O operă cât un destin
Efervescența Parisului la pragul începutului de secol XX descoperea noi prezențe în ascensiune. Pablo Picasso, abia ajuns în oraș cu ocazia Expoziției Universale, urma să dezvolte o serie de prietenii și colaborări, cu efecte decisive în evoluția artistică a timpului: Jean Cocteau, Erik Satie, Amadeo Modigliani. Gertrude Stein își formula propria galerie de artiști, alegând cu entuziasm din parada de pe Montparnasse, în timp ce figuri noi, precum Josephine Baker sau Isadora Duncan, revoluționau limitele dansului, făcând trecerea către modernitate. Pe Claude Debussy îl regăsim înverșunat să conteste limitele exprimării muzicale, poate nu neapărat din nevoia de frondă, cât dintr-o exigență caracteristică ce lupta împotriva diletantismului. Oferea astfel inspirația pentru Les Apaches, un grup inovativ de tineri artiști sau noul tip de muzică franceză, promovată la scurt timp de Les six. Granița lui 1900 este și cea care va reprezenta în cariera lui Debussy trecerea de la intenția de a scrie o operă, până atunci soldată cu două încercări nefinalizate (Rodrigue et Chimène și La chute de la maison Usher după Edgar Allan Poe), la realizarea singurului opus liric complet, o partitură care va revoluționa în profunzime dezideratele teatrului dramatic așa cum fusese înțeles până atunci: opera Pelléas și Mélisande.
Evocându-l pe Debussy, ne amintim tenacitatea lui Enescu în a-și găsi subiectul perfect pentru o operă, și ne imaginăm acel spectacol special cu Oedip rege de Sofocle de la Comédie–Française, în interpretarea actorului francez Mounet-Sully, care l-a marcat prin intensitatea trăirilor. Pentru Debussy, întâlnirea cu teatrul simbolist al lui Maurice Maeterlinck s-a petrecut mult mai lin, într-un univers intim al lecturii. Descoperă într-o librărie ediția completă a pieselor poetului și dramaturgului belgian, și imediat devine fascinat de triunghiul amoros – aparent banal – al personajelor Goulod, Pelléas și Mélisande. Am folosit termenul de banal pentru că povestea, care la Debussy se va transforma după un demers asiduu, de peste nouă ani, într-o operă în cinci acte și 19 tablouri, este o simplă istorie de dragoste. Cele trei personaje principale, protagoniste într-o dramă de familie, se vor confrunta rând pe rând cu emoția, iubirea, bănuiala și, în final, crima. Pentru a sintetiza: un soț (Gouloud) își ucide fratele mai tânăr (Pélleas), bănuind că acesta are o relație de iubire cu soția sa (Mélisande). Însă această consecuție aparent lipsită de noutate a faptelor, datorită tratării simboliste, inoculează caracteristici ontice, perene. Se înfiripă o dragoste strâns legată de ideea de destin fatalist, de neocolit, finalizată cu moartea protagoniștilor, înainte de timp. Piesa omonimă a lui Maeterlinck, sub semnul ambiguității (asupra căruia Debussy va acționa personal pentru realizarea libretului), îi oferă compozitorului terenul propice căutărilor sale, „un text spunând lucrurile pe jumătate”. În fapt, întreaga operă, cu personaje parcă agățate în afara timpului, este un conglomerat al tăcerilor tensionate, a pauzelor expresive. Pierre Boulez discută un sentiment de nedeterminare în timp, de neaparținere a protagoniștilor. Cavalerul Goulaud pare că acționează în spiritul onoarei și al dreptății, însă ajunge mânat de gelozie, să ucidă ce are mai de preț. Pélleas este străbătut de o neliniște ancestrală, ce acordă personajului permanenta necesitate de a pleca undeva, arborând totodată „privirea gravă și prietenoasă a celor care nu mai au mult de trăit”. Mélisande refuză să își mărturisească proveniența și să își povestească destinul, găsită fiind de Gouloud rătăcind în pădure. Misterul și tensiunea amară a unei feminități naive și periculoase deopotrivă aparțin fatalismului de esență simbolistă. Drama se va petrece într-o Allemonde inventată, sub privirile grave ale regelui Arkel, punctul culminat al operei – fără drum de întoarcere – fiind “scène de la fontaine”, celebrul duet de iubire dintre Pélleas și Mélisande, din actul IV.
Din punct de vedere muzical, decada anilor 1890 îl regăsește pe Debussy îndepărtându-se de influența wagneriană și evoluând către zona rusă, intens melodizată, a sferei operistice de tip Boris Godunov de Modest Mussorgski. Amintisem de Expoziția Universală de la Paris. Tot în acest cadru, plin de noutate și sub semnul experimentului artistic, Debussy face cunoștință cu refrene ale orientului îndepărtat: muzica pentru gamelan și intonațiile modal pentatonice, un motiv al viitoarelor experimente în plan semantic. Pélleas și Mélisande va uimi prin modernitatea concepției, punând totodată un mare semn de întrebare elementelor tradiționale, afirmate deja de teatrul liric. Preocupat de realitatea fonetică a limbii franceze, Debussy se va folosi de accentele vorbirii poetice, pe care le va pune în valoare, în spiritul naturaleții. Potențialul expresiv se va pierde în nuanțe infinite, expresia dramatică fiind construită pe calapodul accentelor vocii vorbite. Realismul prozodiei, împrumutate de la Maeterlinck, îl transformă într-o adresare recto tono, „puritatea ordinii” dispersându-se la nivel expresiv, într-o confruntare între uzitarea gamei de tonuri și pentatonism, conflict cel mai bine cuprins în intervențiile Mélisandei. Cantilenei subtile, deja exersate în Fêtes galantes, Ariettes oubliées sau Cinci poeme după Baudelaire, i se suprapune în operă, în planul orchestrei, un fond simfonic viu, care susține organic desfășurarea lentă, aproape ermetică a evenimentelor.
Subiectul iubirii emblematice și neconsumate dintre Pélleas și Mélisande revine în atenția compozitorilor și îl regăsim la Arnold Schönberg, Marius Constant, Jean Sibelius sau Richard Strauss. Dacă ar fi să luăm în calcul valul de polemică determinat de primele spectacole cu Pélleas și Mélisande în varianta Debussy (premiera, în regia lui Albert Carré, 30 aprilie 1902, Opéra-Comique, Paris, dirijor André Messager), am putea face ușor o paralelă cu Igor Stravinski și al său Le Sacre du printemps. Lumea muzicală de început de secol se reinventa. Cu toate acestea, Boulez anunța o operă „ce nu va fi niciodată populară”….
Deși singurul opus de gen semnat Claude Debussy, Pélleas și Mélisande reprezintă, fără ezitare, un moment de excepție, punct de răscruce atât pentru destinul ulterior al compozitorului, cât și pentru teatrul liric modern.
INDICAȚII DE CITARE
Irina Boga, „O operă cât un destin” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 