine lascive, concupiscente, la reprezentări abstracte, cum ar fi „idolii din scânduri” sau doar trăsături corporale sugerate.[16]Materialele folosite pentru idolii care au supraviețuit includ osul sau lemnul, argila sau piatra, iar idolii cicladici, predominant din marmură, din Marea Egee, datând de la sfârșitul neoliticului încoace, sunt considerați „repere artistice”[17].

Concepții și perspective filosofice. Bacon, Nietzsche și Cioran
În istoria filosofiei există două cărți esențiale privind ideea de idoli, idolatrie etc., Noul Organon de Francis Bacon și Amurgul idolilor de Friedrich Nietzsche. Noul Organon sau îndrumări metodice despre interpretarea naturii și despre stăpânirea ei de către om este o lucrare filosofică scrisă în latină și publicată de Bacon în 1620, titlul fiind o referință, o trimitere la opera lui Aristotel, Organon, care a reprezentat tratatul său despre logică și silogism. Filozoful și, la un moment dat, Procuror General și Lord Cancelar al Angliei, dar și creatorul empirismului. detaliază un „nou sistem de logică” pe care el îl consideră, cam arogant, a fi superior față de vechile moduri de silogism, acum cunoscut sub numele de „metodă baconiană”. Conform lui Bacon, inteligența umană trebuie să dobândească „instrumente eficiente” pentru a domina natura, aceste instrumente fiind experimente care interpretează și dau formă datelor „experienței senzoriale” dar, cu toate acestea, ele necesită eliberarea de prejudecățile care împiedică apariția de idei noi. Francis Bacon numește aceste prejudecăți „idoli” și le clasifică în patru clase de Idoli care stăpânesc mințile oamenilor: Idolii Tribului (Idola tribus), Idolii Grotei/ Peșterii (Idola specus), Idolii Pieței Publice (Idola fori) și Idolii Teatrului (Idola theatri).[18]Idolii Tribului își au originea în „însăși natura omului și în tribul sau rasa fiecăruia”, căci este o afirmație eronată aceea că simțul omului este măsura lucrurilor.[19]La modul opus, toate percepțiile, atât ale simțurilor, cât și ale minții, sunt, potrivit lui Bacon, „pe potriva măsurii individului și nu pe potriva măsurii universului”[20].Idolii Grotei/ Peșterii sunt idolii omului individual, căci fiecare (în afara erorilor obișnuite naturii umane în general) își are propria grotă, peșteră sau bârlog, care refractă sau decolorează lumina naturii, fie din cauza naturii sale proprii și speciale, fie din cauza educației și a discuțiilor cu alții; ori a lecturii cărților și a autorității celor pe care îi stimează și îi admiră; ori a „diferențelor de impresii”, după cum se ivesc ele într-o minte preocupată și predispusă la aceasta, ori într-o „minte indiferentă și închistată”; sau din alte asemenea cauze.[21]Idolii Pieței Publice sunt cei care se nasc din relațiile și asociațiile dintre oameni, pe seama negoțului și a întovorășirii oamenilor în asemenea locuri, căci prin vorbă se întovorășesc oamenii, iar cuvintele sunt impuse potrivit „înțelegerii vulgului”[22].În fine, Idolii Teatrului sunt cei care au pătruns în mințile oamenilor venind din diferite dogme și filosofii, precum și din legile greșite ale demonstrației, iar potrivit autorului Noii Atlantide, toate sistemele primite de-a gata nu sunt altceva decât diferite piese de teatru, reprezentând „lumi imaginate conform unei metode ireale și scenice”[23].
În cartea sa, purtând titlul complet Amurgul idolilor sau Cum se filozofează cu ciocanul (1888), Friedrich Nietzsche critică acerb cultura germană a vremii sale ca fiind nesofisticată, decadentă și nihilistă și trage câteva harpoane dezaprobatoare către figuri culturale cheie franceze, engleze și italiene care reprezintă tendințe similare. Spre deosebire de toți acești presupuși reprezentanți ai declinului cultural, Nietzsche aplaudă la scenă deschisă genii sau chiar idoli precum: Cezar, Napoleon, Goethe, Tucidide, dar și pe… sofiști, ca fiind tipuri mai sănătoase și mai dure, mai puternice. În cele zece secțiuni ale volumului, precedate de o scurtă prefață cvasi-lămuritoare, Nietzsche rezumă principalele teme ale operei sale târzielnice, și așa cum a scris în opera sa autobiografică Ecce Homo, „idolul” se referă la ceea ce până acum a fost numit adevăr, al cărui sfârșit sugerează (metafora) amurgului: „Amurgul idolilor – cu alte cuvinte: Vechiul adevăr se apropie de sfârșit…”[24]În prefața pomenită, poetul și filozoful german susține că un alt mod de întremare este acela de a iscodi idolii ciulind urechea la ei și că există în lume mai mulți idoli decât realități: acesta-i ochiul meu rău pentru lumea asta, aceasta-i și urechea mea rea” (subl. F.N.).[25]El subliniază că: „Această mică scriere e o „mare declarație de război”; și în ce privește iscodirea idolilor, de data asta nu-i vorba de idolii unei epoci, ci de idoli veșnici care sunt aici atinși cu ciocanul ca de un diapason – nici nu există idoli mai vechi, mai convinși, mai plini de ei… Și nici mai găunoși… Asta nu împiedică să fie cei în care se crede cel mai tare (s. F.N.), de altfel, mai ales în cazul cel mai elevat, nu se spune nicidecum idol…“[26].Punctele centrale ale criticii nietzscheene includ metafizica și moralitatea, religia și, încă o dată, fenomenul decadenței ori declinului, de care autorul lui Așa grăit-a Zarathustra fusese preocupat de mult timp și pe care îl descrisese în diverse manifestări. Dualismul metafizic (împărțirea în două) domină istoria culturii și filosofiei occidentale, împărțind lumea într-un tărâm adevărat și unul aparent, filozoful din Röcken identificând faze, etape ale influenței platoniciene și creștine, kantiene și pozitiviste asupra acestei diviziuni.[27]Deja în cartea sa timpurie, Nașterea tragediei, scrisă sub influența mult-prea-encomiatului compozitor Richard Wagner, el abordase figura centrală a filosofiei grecești, formulase o critică a socraticismului și, simultan, în eseul său Nașterea filosofiei în epoca tragediei grecești, el i-a identificat pe idolii Socrate și Platon ca pe „simptome ale decăderii, ca pe instrumente ale destrămării grecești, ca fiind antigrecești”[28].Valoarea vieții este incalculabilă, iar oricine, ca filozof, făcea din această idee sublimă o problemă, le submina înțelepciunea, dar odată cu Socrate, gustul rafinat grecesc a cedat locul dialecticii, (omul recurgând la aceasta atunci când nu dispune de un alt mijloc)[29] prin care „plebea” a ajuns la proeminență. Căci fanatismul cu care întreaga gândire greacă s-a năpustit asupra rațiunii și raționalității trădează un impas, spune Nietzsche, care conchide: „erai în pericol, n-aveai decât o unică alegere: să pieri ori – să fii absurd de rațional… (s. F.N.).[30]
La rândul său, Emil Cioran a privit conceptul de idol, dar și de idolatrie, în câteva cărți de-ale sale, cu un pesimism mai radical decât cel al lui Nietzsche, mai precis, în eseul „Genealogia fanatismului”, din emblematicul volum Tratat de descompunere, explică faptul că omul nu poate trăi fără certitudini și din acest motiv, el își creează un idol – fie că acesta se numește Dumnezeu, Patrie, Libertate, Știință sau Societate, iar odată ce ideea devine idol, ea cere devotament absolut, fanaticul devenind sclavul acestui idol și, implicit, dușmanul oricui refuză să i se închine.[31] Cioran susține că cele mai mari masacre din istorie nu au fost comise de oameni cinici sau răi, ci de pasionați, de cei care au ucis în numele unui „idol transparent” sau al unei utopii, căci din dragoste pentru idolul lor, oamenii devin intoleranți și cruzi.[32] În viziunea cioraniană din acest text, idoli nu sunt doar statuile religioase, ci orice doctrină politică sau filosofică ridicată la rangul de axiomă de neatins, iar singura „salvare” în fața acestui delir distructiv o reprezintă scepticul, cel care refuză să creadă, cel care nu își creează idoli și care, tocmai din acest motiv, este singurul incapabil să devină un călău.[33]Epoca sau individul care refuză idolii (s.m.) intră în ceea ce Cioran numește, cu o stenahorie lucidă, starea de descompunere benignă, preferabilă oricând sângerosului fanatism.[34]
Versiuni și viziuni contemporane. Secolele XX-XXI
Aici, trebuie să spun că nu am avut idoli, nici din domeniul literaturii, nici al filosofici și nici al muzicii simfonice, operei, muzicii rock etc., atât din cauza scepticismului și pesimismului meu, existente încă din adolescență, cât și din cauza regimului communist care i-a ridicat la nivel de dumnezei, nu mai zic de idoli, pe niște dictatori oripilanți ca Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. Am avut, în schimb, scriitori preferați cum ar fi: Dante, Rabelais, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Leopardi, Poe, Baudelaire, Dostoievski, Ibsen, Pirandello, Caragiale, Joyce, Kafka, Pessoa, Montale, Calvino, Bellow, Grass, Borges, Sábato, Márquez, Llosa, Saramago, Eco, Rushdie ș.a., filozofi predilecți ca: Platon, Lao Zi, Nagarjuna, Sf. Augustin, Toma D’Aquino, Machiavelli, Vico, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche, Croce, Cioran ș.a.; pictori, sculptori și arhitecți favoriți: Giotto, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Caravaggio, Bosch, Brueghel cel Bătrân, Palladio, Bernini, Borromini, Magnasco, De Chirico, Dali ș.a.; compozitori prealeși precum: Vivaldi, Corelli, Bach, Beethoven, Mussorgski, Verdi, Puccini, Debussy, Ravel etc.; istorici care mi-au plăcut: Tucidide, Tacitus, Guicciardini, Gibbon, Mommsen, Braudel, Le Goff, Ferguson ș.a.; regizori de film preferați ca: Fellini, Antonioni, Tarkovski, Visconti, Buñuel, Kurosawa, Welles, Coppola, Scorsese, Kieslowski, Wajda, Bertolucci, Truffaut, Sorrentino ș.a.; sau muzicieni și formații ca: Vangelis, Mike Oldfield, Tangerine Dream, Jean-Michel Jarre, Ennio Morricone, Pink Floyd, Yes, Jethro Tull, Genesis, King Crimson, Led Zeppelin, Queen, Radiohead etc. Trecând totuși, la ideea de idol, în limbajul cotidian, mai din zilele noastre (secolul al XXI-lea), acesta se referă și la o persoană, un personaj considerat un model de către un anumit grup de indivizi, în cadrul unei anumite „generații”[35].O astfel de figură poate fi întruchipată de vedete/ star-uri de cinema în/ din diverse țări: James Dean, Marilyn Monroe, Marlon Brando, Robert de Niro, Al Pacino, Brigitte Bardot, Alain Delon, Marcello Mastroianni, Sophia Loren ș.a.), vedete și grupuri muzicale: Elvis Presley, Jim Morrison, Bod Dylan, Beatles, Rolling Stones, Jimi Hendrix, Bob Marley, Freddie Mercury, Michael Jackson, Taylor Swift), de figuri emblematice ale unei lupte politice (de exemplu, „revoluțierul” Che Guevara) sau chiar ale unui sport (Pelé, Maradona și Messi în fotbal), întotdeauna în domeniile lor respective. Idolii secolului XXI nu mai sunt cei amintiți deși mai există actori, muzicieni, scriitori etc., care ar putea să rivalizeze cu cei din secolul al XX-lea, dar nu să-i și depășească, totuși, noile atracții și false valori sunt, după ultimele cercetări: telefonul mobil (smartphone-ul, mai ales) și internetul, care au devenit priorități zilnice, captând o mare parte din timpul și atenția rezervate persoanelor dragi, de pildă; rețelele sociale și validarea în cadrul acestora (like-urile, inimoarele, faima virtuală, urmăritorii etc.), ce se substituie grobian și grotesc adevăratului respect de sine; apoi banii, ca ochi ai diavolului și succesul material, averea și confortul fiind văzute în prezent ca singurele ținte ale sensului vieții; hedonismul și confortul, traiul luxos, prin evitarea oricărui efort fizic și mai ales intelectual ori sacrificiu christic pentru ceilalți. De asemenea, idolatria modernă se manifestă ca o obsesie, fixație bolnăvicioasă față de tot ceea ce privește direct sau indirect viața idolului: showbiz-ul, viața publică și privată, precum și diverse lucrări și produse legate de idol, cum ar fi fotografii, filme, videoclipuri, dedicații și tot felul de jucărele. Idolatria poate duce chiar la „isterie în masă” în timpul apariției idolului în fața închinătorilor săi, fanii, aceștia devenind fanatici de-a dreptul. Idolatria este un fenomen comun în multe țări occidentale și non-occidentale, în special în Japonia, unde unii luptători de sumo, pântecoși și scârbavnici de-a dreptul, sunt venerați ca „zei vii”. În cartea sa despre staruri, vedete etc., publicată în Franța pe la sfârșitul anilor 1950, cu titlul Les stars, filozoful Edgar Morin folosește ca epigraf o sintagmă din Bernard Shaw: „Sălbaticul adoră idoli de lemn și piatră; omul civilizat idoli de carne și sânge”![36].Într-o carte care reunește cu îndrăzneală lecțiile Bibliei cu cele ale psihanalistului Jacques Lacan, intitulată Idolul. Teoria unei ispite: De la Biblie la Lacan (2015), Silvano Petrosino (n. 1955, filozof recunoscut internațional pentru studiile sale asupra gândirii lui Lévinas și Derrida), își continuă explorarea critică a timpurilor noastre și se întreabă ce este, de fapt, un idol?, tot el răspunzându-și că ar fi o „promisiune de compactare a vieții umane”, o parte pe care subiectul o ridică la demnitatea întregului pentru „a dezavua natura infinită a dorinței” și lipsa pe care o aduce irevocabil și irefutabil cu ea.[37]În acest sens, venerarea idolilor este întotdeauna o „operațiune perversă” de-a dreptul, dacă perversiunea reprezintă încercarea de a deveni stăpân absolut asupra propriei dorințe, autorul italian susținând că: „Idolul apare, de fapt, ca un obiect capabil să capteze fantomatic dorința, absorbindu-i transcendența, iar din acest motiv, cel mai mare, cel mai periculos, cel mai nebunesc idol este cel al Eului”[38].Căci Eul – așa cum subliniază Jacques Lacan, nu este altceva decât subiectul „în stare de idol”, întrucât idolul nu este doar o „imagine falsă a lui Dumnezeu”, ci mai presus de toate o „imagine falsă a umanității”, de asemenea, idolul caută să dea o consistență substanțială sinelui, făcându-l autosuficient, emancipându-l de transcendența dorinței, făcându-l cu adevărat ultima „piesă” din colecție, în realitate, cultul idolilor dovedindu-se a fi o „formă radicală de sclavie”: subiectul se abandonează idolului său, pierzându-se pe sine însuși.[39]Totuși, ce îl împinge pe om să fabrice continuu idoli, dacă nu pentru a evita impactul chinuitor al transcendenței propriei dorințe? Cu propria libertate?, se interoghează dublu filozoful italian. În fine, nu face oare la aceasta aluzie și Dostoievski, atunci când a scris că „nu există o preocupare mai asiduă și chinuitoare pentru omul care a rămas liber decât aceea de a căuta o ființă în fața căreia să se poată închina”?
[1] Bernhard Maier, „Idole, Idolatrie. § 2 Religionswissenschaftliche Aspekte”. In: Reallexikon der Germanischen Altertumskunde (RGA), 2. Auflage. Band 15, Berlin/ New York, Walter de Gruyter, 2000, S. 329.
[2] Bernhard Maier, op. cit., S. 329.
[3] Barbara Kiefer Lewalski (December 2003), „Milton and Idolatry”, in SEL Studies in English Literature 1500-1900, 43 (1): 213-232.
[4] Thomas Matthew Vozar, „Timor Dei and Timor Idolatricus from Reformed Theology to Milton”, in Taylor & Francis, 04 May, 2021, pp. 62-72.
[5] Barbara Kiefer Lewalski, op. cit., pp. 213-232.
[6] Bernhard Maier, op. cit., S. 329.
[7] Warren Treadgold, A History of the Byzantine State and Society, Stanford University Press, 1997, pp. 350, 352–353.
[8] Cyril Mango, The Oxford History of Byzantium, Oxford University Press, 2002, online.
[9] José Miguel Arráiz Roberti (2014-02), Compendio de Apologética Católica, Lulu.com, consultado el 27 de octubre de 2020.
[10] Cf. Youcat (Jugendkatechismus der Katholischen Kirche), München, Pattlog Verlag GmbH & Co., 2011, pp. 194-199.
[11] Torsten Capelle: „Idole und Idolatrie – §1 Archäologisches”. In: Reallexikon der Germanischen Altertumskunde, Bd. 15, 2000, S. 325.
[12] Stephanie-Gerrit Bruer: „Idole – Eine Kurze Einführung”. In: Max Kunze (Hrsg.): Götzen, Götter und Idole – Frühe Menschenbilder aus 10 Jahrtausenden. Katalog zur Ausstellung im Winckelmann-Museum, Stendal, Ruhpolding, Verlag Franz Philipp Rutzen, 2010, S. 93.
[13] Stephanie-Gerrit Bruer: „Suche nach den Anfängen der Kunst – Idole in der Klassischen Archäologie im 18. und frühen 19. Jahrhundert”. In: Max Kunze (Hrsg.): Götzen, Götter und Idole – Frühe Menschenbilder aus 10 Jahrtausenden. Katalog zur Ausstellung im Winckelmann-Museum, Stendal, Ruhpolding, Verlag Franz Philipp Rutzen, 2010, S. 79–85.
[14] Bernhard Maier: „Idole und Idolatrie-§1 Archäologisches”. In: Reallexikon der Germanischen Altertumskunde, Bd. 15, 2000, S. 329.
[15] Bernhard Maier, op. cit., S. 329.
[16] Ibidem, S. 329.
[17] Ibidem.
[18] Francis Bacon, Noul Organon, București, Editura Antet Revolution, 2012, p. 14.
[19] Francis Bacon, op. cit., p. 15.
[20] Ibidem, p. 15.
[21] Ibidem, p. 15.
[22] Ibidem, pp. 15-16.
[23] Ibidem, p. 16.
[24] Friedrich Nietzsche, Ecce Homo, KSA 6, S. 355.
[25] Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor, București, Editura Humanitas, 1994, p. 451.
[26] Friedrich Nietzsche, op. cit., p. 452.
[27] Cf. „Kindlers Neues Literatur-Lexikon”, Nietzsche, Götzen-Dämmerung, München, 1991, S. 430.
[28] Friedrich Nietzsche, op. cit., p. 459.
[29] Ibidem, p. 462.
[30] Ibidem, p. 463.
[31] Emil Cioran, Tratat de descompunere, Editura Humanitas, 1992, online.
[32] Emil Cioran, op. cit., online.
[33] Ibidem.
[34] Ibidem.
[35] Massimo Recalcati, „I nuovi idoli nascosti nei nostri desideria”, in la Repubblica, 2 giugno 2015, p. 51.
[36] Edgar Morin, „I divi”, in Enciclopedia Popolare, Traduzione di Ettore Capriolo, Milano, Arnoldo Mondadori Editore, 1963, p. 5.
[37] Massimo Recalcati, op. cit., p. 51.
[38] Ibidem, p. 51.
[39] Ibidem.
INDICAȚII DE CITARE
Iulian Cătălui, „Idolii secolului al XXI-lea” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 9 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.


