ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Iulian Cătălui

Despre frică în istorie, cultură, literatură și film

Introducere

Sentiment intens și emoție fiziologică primară, frica este resimțită general-universal de oameni și chiar de multe specii de animale, în prezența sau previzionarea unui risc sau pericol (iminent sau continuu, real sau perceput), ea jucând un rol esențial și ineluctabil în supraviețuirea omului, și nu numai, permițându-ne “să evităm anumite pericole și să reacționăm mai eficient la anumite amenințări”[1].Această reacție emoțională este un element al “instinctului de autoconservare”: accelerează analiza pericolului (atunci când nu paralizează) și incitând totodată individul să adopte un răspuns de tip fugă, evadare, evitare sau luptă, cunoscut și sub numele de “răspuns luptă-fugă (a fugi sau a lupta)”[2]. Frica excesivă, incontrolabilă sau imposibil de gestionat poate avea totuși consecințe negative asupra supraviețuirii sau asupra sănătății mintale umane și bunăstării.[3] Răspunsul “pre-frică” este cunoscut sub numele de anxietate, neliniște, angoasă astfel, în anxietate, individul se teme în prealabil de întâlnirea cu o situație sau un obiect care i-ar putea provoca rău și prin urmare, “se poate întocmi o scară a nivelurilor de frică, maximul fiind teroarea, iar minimul fiind anxietatea ușoară”[4]. Manifestarea hegemonică a fricii este teroarea, la care aș mai adăuga teroarea provocată de regimurile totalitare instalate vremelnic în istoria umanității, printre care și cel comunist, obiectul fricii fiind clar stabilit: este vorba de o amenințare teribilă cu pedeapsa sau moartea, în caz de nesupunere.        

Frica în istorie

În cartea sa esențială Frica în Occident, istoricul francez Jean Delumeau a descris cvasi-magistral diferitele fațete/ laturi ale fricii, pentru perioada cuprinsă între secolele al XIV-lea și al XVIII-lea, din perspectiva istoriei mentalităților și a istoriei vieții de zi cu zi, în arealul sau în siajul Școlii Analelor din Franța, create în secolul al XX-lea de Lucien Febvre și Marc Bloch și ajunsă la a patra generație. El descrie „Temerile majorității”[5] (frica de mare, frica de întuneric etc.), precum și „Cultura dominantă și frica” (așteptarea lui Dumnezeu, prezența lui Satan și a agenților săi, evreul, femeile, vrăjitoria etc.). Această carte delumeauiană de peste 600 de pagini este remarcabilă prin amploarea operei și varietatea ideilor, conceptelor sale: frici – frica de ciumă, fundamentală; frica de a fi strivit de noi taxe care au dus la revolte în secolul al XVII-lea, precum și “frica de foamete care a generat revolte”, mai ales când nu mai era vorba doar de lipsuri; și peste tot frică, frică de noapte, frică de turcii otomani sau osmanlâi, frică în cadrul comunității, cea de eretici și vrăjitoare, toate întărite de “Marea Schismă apuseană” (1378-1417), când papalitatea de la Avignon a devenit un aprig concurent al Romei, din fericire vremelnic, un întreg mănunchi sau un morman de frici care depășește orizontul rațional.[6] De altfel, de-a lungul istoriei au existat tot felul de mișcări sociale și culturale bazate pe frica de ceva: milenarismul, teama de efectul Y2K sau mișcări apocaliptice, frica fiind, de asemenea, o terifiantă armă de război, folosită frecvent în războiul modern, inclusiv în cel hibrid, datorită dezvoltării aviației.[7]Un exemplu de frică colectivă în istorie a avut loc în Franța și s-a numit Marea Frică, mișcare ce s-a răspândit în Franța, în principal între 20 iulie și 6 august 1789 și a continuat și după aceea, episoadele de frică fiind uneori urmate de revolte antisenioriale și revolte legate de cereale în orașe, dar fenomenele au fost disjuncte, acestea ducând la crearea de miliții în întreaga țară, care, sub conducerea Adunării Naționale, au evoluat în gărzi naționale și la mișcarea federațiilor acestor gărzi, ce au culminat cu Ziua Federației din 14 iulie 1790, moment în care mișcarea populară a recâștigat controlul.[8]Marea Frică și revoltele antisenioriale simultane au apărut în același timp cu prăbușirea autorității Vechiului Regim și au generat o emigrare semnificativă a nobilimii franceze.[9] În acest context putem aminti și de Marea Epurare sau Marea Teroare, masiva epurare politică din URSS din 1936 până în 1938, lansată de oripilantul dictator Iosif Stalin, care a folosit închisoarea, tortura, deportarea și pedeapsa cu moartea la scară largă pentru a-și elimina oponenții politici, reali sau presupuși, cercetătorii estimând numărul morților la 700.000 până la 1,2 milioane.[10] În ciuda sfârșitului terorii/ epurării, supravegherea pe scară largă și o atmosferă de neîncredere și frică generalizată au continuat timp de decenii.

Frica în cultură, literatură și film

            Joanna Bourke, autoarea cărții Fear: A Cultural History/ Frica: o istorie culturală, dezvăluie că frica sau teama, ca sentiment colectiv și individual, diferă în funcție de perioadele de timp și de contextele istorice; în secolul al XIX-lea, de pildă, temerile legate de iminența morții erau strâns legate de îngrijorările privind o eventuală viață de apoi, precum și de fricile vizavi de diagnosticul corect al decesului (sau, cu alte cuvinte, de faptul că ar putea duce la înmormântare prematură).[11]În contemporaneitatea noastră, dimpotrivă, tindem să ne facem mult mai multe griji/ frici în privința faptului că suntem forțați să rămânem în viață mai mult decât ar trebui (ni se refuză oportunitatea de a „muri cu demnitate” sau creștinește, aș adăuga), personalul medical, mai degrabă decât clerul, este cel care prezidează din ce în ce mai mult “teroarea morții”[12].Dezbaterile actuale despre eutanasie și moartea asistată sunt legate de aceste schimbări epocale[13], iar principalul transmițător al fricii în zilele noastre ar fi mult-hulitele mass-media, dar, în orice caz, credulitatea societății joacă un rol important în izbucnirea vezuviană a panicii, iar un caz foarte cunoscut a fost cel legat de panica socială, colectivă declanșată de retransmiterea faimosului roman al lui H.G. Wells, Războiul lumilor (1898) de către marele regizor de film american Orson Welles, autorul capodoperei Cetățeanul Kane, cu un an înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în anul 1938, când o ficțiune radiofonică despre un atac extraterestru pe planeta noastră a declanșat o gigantescă alarmă în rândul americanilor naivi.[14]De remarcat că în scrierea romanului său, H.G. Wells s-a bazat și pe teama comună care se răspândise la apropierea schimbării secolului, despre care se credea că va aduce apocalipsa în ultima zi a anului 1899.[15] Fascinant este că precedentul acelui experiment (o transmisiune echivalentă a BBC de Ronald Knox în 1926, cu rezultate identice de frică colectivă în Marea Britanie) a fost uitat, poate din cauza unui sentiment ulterior de rușine colectivă (…), valul de panică incredibilă pe care Orson Welles l-a provocat prin radio l-a eclipsat totuși pe cel provocat de sus-numitul Knox.[16] La urma urmei, peste 1 milion de americani au fost afectați de ultimul val de panică (mult mai mulți decât în ​​1926), totuși, exista un alt motiv: în 1926, era un sentiment palpabil de rușine: toată lumea voia să uite evenimentul cât mai repede posibil.[17]În S.U.A., prin contrast, deși se putea vorbi despre rușine, alte grupuri din cadrul societății foloseau adesea panica și frica pentru a-și reafirma propriul statut (superior), iar sociologii s-au implicat, dezvoltând teorii elaborate-sofisticate despre psihologia mulțimilor, astfel, în 1938 a existat o “profesionalizare a panicii” care nu existase în 1926.[18] Rezultă că frica este și o armă de dominație și tiranie politică, dar și de astuțios control social. Diverși autori denunță utilizarea politică a fricii ca o perversă formă de control al populației, subliniind crearea unor scenarii false de insecuritate a cetățenilor.[19] O frică foarte des întâlnită, dar nu una universală, este frica sau teama de moarte, multe culturi scăpând de acest tip de moarte prin recurgerea la credința într-o viață de apoi, dar temându-se de ceea ce vine după ea, adică judecata sau infernul/ iadul. Filosofiile, atât ateiste, cât și cele materialiste, originare din Antichitatea greacă și romană încă foarte influente astăzi, evidențiază aspectul paradoxal al fricii de moarte, și aici am putea să-l cităm în special pe filozoful grec Epicur: „Când suntem în viață, moartea nu mai există. Când vine moartea, nu mai existăm. Deci, de ce anume vă e frică (subl. mea) de moarte?[20]. În capodopera sa Eneida, marele poet roman Vergilius îl pune pe Laocoon să-i avertizeze pe troieni despre greci cu cuvintele: Timeo Danaos et dona ferentes, conform lui Friedrich Schiller: „Mă tem de greci și cu atât mai mult când fac daruri”, aceasta referindu-se la calul troian, desigur). Chestiunea fricii de moarte sau de ceea ce se află dincolo de moarte este abordată de mari scriitori, precum William Shakespeare, în cel mai faimos monolog al său (actul 3, scena 1) din cea mai importantă piesă a sa, Hamlet: “Cât teama (subl. mea) a ceva de după moarte,/ Tărâmul neaflat de unde nimeni/ Nu se întoarce, ne-ncâlcește vrerea/ Și mai curând răbdăm aceste rele/ Decât zburăm spre alte neștiute”[21].La rândul său, psihanalistul Erich Fromm susține că putem înțelege puterea fricii de a fi diferit, frica de a rămâne în urma turmei, doar dacă înțelegem cât de mare este nevoia de a nu ne simți aparte, separați de ceilalți.[22]El mai subliniază că, uneori frica de nonconformism este raționalizată ca frica de pericolele efective care îl pândesc inevitabil pe omul nonconformist.[23]

Prezența fricii în artă este atotprezentă, cvasi-ubicuă, într-atât încât constituie un gen narativ în sine (povești de groază, romane horror etc.)[24], cultivat pe scară largă mai ales începând cu secolul al XIX-lea de autori de inspirație romantică precum americanii Edgar Allan Poe și H. P. Lovecraft (de exemplu, în povestirile Frica ascunsă și Groază în Red Hook) sau chiar romanticul spaniol Gustavo Adolfo Bécquer. Literatura a generat personaje specifice pentru a portretiza teroarea și teama, cum ar fi Dracula lui Bram Stoker sau monstrul Frankenstein al lui Mary Shelley, astfel, una dintre cele mai emblematice creații narative despre frică, Dracula lui Bram Stoker reunește cele mai mari teme ale groazei, cum ar fi vârcolacii, vampirii, bolile, nebunia, urmăririle cu mașini, casele bântuite… Se presupune că scriitoarea britanică Mary Shelley s-a inspirat la crearea monstrului din romanul ei Frankenstein sau un Prometheus modern, după numele cetății Frankenstein, cartea relatând viața tânărului elvețian Victor Frankenstein, care studiază la universitatea renumită din Ingolstadt și care reușește să realizeze un om artificial. Îngrozit de aspectul hidos al ființei căreia i-a dat viață, Frankenstein își abandonează „monstrul”, dar acesta din urmă, înzestrat cu inteligență, se răzbună ulterior, stârnind o imensă frică în rândul populației, pentru că a fost respins de însuși creatorul său și persecutat ineluctabil de societate. Scriitorul austriac Stefan Zweig, de exemplu, a scris scurta povestire Angst/ Frica, analizând chiar și în sens psihanalitic gradul de pericol dar oferind generos și răspunsul adecvat pentru a depăși teama/ frica.[25] Protagonista povestirii zweigiene, Irene Wagner este o tânără burgheză căsătorită, care are o aventură secretă cu o pianist, însă, din cauza șantajului din partea iubitei pianistului, care e la curent cu aventura, Irene va fi fiind cuprinsă de teama de a-și pierde “confortabiluxoasa” viață. Frica se găsește și se reflectă plenar în mitologie și folclor, precum și în opere de ficțiune cum ar fi romanele și filmele, operele de ficțiune distopică și postapocaliptică transmițând clar temerile și anxietățile societăților de ieri și de astăzi.[26]Frica de ceea ce se cheamă sfârșitul lumii, extincția umanității și a globului pământesc este la fel de veche ca însăși civilizația umană.[27]Într-un studiu din 1967, Frank Kermode sugerează că eșecul profețiilor religioase a dus la o schimbare în modul în care societatea percepe acest mod străvechi.[28] Arhivele Magnus reprezintă un podcast de ficțiune horror scris de Jonathan Sims și regizat de Alexander J. Newall care, printre altele, formulează o “ontologie arhetipală a fricii” prin diseminarea dosarelor de cazuri la un institut de cercetare paranormală, plasat într-o lume în care baza metafizică a activității paranormale și a ororilor inexplicabile este frica întruchipată.[29]Diegeza afirmă că adevărata categorizare a fricii este imposibilă, că ea este un singur lucru necunoscut[30], cu toate acestea, există o “structură ontologică a arhetipurilor de frică” în acest univers, propusă de o versiune fictivă a arhitectului Robert Smirke. Este o construcție unică a fricii, prin faptul că nu se bazează pe știința sau neurologia fricii, ci pe “conexiuni tematice și experiențiale” dintre diferite fobii, de exemplu, frica de boli și dăunători provine din același loc ca și frica de relații abuzive, deoarece ambele se află în teama de a corupe sinele.[31] Filmele lui Alfred Hitchcock, de pildă, de la era mută până la cea sonoră, au conținut o serie de teme-basorelief pentru care este celebru, precum frica, anxietatea și chiar teroarea, în special în Spaimă pe scenă (1950), În spatele ferestrei (1954), Psycho (1960) și Păsările (1963). Potrivit lui Jean Douchet, în peliculele hitchcokiene „anxietatea apare din faptul că actorii sau spectatorii sunt divizați, sfâșiați între speranța salvării și frica (s.m.) de iremediabil dintre viață și moarte”[32]. În fine, regizorul Stanley Kubrick a explorat sentimentul fricii – al personajelor și al spectatorilor, încă de la primul său film Frică și dorință (1952) și continuând cu filme faimoase precum Portocala mecanică (1971) ori Strălucirea (1980). Frică și dorință are loc în timpul unui război imaginar între două națiuni neidentificate, decorul fiind stabilit în introducere de un narator în afara ecranului (actorul David Allen) care explică: “În această pădure este un război. Nu un război care a fost purtat și nici unul care va fi, ci orice război. Iar dușmanii care luptă aici nu există decât dacă îi chemăm noi la existență. Această pădure atunci și tot ce se întâmplă acum sunt în afara istoriei. Doar formele neschimbate ale fricii, îndoielii și morții sunt din lumea noastră (…)”[33]. La fel de neliniștitor, în pictură, este norvegianul Edvard Munch cu tabloul său-efigie Țipătul[34], considerat o expresie a anxietății omului modern, deși exemplele ar putea fi multiplicate pentru aproape toate perioadele din istoria artei universale, ca în cazul vizionarilor flamanzi Hieronymus Bosch (a cărui operă reprezintă reflectarea indubitabilă a viziunii despre o lume ireparabil ruinată de păcat, mai întâi cel originar, apoi cel cotidian, mundan, o lume lacomă de bunuri pământești și plăceri concupiscente, dar și de frică (s.m.) în fața răului produs de ființa umană, în opinia mea), și Pieter Brueghel cel Bătrân (omul bruegelian este o creatură stângace și vicioasă, imersată într-un univers deloc idilic în care nici măcar credința nu oferă un refugiu sigur, ci mai degrabă este adesea ridiculizată sau redusă la simplă superstiție, în timp ce fricile (subl. mea), viciile, deformările fizice și morale sunt reproduse cu un ochi lucid și, pe cât posibil, obiectiv, lipsit de empatie față de acea lume, dar și liber de dispreț față de ea)[35] sau al operelor stranii ale italianului Giambattista Piranesi, cunoscut pentru gravurile sale, dintre care cele mai celebre sunt cele care redau imagini terifiante din Roma și sentimentul de frică din spațiile carcerale.

---

[1] William Heckman, “How The Fight and Flight Response Works – The American Institute Of Stress”, in The American Institute Of Stress, Weatherford, Texas, USA, 2021, online; “Approche Neurobiologique des troubles-anxieux”, sur troubles-anxieux.com (consulté le 7 novembre 2010), online și Öhman, A., “Fear and anxiety: Evolutionary, cognitive, and clinical perspectives”, in M. Lewis & J. M. Haviland-Jones (Eds.), Handbook of emotions, The Guilford Press, New York, 2000, pp. 573-593 [trad. mea].

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] A. Öhman (2000), “Fear and anxiety: Evolutionary, cognitive, and clinical perspectives”, in M. Lewis & J. M. Haviland-Jones (Eds.), Handbook of emotions, The Guilford Press, New York, pp. 573-593.

[5] Jean Delumeau, La peur en Occident, XIVe – XVIIIe siècles, une cité assiégée, Éditions Fayard, Paris, 1978, online [trad. mea].

[6] Maïté Bouyssy, “Le chef-d’œuvre de Jean Delumeau”, in En attendant Nadeau, Numéro 104, 13 mai 2020, online [trad. mea].

[7] Sven Lindquist, Historia de los bombardeos, Editorial Publicaciones Turner, Madrid, 2002, online [trad. mea].

[8] Jean-Clément Martin, Violence et révolution, Seuil, Paris, 2006, pp. 67-70 [trad. mea].

[9] Jean-Clément Martin, op. cit., pp. 67-70.

[10] Brett Homkes (2004), “Certainty, Probability, and Stalin’s Great Purge”, in McNair Scholars Journal; Michael Ellman (2002), “Soviet Repression Statistics: Some Comments”, in Europe-Asia Studies, 54 (7): 1151–1172 și David R. Shearer (2023), Stalin and War, 1918–1953: Patterns of Repression, Mobilization, and External Threat, Taylor & Francis, p. vii. [trad. mea].

[11] Michael O’Connor (2004), «Historia del miedo – Una entrevista con la catedrática Joanna Bourke», in Thee Monkeys Online [trad. mea].

[12] Michael O’Connor (2004), op. cit., online [trad. mea].

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] John L. Flynn, War of the Worlds: From Wells to Spielberg, Galactic Books, 2005, pp. 12–19.

[16] Michael O’Connor (2004), op. cit., online [trad. mea].

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Joan Cornet Prat (17 de diciembre de 2002), “Inseguridad ciudadana: la psicología del miedo”, in Institut Internacional de Governabilitat de Catalunya, archivado desde el original el 8 de junio de 2008.

[20] Épicure, Lettres: Lettre à Hérodote (la physique), Lettre à Pythoclès (les phénomènes célestes), Lettre à Ménécée (l’éthique): Diogène Laërce, X, pp. 35-83, 84-117, 122-138. G. Arrighetti (1976) [54] date la Lettre à Hérodote de 295-290 av. J.-C. Jan Erik Hessler date la Lettre à Ménécée de 296-295 av. J.-C., online [trad. mea].

[21] William Shakespeare, Hamlet, în românește de Leon Levițchi și Dan Duțescu, în vol. Teatru, Editura pentru Literatură Universală, București, 1964, p. 713.

[22] Erich Fromm, Arta de a iubi , ediția a 3-a, Editura Trei, București, 2019, p. 33.

[23] Erich Fromm, op. cit., p. 33.

[24] Victor Bravo (2005), “El miedo y la literature”, in Anales de literatura hispanoamericana (34): 13-17 [trad. mea].

[25] Stefan Zweig (trad. de l’allemand par Marie-Dominique Montfieyre), Roman et nouvelles, vol. I, Le Livre de Poche, coll. “La Pochotèque”, Paris, 1996, 1222 p., “La Peur”, online [trad. mea].

[26] Cf. “Dystopia facts, information, pictures”, in http://www.encyclopedia.com., archived from the original on 4 March 2017 și R.G. Kyle, Apocalyptic Fever: End-Time Prophecies in Modern America, Wipf and Stock Publishers, Eugene, Oregon, USA, 2012, online [trad. mea].

[27] Zhang K. Yeung, “The Neverending Apocalypse”, in The Princeton Buffer, January 24, 2014, Princeton University, New Jersey, USA, online [trad. mea].

[28] Christopher Schmidt, “Why are Dystopian Films on the Rise Again?”, in JSTOR Daily, November 19, 2014, online [trad. mea].

[29] E.L. Meszaros, “The Magnus Archives: A Beginner’s Guide to the Popular Horror Podcast”, in CBR, September 23, 2020, online [trad. mea].

[30] Cf. “The Magnus Archives Episode 80 Transcript: The Librarian”, in The Magnus Archives Transcripts Archive Archive A, online [trad. mea].

[31] Cf. “The Magnus Archives Episode 35 Transcript: Hive”, in The Magnus Archives Transcripts Archive Archive A. și “The Magnus Archives Episode 102 Transcript: Nesting Instinct”, in The Magnus Archives Transcripts Archive Archive A., online [trad. mea].

[32] Jean Douchet, Hitchcock, Paris, L’Herne, 1985, p. 9 sv. [trad. mea].

[33] Jason Sperb (September 22, 2004), „The country of the mind in Kubrick’s Fear and Desire (Movie Review)”, in Film Criticism Magazine, September 22, 2004, online [trad.mea].

[34] Cf. «El Grito de Munch», in Universidad Complutense de Madrid, online [trad. mea].

[35] Pietro Allegretti, Brueghel, Skira, Milano, 2003, p. 11 [trad. mea].

INDICAȚII DE CITARE

Iulian Cătălui, ,,Despre frică în istorie, cultură, literatură și film’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9 / 2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.