ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Iulian Cătălui

Despre sfârșituri nesfârșite, între bine și rău sau recenzia volumului de poezie Tăceri din Helicon de Gabriela Botici

Tăceri din Helicon, apărută în 2025 la cunoscuta editură Limes din Florești-Cluj, reprezintă cea de-a patra carte de poezie a autoarei Gabriela Botici, după volume ca Feeria zborului (2023, debutul în creația lirică), Mai aproape de Cer (2023, ediție bilingvă română-franceză) și Pe strada gândurilor (2024, prezentat și apreciat de criticul Daniel Cristea-Enache). Ca și volumele precedente, actuala lucrare poematică este dominată de sonete, de fapt întregul volum conține acest tip sau gen de poezie cu formă prozodică fixă, alcătuită din 14 versuri distribuite sau divizate în două catrene cu o rimă îmbrățișată și două terține cu rimă liberă. Sonetele din Tăceri din Helicon sunt numerotate în stil roman, de la CI (poemul “Zâmbet”), adică 101, până la CCI (“Colorând ziua”), în cifre arabe 201, deci avem un total de 100 de sonete. Sistemul de numerație aditiv utilizat de romanii din Antichitate a fost aplicat și în celelalte volume de poezii aparținând Gabrielei Botici, de aceea în actuala carte s-a pornit de la Sonetul CI.

Titlul cărții poate avea următoarele fascinante conotații: Helicon-ul se poate referi la o munte mitologic din Grecia, legat de zeul Apollo și de Muze; un tip de instrument muzical de suflat (tuba în spirală); o planetă fictivă din seria de Science Fiction Fundația de americanul Isaac Asimov, sau chiar un crater lunar, toate provenind din grecescul “Helikon”, probabil; cea mai plauzibilă fiind trimiterea la muntele mitologic grecesc, legat de zeul zilei, al luminii și al artelor, al profeției, protector al poeziei și al muzicii, “conducătorul corului muzelor” și personificare a Soarelui. Cumva, poeta se referă la sentimentul de resemnare, de deznădejde, ce survine atunci când muzele tac. De altfel, în Sonetul CXCVI care dă titlul acestei creații lirice, autoarea hunedoreano-brașoveană adaugă viziunea că în Helicon se naște Universul, din rima lui ce se dezleagă în pace, iar „muzele rescriu din umbră sensul, de-ncredințezi că vrei să-ți fie cale”.

Volumul se deschide cu un sonet, amintit deja, “Zâmbet”, având o atmosferă luminoasă, plină de speranțe în gândurile dificile, negative ale eului poetic, cu vise care curg domol și tandru, cu luna care împletește magia sau miraculosul dintre amintirile sau rememorările fluide, culminând cu “noblețea unui zâmbet”. Cumva, acest zâmbet este un mic panaceu dar și refugiu, în fața alcăturii strâmbe a acestei lumi crude și nedrepte, vorba lui Eminescu (și el autor de sonete), ori poate o separare, o disjungere lirică și filosofică a Binelui de Răul tot mai ascensional și acaparator, care e pe cale să confiște totul, cu un țel înalt: aspirația către Dumnezeu. Următoarele sonete sunt doldora de sentimente frumoase și nobile, generoase, cu imagini bucolic-paradisiace, cu primăvara care cântă din fluier, strălucire, cu armonia caldă care inspiră ineluctabil petale colorate, frunze înamorate, gândul eului poematic redefinind zborul spre zarea infinită și își imaginează “vise înaripate”, iar copiii realizează “castelele speranței cu miile de flori”.

Această lume idealizată ori plină de reflecții, gânduri și meditații alese și desăvârșite este invadată și cuprinsă de sentimentul îndoielii mai mult sau mai puțin carteziene, de interferența răului, de iubirea care se demantelează, de cuvintele care mor, de limbajul care se dezintegrează și el, de verbul care se despică, iar viața devine meschină. Ne-a mai rămas speranța că în viitor va fi mai bine: “De ce sperăm că mâine va fi bine,/ când totuși știm că totul se repetă,/ și-n orice zi tu știi că noaptea vine,/ oricât ai vrea să fie de discrete,/ și-n orice colt ascunsă o vei ține?/ Te va găsi și-n grotă de ascetă!”.

Poeta este dominată de idei și sentimente de frică intensă și de teamă existențială, care însoțesc mulțimile flămânde, de groaza că ziua de mâine va fi mai rea decât cea de dinainte ori de ieri, în paralel cu gândirea care este tot mai întunecată, iar curajul este diminuat swiftian în fața prea multor urgii sau năpaste. Sonetul CXI – “Voi sunteți puterea”, devine unul social, un imn de revoltă împotriva nedreptăților de tot felul, alter ego-ul poetei devenind patetic și emoționant: “Voi, suflete curate, nu vă lăsați mințite,/ căci cei ce doar doboară, în veci asta vor face,/ și vor sădi doar teamă, ei pot doar să profite/ și stăpânesc cireada prin uneltiri rapace./ Dar nu uitați că forța stă-n spirite unite,/ iar voi sunteți Puterea, nu doar făpturi buimace!”

Uneori, factorul social se metamorfozează în poezie politică ori sonet cu implicații politologice, în care sfânta conștiință umană este încapsulată în falsitate, târându-se reptilian printre fantome vampirice și complexate care în coridoarele secrete zdrobesc nemilos gândurile și gândirile superioare. În acest context sumbru, posomorât (vezi Sonetul CLXXII – „Suprimarea conștiinței”), luciditatea este martelată în zguduirea lumii, în vremurile turbulente contemporane ce ar putea să captureze păcatul celor care mai fac conștiința să vibreze etnian, iar pacea solicită înarmare: „Zădărnicia șterge roluri doar în sfârșituri nesfârșite,/ iar echilibrul joacă feste în lumea fără evocare,/ urâm atunci când nu-nțelegem, nu știm că ura ne înghite,/ iar sub armura vechii fraze, când pacea cere înarmare,/ pășim greșit în rațiune, cu tancuri, gloanțe și cuțite,/ iar tihna este întrarmată, de parcă alt glas nu mai are”. 

Aspirațiile autoarei sunt desigur înalte: ideea de nemurire, chiar și într-o cantitate neglijabilă („Fărâma de nemurire”), care este încapsulată să viețuiască, trăiască deocamdată în lut; sideralul, zborul spre ceruri și printre stele, astre, galaxii; apoi căldura verde, imensul neînvins, livrescul etc. Până la urmă, tot cuvântul, poezia, arta reprezintă calea cea mai sigură spre nemurire, cum se poate vedea din sonetul CXLII („Fărâme de nemurire”): „nimic nu mă conduce-n veșnic, nu are gust de absolut,/ decât cuvântul care cântă pe ramul unui tril de liră/ Doar el mă poartă-n visuri clare, ies din pereții ce mă strâng,/ dizolvă timpul prins în gartii și mă desprind de pământesc,/ pășesc pe drumul ce ascunde, doar când tăcerea paște-n crâng”. Așadar, nemurirea este conceptul de “supraviețuire pentru totdeauna sau pentru o perioadă nedeterminată de timp”, fără a sfida curajos moartea sau a depăși moartea însăși. Nemurirea poate fi înțeleasă în două sensuri majore, esențiale, care sunt prezente și la Gabriela Botici: fizic și spiritual, nemurirea fizică este în general concepută ca “existența nesfârșită a minții dintr-o/ într-o sursă fizică”, cum ar fi un creier sau un computer superperformant, deși într-un mod limitat. La rândul ei, nemurirea spirituală este în general concepută ca existența nelimitată a unui individ, a unei ființe umane după moartea fizică sau corporală ca suflet ori spirit.

În Tăceri din Helicon, obsesia nemuririi continuă cu un alt sonet CLII, intitulat chiar „Nemurire”, în care alter ego-ul autoarei deplânge, într-o fază, trupul muritor, efemer al omului încapsulat, încastrat în lanțuri, dar și credința în Dumnezeu tot mai firavă, iar ființa umană fragilă, pascaliană rătăcește tot mai mult, în timp ce frumosul a rămas prizonier poveștilor. În faza următoare, doar sufletul ori spiritul se mai poate salva, mântui, aspirând spre infinit, când nemurirea ne privește “surâsul clipei efemere” și numai atunci când iubirea „împletește lumea celestă”. Ideea de nemurire este mutată, transbordată și în registrul social, eul liric fiind indignat de cei care “ne vând țara pe un pumn de gologani” și lasă în sufletele cele cuminți, dar aș spune și docile, aflate sub talpa resemnării, doar „vânt și lacrimi”, îndemnul „Deșteaptă-te, române” fiind valabil și astăzi, sonetul CLXI („De ce?”) este elocvent în acest sens. Sunt incriminați cei bogați, nepăsători, egoiști și odioși, aflați cumva la putere, care șterg trecutul cu încă doi arginți, mai ales că nemurirea lor nu se măsoară în bani furați din mâini cinstite, iar Cerul nu se vinde și nu poate fi mințit: „Dar nu cred că vă pasă de sufletul ce plânge,/ haini și goi vă nașteți, căci altfel n-ați putea/ să stingeți răsărituri ce au același sânge,/ să dărâmați cetatea, când alții vor să stea,/ și fără remușcare. Dar părtinirea strânge,/ când sechestrați virtutea, ucideți liniștea”.

Una dintre concluziile volumului, poate cea mai elocventă și semnificativă este dată chiar de ultimul sonet, cu numărul CCI – „Colorând ziua”, în care poeta ne oferă o rază de lumină, de pozitivitate, de speranță în acest tablou sumbru și dezolant, în meditația schopenhaueriană asupra lumii prezente, inserând metaforice broboane de lumină, raze de soare, ramuri și crengi cu frunze ușoare care ademenesc albine și sosirea ideilor și a „gândurilor închise pe tulpină”, totul înspre luminarea și adorarea zilelor ce vor urma.

Spre deosebire de celelalte menționate volume de poezie, Tăceri din Helicon reprezintă un pas înainte pentru Gabriela Botici, poeta fiind mult mai stăpână pe mijloacele sale de expresie lirică și chiar pe cele de tehnică poematică, de șlefuire continuă a acestei dificile forme fixe care este sonetul, devenind mai meditativă și reflexivă, dar și mai ancorată în prezentarea și analiza realităților crunt-inimaginabile ale vremurilor de astăzi.

INDICAȚII DE CITARE

Iulian Cătălui, ,,Despre sfârșituri nesfârșite, între bine și rău sau recenzia volumului de poezie Tăceri din Helicon de Gabriela Botici’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1 / 2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.