ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Iulian Cătălui

Despre ideea de fragilitate în cultura și literatura universală

Introducere fragilă, etimologie, teorii

De la început am fost nevoiți să facem apel la filologie, lingvistică, pentru că termenii, cuvintele au o greutate, o istorie și o filosofie a lor și, din păcate, le folosim adesea fără a lua în considerare valoarea lor specifică, astfel, în latină, fragilis are aceeași rădăcină ca frangere (a rupe ceva, a frânge, mai precis), dar și ca fragmentum (bucată/ fragment).[1]Tot în limba lui Ovidius, fractum, frangere are o primă serie de semnificații legate tocmai de aria semantică a „ruperii”, dar înseamnă și: a sfărâma, a rupe sau a toca, iar în sens figurat, înseamnă și a zdrobi sau a slăbi; de exemplu, frica ori spaima ne prăbușește (frangit), Răul ne frânge, pasiunile reprimă, sting sau atenuează; sufletul este sfâșiat, deprimat (latina folosește întotdeauna același verb: frangit).[2]Din nou, termenul poate fi întrebuințat și în sfera morală și juridică; o lege, un legământ, o legătură de iubire poate fi ruptă, încălcată sau trădată[3], uneori cu o ușurință care poate înfricoșa. Totuși, într-o primă fază, sensul cuvântului fragil era mai degrabă „ontologic” și indica tocmai ceva ce poate fi ușor spart (fragil, delicat); însă, acest sens a fost legat treptat de ideea că, dacă omul e fragil, el cade ușor în ispită și în Rău (să ne gândim la expresii precum: “carnea este slabă”); și apoi s-a putut adăuga ideea de trecere temporală: prin urmare, „fragil” înseamnă „inconsecvent, labil psihic”[4].

Dacă tot am vorbit de etimologia latină a termenului de fragilitate, filozoful Seneca, făcea un îndemn într-un mod foarte modern și oportun la solidaritate cu toate ființele umane – cele mai sărace, disprețuite, înrobite, suferinde – singurul gânditor păgân care s-a pronunțat deschis împotriva “spectacolului inuman și barbar al arenelor”[5].Autorul cărții Scrisori către Lucilius îi vedea pe oamenii timpului său fără văluri și mistificări: creaturi fragile (subl. mea), ignorante, “victime ale unor iluzii născute din impulsuri iraționale; un om neliniștit, sfâșiat între forțe conflictuale, conștient de propria slăbiciune”[6].În vremurile moderne, nu este surprinzător că termenul „fragil” a devenit din ce în ce mai negativ[7], desigur, acestea sunt generalizări (vezi splendidele descrieri ale fragilității umane pe care ni le-a lăsat un Blaise Pascal, cel cu faimosul concept al omului ca „trestie gânditoare” din Cugetări), care întruchipează această dualitate: omul este fragil (s.m.) fizic, capabil să fie ucis de o singură picătură de apă, dar “superior în gândirea sa cu trestia gânditoare”. Filosofia lui Pascal este focalizată pe o analiză profundă a condiției umane în raport cu adevărul divin revelat de Iisus Christos, el scriind: “[…] Navigăm într-un mediu vast, nesigur și plutitor, împinși dintr-un loc în altul. Orice țărm pe care credem că l-am putea atinge, pentru a dobândi siguranță, se clatină, se îndepărtează și dacă-l urmăm nu-l putem apuca, lunecă, pierind într-o eternă fugă. Pentru noi nimic nu stă pe loc”[8].Aceasta este starea naturală a omului fragil și totuși cea mai contrară predispozițiilor lui, căci omul arde de dorința irepresibilă de „a găsi un loc tare sub picioare și o temelie statornică pentru a înălța un turn ridicat la infinit, dar temeliile noastre crapă, iar pământul se deschide până în străfunduri”[9].Și atunci, Pascal subliniază: “Până la urmă, ce este omul în natură? Un nimic în raport cu infinitul, un tot în raport cu nimicul, așezat la mijloc, între nimic și tot”[10].

Modernitate și postmodernitate

Generalizând, lumea modernă, începând de la radicala revoluție științifică și carteziană până în veacul al XX-lea, s-a bazat pe “ideea de forță”; chiar și antropologia înclinându-se în direcția ideii de “om puternic”[11], vezi și mult-prea-citatul “supraom” al lui Nietzsche. “Eu sunt temelia mea; am săpat în nisip ca să găsesc stânca”, spunea René Descartes, “și acea stâncă sunt eu, ființa mea, gândul meu”[12] În lumea modernă, fragilitatea este îndepărtată; intră în lumea umbrelor, împreună cu toate lucrurile negative.[13]Un alt influent filozof francez, la vremea lui, mai mult în sens negativ, existențialistul Jean-Paul Sartre, fost tovarăș de drum al comuniștilor din Hexagon, consideră, în cartea sa Ființa și neantul, influențată masiv de Ființă și timp, capodopera lui Martin Heidegger, că o ființă umană este fragilă dacă poartă în sinele ei o posibilitate definită de neființă, dar, din nou, prin om ajunge fragilitatea la ființă, căci limitarea individualizatoare este condiția fragilității: “o ființă este fragilă și nu întreaga ființă, care este dincolo de orice distrugere posibilă”. (subl. mele)[14] Printre numeroasele studii importante în această direcție, putem menționa Istoria nebuniei în epoca clasică a lui Michel Foucault[15], care arată cum „casele de izolare” au fost create în același timp în care ființa umană a început să se interpreteze ca un subiect rațional, autonom, autocentric și absolut. Ce erau centrele de internare în modernitate? Locuri în care să fie închiși și întemnițați toți oamenii „diferiți” (bolnavii mintali, persoanele cu dizabilități, dar și hoții, persoanele periculoase pentru siguranța publică, pederaștii): pe scurt, toți oamenii fragili sau, cel puțin, oamenii „frânți” de viață sau de Rău.[16]De ce? Pentru că erau înspăimântători pentru ceilalți.[17] Fragilitatea ne sperie, și am prefera să nu o vedem, mai bine să-i luăm și să-i închidem pe toți într-o singură „casă”, într-o închisoare, într-un lagăr, ideal “departe de centrul orașului”[18].Modernitatea a fost o mare perioadă de îndepărtare a diversității și a fragilității, dar a sosit postmodernitatea și, asemănător unui pendul foucaultian, în timp ce modernitatea exaltase gândirea puternică, subiectul puternic, postmodernitatea a propus o “gândire slabă” (vezi postulatul lui Gianni Vattimo).[19]Marx, Nietzsche și Freud, numiți „maeștri ai suspiciunii”[20] de către filozoful Paul Ricoeur, sunt și ei “maeștri ai demascării”, ei deconspirând, demascând subiectul puternic, își amintesc andersenian “Împăratul este gol”, că omul este fragil și că “fragilitatea (s.m.) ești tu, sunt eu, dar, smulgând masca aceea care ne proteja aproape ca o cochilie, ne smulg și pielea, rămânând niște fragmente, fragmente de chipuri, fragmente de istorie”[21].Atunci ar trebui poate făcută o distincție sau o disjungere, este important să distingem două niveluri de fragilitate: fragilitatea antropologică, cea a ființei umane comune, fragilitatea care ne unește pe toți; și fragilitatea unor situații de viață, a unor subiecți care sunt mai fragili decât alții (dar și propria noastră fragilitate, pentru că dacă sunt bolnav într-un anumit moment al vieții mele, sunt mai fragil decât atunci când sunt sănătos).[22]

Ideea de fragilitate în literatură

Noțiunea de fragilitate este una omniprezentă în cultura și literatura occidentală și luând în considerare apariția sa în textele moderne timpurii, putem să înțelegem însăși istoria fragilității, ca idee, metaforă și sentiment.[23]„Fragilitate, numele tău este femeie”, proclama cvasi-misoginic William Shakespeare, în ciuda umbrei fragilității care plana amenințător asupra multora dintre celebrele sale personaje masculine, astfel, bărbați fragili (s.m.)precum Othello, invadat și zdrobit de pasiune și chinuit de trădarea Desdemonei; precum Hamlet, pradă îndoielilor (“A fi sau a nu fi”), obsesiilor și fantomelor sinistre; sau precum Macbeth, manipulat cu abilitate de înfiorătoarea lui soție, catapultat către impulsuri agresive care duc la crime oribil-brutale.[24]Mai mult decât o poveste sumbră despre trădare familială și colaps politic, o altă piesă-efigie a lui Shakespeare, Regele Lear reprezintă, printre alte semnificații și teme literare și filosofice, o creație teatrală-meditație gravă asupra fragilitățiicondiției sau existenței umane. Perspectivele literare și filosofice ale nebuniei, puterii și identității sunt profund împletite, întretăiate în piesă, dezvăluind condiția umană ca fiind una fragilă (subl. mea) și instabilă, modelată de autoritatea externă și lupta internă.[25]Așa cum afirmă teoreticianul literar american Harold Bloom în cartea lui Shakespeare: Invenția omului, piesa-capodoperă Regele Lear este “cea mai mare tragedie a lui Shakespeare” tocmai pentru că nu se rezolvă în claritate etico-morală sau restaurare cathartică, ci lasă publicul să se confrunte cu “cruditatea fragilității și suferinței umane”[26]. În acest fel, Regele Lear anticipează preocupările filosofice moderne despre fragilitatea (s.m.) individualității într-o “lume fragmentată”[27].În esență, Regele Lear este o tragedie a regalității, dramatizând paradoxul autorității prin ideea fascinantă că puterea absolută este în același timp fragilă, decizia lui Lear de a-și împărți regatul între cele trei fiice ale lui destabilizează nu doar “autoritatea politică”, ci și sentimentul său de identitate.[28]Intertextual, abdicarea regelui Lear poate fi comparată cu căderea lui Oedip din piesa antică Oedip Rege de Sofocle, ambele figuri întruchipând autoritatea suverană, însă ele trec printr-un “proces de autodistrugere” odată ce sunt deposedate sau demantelate de capacitatea lor de a comanda, de a dicta.[29]În timp ce Oedip este orbit de adevăr, Lear este orbit de o “falsă lingușire”, expunând ironia tragică a conducerii construite pe iluzie, dar în ambele piese, “fragilitatea (s.m.) regalității” subliniază ineluctabil echilibrul precar sau echilibrul fragil, ca să amintim de piesa lui Edward Albee, dintre acțiunea umană și forțele incontrolabile ale destinului.[30]Așadar, Regele Lear nu este numai o explorare tragică a decăderii individuale, ci și o meditație universal-profundă asupra fragilității umane (s.m.) în fața morții, nedreptății și pierderii coerenței[31], Shakespeare expunând astfel fragilitatea universală (s.m.) a condiției umane, făcând din acaestă esențială piesă a sa nu doar o poveste despre nebunia unui rege, ci un comentariu abisal asupra limitelor puterii, a instabilității individualității și a vulnerabilității tragice care definește însăși umanitatea.[32]În secolul al XX-lea, tocmai termenii de mai înainte erau adesea utilizați ca fiind înrudiți cu experiența modernității, într-adevăr, tocmai pe fragilitate și fragmentare se bazează una dintre lucrările centrale pentru definirea poeziei moderne, poemul-basorelief Țara pustie (1922), pe care nobelizatul T.S. Eliot o încheie cu versul: „Aceste fragmente le-am sprijinit de ruinele mele”. Dacă poezia corespundea odată unei puteri exercitate nu doar în curți, ci chiar și în temple, unde oracolele conduceau războaiele și regatele cu versuri enigmatice, odată cu apariția modernității, poezia s-a trezit într-o criză radicală și, pierzându-și definitiv aureola, așa cum scria Baudelaire, și-a continuat hălăduirea într-o stare de slăbiciune și fragilitate absolută.[33]La începutul secolului XIX, era deja clar că poezia era singura artă adevărată rămasă care nu producea nicio valoare comercială în cadrul sistemului capitalului, unde importanța tuturor lucrurilor se măsoară prin criteriul unui profit la care doar literatura de masă  poate aspira, totuși, filozoful francez Jean-Luc Nancy (autorul cărții Rezistența poeziei, 1997) scriind că poezia „insistă și rezistă, rezistă într-o oarecare măsură la orice”[34].Forța sa este paradoxală, însă, pentru că rezidă în însăși fragilitatea sa, o fragilitate care, disociindu-se de conceptele referitoare la etimologia sa, se metamorfozează într-o rezistență încăpățânată împotriva sfârșitului său adesea declarat.[35]Pe 15 iulie 1916, în Mariano, un mic sat din Friuli, prea mic pentru a crede că ceea ce se petrecea pe pașnicele sale pășuni era de fapt oripilantul Prim Război Mondial/ Marele Război (sau Prea mic pentru un război atât de mare, ca să cităm titlul unui film românesc în regia lui Radu Gabrea), poetul italian ermetic Giuseppe Ungaretti (1888-1970) a dat glas fragilității comune a cuvântului și a omului însuși într-una dintre cele mai intense versuri ale sale, “Fratelli” (“Frați”): “[…] Vorbă cutremurătoare/ în noapte/ Frunză abia mijită/ În noapte/ În văzduhul zbuciumat/ involuntara revoltă/ a omului ce-și constată fragilitatea/ Fraților”[36].Ungaretti nu manifestă fragilitatea cuvântului și a experienței umane doar la nivelul sensului, ci și la nivel formal, în special prin binecunoscutele sale – și la vremea respectivă inedit-inovatoare – “fragmentări ale versului”[37].Violența înghesuirii este cea care, izolând cuvântul singular, slăbește structura textuală, o fragmentează, dar o și fragilizează, aș adăuga, sporindu-i în același timp semantica, semnificația.[38]Dintr-o anumită perspectivă, abordarea, viziunea originală a lui Ungaretti este în esență opusă celei a modernistului T.S. Eliot, acolo unde în Țara pustie poetica fragmentului funcționează prin acumulare, ca și cum ar întări și susține precaritatea semantică a discursului, în textele sale din 1916-1918, Ungaretti procedând prin “subțierea, reducerea și atomizarea masei textuale”, de pildă, izolând cei doi termeni-cheie ai versurilor („fragilitate” și „frați”) și stabilind o conexiune vizuală clară între ei, poetul italian spunându-ne că tocmai în „fragilitate” ființele umane își recunosc propria umanitate sub forma unei fraternități universale.[39]Un alt mare poet italian, romanticul Giacomo Leopardi, desigur, un autor asupra căruia Ungaretti a reflectat cu mare profunzime, identificase deja “fraternitatea umană în fragilitate”, apartenența noastră comună la ceea ce în valorosul său poem „Brutus Minor” (1824) constata amar: “O, biată omenire! Ce meschină/ fărâmă ești”[40].Către sfârșitul turbulentului secol al XX-lea, scriitoarea chiliano-americană Isabel Allende ne oferea și ea cele mai intime și intens-disperate pagini din cariera sa literară, atunci când își descria propria stare de “extremă fragilitate” (s.m.) la căpătâiul fiicei sale Paula, grav bolnavă, în romanul care îi poartă numele, Paula (1995): “Am petrecut patruzeci și nouă de ani alergând, în acțiune și luptă, urmărind scopuri pe care nu mi le amintesc, urmărind ceva fără nume care a fost întotdeauna mai departe. Acum sunt obligată să rămân nemișcată și tăcută; oricât de mult alerg, nu ajung nicăieri; dacă țip, nimeni nu mă aude. Tu mi-ai dat tăcerea să reflectez asupra trecerii mele prin această lume, Paula, să mă întorc la adevăratul trecut și să recuperez memoria pe care alții au uitat-o… Mi-e frică. Alteori, înainte, mi-a fost foarte frică, dar a existat întotdeauna o cale de ieșire; chiar și în teroarea loviturii de stat, a existat salvarea exilului. Acum sunt într-un punct mort; nu există uși deschise către speranță și nu știu ce să fac”[41].

Concluzii mai mult sau mai puțin fragile

În ​​concluzie, ne putem interoga, mai mult sau mai puțin filosofic, dacă limita acestor modele este, în orice caz, aceea că nu atribuie fragilității locul potrivit în viața umană, mai ales că “nicio reziliență sau anti-fragilitate”[42] nu poate elimina vreodată fragilitatea care ne locuiește de la începutul istoriei omenirii. Și atunci, ce putem face, dacă nici măcar nu vrem să ne limităm la a encomia, tămâia fragilitatea, așa cum am văzut mai sus, sau am putea recunoaște ineluctabilitatea fragilității și să încercăm să-i redescoperim puterea, nu datorită nouă, ci mai degrabă datorită altora.[43]Am putea încerca să folosim, în sens antropologic și nu teologic, expresia infatigabilului Apostol Pavel din Tars, când scria, în A doua scrisoare către Corinteni (12,9-10): „Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci, când sunt slab, atunci sunt tare”[44].Ce ar putea însemna paveliana zicere: Slăbiciunea sau fragilitatea în sine nu este putere, dar cineva din exterior ne poate face tari sau ne poate vedea ca fiind puternici, deși numai Pavel tarsianul nu-și vede puterea, Dumnezeu uitându-se la el și spunându-i: puterea mea este în tine, așadar, Pavel devine puternic, datorită acestei priviri iubitoare asupra lui însuși.[45]Cu alte cuvinte, bunul Dumnezeu își arată puterea cel mai bine prin slăbiciunile umane, deoarece atunci omul se încrede nemăsurat în El, și nu în forțele proprii. Poate că trebuie să învățăm să recunoaștem și să primim acele forme de relaționare și iubire din viața noastră care ne ajută să rezistăm și să depășim toate încercările și prigonirile, să creștem, să fim și să devenim tari, în pofida fragilității noastre, cu conștientizarea faptului nu lipsit de importanță că nimeni nu poate face aceasta în mod solitar.[46]Este necesar să pornim de la această dublă mișcare de învăluire: pe de o parte, recunoașterea și acceptarea “propriilor fragilități”; pe de altă parte, recunoașterea nevoii de a fi iubit sau de a fi recunoscut ca demn de iubit.[47]

---

[1] Annalisa Caputo, “Models of fragility and antifragility”, In: Persona y Derecho, Vol. 89/ 2023/ 2/ pp. 111-131,

[2] Ibidem, pp. 111-131.

[3] Ibidem, pp. 111-131.

[4] Ibidem.

[5] Liliana Cerqueni, “La fragilità come valore”, In: Periscopionline.it, fără an.

[6] Liliana Cerqueni, op. cit., online.

[7] Annalisa Caputo, op. cit., pp. 111-131.

[8] Blaise Pascal, Cugetări, ediția Brunschvicg, trad. de Maria și Cezar Ivănescu, Oradea, Editura Aion, 1998, p. 180.

[9] Blaise Pascal, op. cit., p. 180.

[10] Ibidem, p. 177.

[11] Annalisa Caputo, op. cit., pp. 111-131.

[12] Ibidem, pp. 111-131.

[13] Ibidem, pp. 111-131.

[14] Jean-Paul Sartre, Ființa și neantul. Eseu de ontologie fenomenologică, Pitești, Editura Paralela 45, 2004, p. 46.

[15] Michel Foucault, History of Madness, London & New York, Routledge, 2006, online. Vezi de exemplu, p. 57: „Marile case de izolare au fost un rezultat clar al acestei evoluții”; p. 71: „În casele de izolare, (…) nebunii fuseseră prinși în această mare interdicție a trândăviei: acest fapt nu este lipsit de semnificație” [trad. mele].

[16] Annalisa Caputo, op. cit., pp. 111-131.

[17] Annalisa Caputo, op. cit., pp. 111-131.

[18] Ibidem, pp. 111-131.

[19] Annalisa Caputo, op. cit., pp. 111-131.

[20] Paul Ricoeur, Freud and Philosophy: An Essay on Interpretation, Yale, Yale University Press, 1997, online.

[21] Annalisa Caputo, op. cit., pp. 111-131.

[22] Ibidem, pp. 111-131.

[23] Johann Gregory (2017), “‘Nature’s fragile vessel’: Rethinking approaches to material culture in literature”, In: Sage Journals, Volume 94, Issue 1, online.

[24] Liliana Cerqueni, “La fragilità come valore”, In Periscopionline.it, fără an.

[25] Rafey Konain, “Madness, power, and identity: A critical exploration of Human Fragility in Shakespeare’ King Lear”, In: Qualitative Research Journal for Social Stduies, Volume No: 02 Issue No: 01, 2025, p. 108.

[26] Rafey Konain, op. cit., p. 108, apud Harold Bloom, Shakespeare: The invention of the human, Riverhead Books, 1998.

[27] Rafey Konain, op. cit., p. 110.

[28] Ibidem, p. 111.

[29] Ibidem, p. 111.

[30] Ibidem, p. 111.

[31] Ibidem, p. 109.

[32] Ibidem, p. 109.

[33] Gian Maria Annovi, “Fragilità”, In: Poeti post 68, martie 2024, online.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Giuseppe Ungaretti, Bucuria, în românește de Alexandra Ungureanu, București, Editura Univers, 1988, p. 47.

[37] Gian Maria Annovi, “Fragilità”, In: Poeti post 68, martie 2024, online.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Giacomo Leopardi, Cânturi, traducere de Eta Boeriu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981, p. 93.

[41] Liliana Cerqueni, “La fragilità come valore”, In: Periscopionline.it, fără an.

[42] Annalisa Caputo, op. cit., pp. 111-131.

[43] Ibidem, pp. 111-131.

[44] Ibidem, pp. 111-131.

[45] Ibidem, pp. 111-131.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

INDICAȚII DE CITARE

Iulian Cătălui, ,,Despre ideea de fragilitate în cultura și literatura universală’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3 / 2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.